Toate cele trei texte dramatice adunate în acest ultim volum configurează un univers tulburat, cu realități paralele, planuri multiple, vieți frânte și, într-un fel, deasupra tuturor planează amenințarea morții. În toate se simte căutarea unui altceva, a unui sens, a unei alte lumi, a unor semne tainice, în toate timpul e suspendat și redimensionat, în toate, „viața e în altă parte”…

Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”

Subiect pe care l-ar fi putut dezvolta într-un text epic spre care e evident că-l trăgea inima – bogăția didascaliei o arată din plin –, povestea din această piesă e mai degrabă o non-poveste. Este configurarea unui spațiu spiritual și expresia unei căutări. Valentin Nicolau căuta răspunsuri la întrebări care l-au tulburat profund în ultimii ani, încerca să înțeleagă nu atât „de ce”, cât, mai ales, „cum”. Cum funcționează mecanismul lumii. Iar în acest text, bine ascuns în spatele unei istorioare cu oameni fără nume, care așteaptă la marginea unei ape, stau de vorbă și-și povestesc viețile, este sugerat un răspuns. Dumnezeu e un copil care se joacă… Iar diavolul e un scamator care îi stă mereu în preajmă și e singurul dispus să se joace cu el… În afara istoriei, la umbra unor biografii pe jumătate inventate, pe jumătate biblice, dramaturgul aduce în prim-plan personaje ale căror suferințe și existențe sunt încă de neînțeles. Un Iov nou, bolnav, puțin răzvrătit, eșuat pe malul scăldătoarei Vitezda, stă de vorbă cu Slăbănogul biblic, căruia Iisus i-a spus să-și ia patul și să umble. Cu toții îl așteaptă sau îl caută pe Dumnezeu, dar e în așteptarea și în căutarea lor ceva din disperarea și speranța cu care ne trăim cu toții viața. În piesa „Om fără om” așteptarea e personajul principal. Așteptarea este însăși sensul existenței. Aici, oamenii bolnavi cu toții de un virus numit „viață” trăiesc crezând că așteaptă vindecarea în apele lacului, însă niciunul nu vrea cu adevărat „vindecarea”. Toți iubesc „așteptarea”… Dramaturgul se joacă frumos cu metaforele și îi place să-și imagineze toate dispozitivele construite de cei care așteaptă, pentru a intra primii în lac.

„La apele lacului accesul se face prin cinci locuri amenajate, ca un fel de ştranduri, înşirate unul după altul la mică distanţă. Cea mai mare parte a malurilor e mai tot timpul acoperită de aburul ce se ridică din lac. În aceste „pridvoare” stau oameni fără număr, cei mai mulţi zac pe priciuri sărăcăcioase, aproape nemişcaţi, privind fix oglinda netedă a apei. Locului i se spune „Casa milei”. Cu toţii sunt bolnavi care trăiesc cu speranţa că un miracol îi va salva. Printre ei sunt oameni-praştie, oameni în catapulte, paralitici în cărucioare cocoţate pe planuri înclinate, gata oricând să se prăvale în lac, schilozi purtaţi pe umeri de namile de bărbaţi încordaţi, pregătiţi mereu să o rupă la fugă spre apă în orice clipă, suferinzi închişi în colivii suspendate deasupra lacului, gata să cadă în momentul în care apele se vor tulbura, trupuri scheletice şi galbene de boală înghesuite în vagonete pe şine ce se sfârşesc în apa lacului etc. Din difuzoare gâjâite se aud din când în când frânturi de muzică, sfaturi medicale şi reclame.”

Iar prima replică a piesei sună azi tulburător: „Doftore, mor! Ai milă şi fă-mi ceva să-mi recapăt puterile. (Arată către bolnavii ce zac pe priciuri.) Nu vreau să ajung ca amărâţii ăştia fără nicio şansă. Dă-mi un leac, vindecă-mă! Nu mă lăsa să aştept în zadar o minune!”

Departe de trendul literaturii dramatice contemporane, piesa „Om fără om”, deși cu un final ușor abrupt, ca o ieșire grăbită din scenă, îmi pare azi un interesant (și premonitoriu) semn de întrebare adresat universului. Iar până când, în curând, o veți putea răsfoi, într-o ediție prefațată postum de George Banu, vă dezvălui și ultima replică: „Auziţi?… Pământul! Parcă bate o inimă în el… Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu asalt!”

Deși scrise în cu totul alt registru stilistic, și celelalte două piese scurte, „Francezul” și „Fotografia”, sunt metafore ale unui altceva. În prima, un alpinist trece limita dintre viață și moarte undeva, în zăpezile unui vârf de munte, iar în cea de-a doua un bărbat și o femeie împietresc într-o fotografie o existență pe care n-au apucat s-o trăiască niciodată, dar care există și e trăită, undeva, într-o altă dimensiune…

Să mă prezint, deci…

Călător 1 este un personaj egotist, neinteresat de nimic și de nimeni altcineva în afara lui însuși, un individ ce respinge cu obstinație orice tentativă de a se apropia de „incognoscibil“ (vecinul său de compartiment). Nu va face, prin urmare, decît să se pună în scenă, să se arate exaltat în fața unor obiecte minore, devalorizate și devalorizante, în fața unor plăceri perverse, aducătoare de satisfac­ții superficiale, și în fața măștii pe care o poartă cu mîndrie: aceea a unui personaj de un cinism halucinant. De exemplu, după ce îi promite femeii de care se desparte într-o gară că o va suna, că va veni după ea, că este în stare de orice pentru ea, vorbește cu sine: „Cum să-i zic ăsteia ca s-o țin minte?… O bag în memorie cu numele gării la numele de familie… Și blondă cu țîțe mari, ca să am un reper. Nu se știe niciodată cînd rămîn în pană“.

Imensa scenă românească – aşa cum vociferează ea în urechiile lui Valentin Nicolau – nu mai pare populată de personaje umane, ci de emoţii care devin personaje în sine, mai individualizate chiar decît indivizii care le pun în scenă. Astfel, mimesisul şi topirea individualităţii într-o masă amorfă (nediferen­ţiată raţional), enervarea şi resentimentul, dezgustul şi tăcerea, ameninţarea şi frica, seducţia şi orbirea, conflictul şi violenţa au „voci“, iar Valentin Nicolau le ascultă şi le transcrie în corpul textelor publicate în perioada 2008-2011.

 „Zodia măscăriciului“

Asumarea ipostazei de „comediograf de ocazie“ – îndrăznesc să spun – este cu mult întrecută, pentru că textele publicate au, în stratul lor de adîncime, realismul unei teorii despre care e greu de spus dacă Valentin Nicolau a introdus-o acolo în mod voit sau dacă ea s-a insinuat şi a impus propria grilă de lectură a cotidianului: teoria mimetică. Subiectele tratate, departe de a da cuprinsului o alură impresionistă, sînt unitare şi stau sub semnul uneia şi acelaiaşi zodii: „a măscăriciului“. Pentru cine nu cunoaşte semnificaţia Măscăriciului din Tarot, mă văd nevoită să spun doar că acestei arcane i se asociază asumarea unei libertăţi totale, dincolo de orice restricţie, normă, valoare, o libertate a dezordinii, a haosului, a nebuniei.

Sub „zodia măscăriciului“ plasează Va­lentin Nicolau întreaga noastră clasă politică. În timp ce citesc, mi se perindă prin faţa ochilor imagini ale unor personaje stranii, care calcă pămîntul ostentativ, purtînd pantofi roşii, mergînd în cerc, fără sfîrşit, călătorind prin lumea românească animate de o finalitate strict personală şi contribuind, pe măsura posibilităţilor, la distrugerea acestei lumi: „Toate speciile tranziţiei vor completa parlamentul, devenind surse inepuizabile de subiecte pentru presa de scandal, răsplătind astfel mediul în care s-au născut… Vom vedea sălbăticiunile junglei românești lăsîndu-se captive acestui mare zoon pseudo-politikon numit Casa poporului… Bani şi notorietate tevizistică, iată cele două mari calităţi necesare unui român pentru a fi ales deputat sau senator. Cu cît notorietatea e mai redusă, banii trebuie să compenseze…“.

Personajele politice evocate de Valentin Nicolau sînt detaşate de orice complex, de orice judecată – logică, ce să mai spunem morală!? – şi se situează în marginea oricărei interdicţii. Ele renunţă la orice instanţă valorică, posedă parcă un flux de energie care le conferă o libertate incomensurabilă: „Hăr­mălaie mare şi colorată ca aceea a unei fanfare interpretînd nedesluşit periniţe şi mar­şuri funebre. Ţară veselă prin destin, dar tris­tă prin consecinţe. Acum e vremea lor, vremea farsorilor“.

Cînd Cultura acceptă cererea în căsătorie a lui Homo Politikus

Din schiţa zodiei măscăriciului nu puteau lipsi, evident, portretul măscăriciului paradigmatic și modul în care – cu migală şi cu o dăruire demnă de o cauză mult mai bună – a ajuns el să fie impus ca paradigmatic de slugile culturale, responsabile de activitatea cea mai nobilă din societate: sacralizarea. Discursul pe această temă trădează un raport mimetic, pot să spun, riguros, între obsesia maladivă pentru putere a măscăriciului paradigmatic și amenajarea culturală a puterii lui de către grupul de „slugarnici“ care „scriu ode în gazete“ și fac „prestaţii de servicii orale în emisiunile TV“. Mariajul convenabil face ca voinţa de putere să poată fi transmisă, cu succes, pe mai departe: „Merg fotografiile cu Gabriel, cu Horia şi cu alţi ieftini, pentru că în mintea cetăţeanului responsabil se va face transferul de încredere avut în intelectual către politician…“.

Niciunde nu scrie Valentin Nicolau că lichelismul, minciuna, simulacrul, violenţa sînt exclusivitatea puterii pe care o reprezintă Băsescu. Ele sînt, din păcate, coordonatele esenţiale ale zodiei măscăriciului, zodia „şmecheraşilor de partid“, a „briganzilor cu suflet de violator“, a „politicienilor veroşi, a şmecherilor, a Securităţii privatizate, a mediocrilor şi a intelighenţiei profitoare“.

De cînd lumea, culegem exact ceea ce semănăm

Sămînţa viitorului prezentă în cronica „personală“ şi în neliniştile celui care se intitulează „comediograf de ocazie“ a dat exact roadele pe care le culegem acum şi pe care, în mod straniu, le anticipa autorul cărţii pe care o prezint, încă din 2010, atunci cînd scria de­spre „țara ruginită şi descompusă“ şi despre conducătorul ei care preferă „să rămînă comandant, fie şi al unei epave“, sau atunci cînd arăta că întoarcerea la popor, arma favorită a conducătorului, „s-a întors împotriva sa“.

Încă din primele pagini, acesta mărturiseşte că revolta l-a făcut să răbufnească scriind şi că şi-ar dori să se poată desprinde de „patima de a se enerva pe ceea ce nu poate schimba“. Dacă-şi doreşte, nu pot decît să sper, pentru domnia sa, că va reuşi să pună surdină vocea halucinantă a cotidianului şi să se reîntoarcă de pe drumul întortocheat al zodiei măscăriciului, pentru că, aşa cum spune titlul cărţii, „Dumnezeu e în sens invers“. Poate în sensul direct spre „al nouălea cer“, acolo de unde ne-a adus deja Valentin Nicolau nişte poveşti extraordinare, acolo unde, cu siguranţă, va mai găsi şi altele…

 Text apărut în Observator Cultural

Text apărut în Gazeta de Sud

Aceste cuvinte vrednice de pana unui înţelept îi aparţin lui Petru Creţia, unul dintre învăţaţii noştri din secolul al XX-lea, şi au fost scrise într-o carte care s-ar putea socoti un îndreptar pentru o naţiune care şi-a pierdut cândva dreapta cărare. Dacă ar fi vrut să-şi ia un moto pentru articolele sale indignate de presă, pamflete mai mult sau mai puţin virulente, Valentin Nicolau aici ar fi putut găsi cuvintele juste.

Dacă nu şi-ar fi numit astfel culegerea de articole (publicate între 2008 şi 2011 la Jurnalul naţional), Valentin Nicolau ar fi putut-o liniştit intitula « Politicăloşia Băsescu », aşa cum sună unul dintre 27 de articole din cuprins. În orice caz, majoritatea acestora atacă « fenomenul public Băsescu », unul negativ, în concepţia autorului, dar şi carenţe de ordin moral ale intelectualităţii de dreapta care îl sprijină pe actualul preşedinte. Se înţelege că Valentin Nicolau, dramaturg, fost preşedinte al SRTV în perioada guvernării Adrian Năstase, este un intelectual de stânga, cu nostalgia omogenizării acestora într-un « cartel » care ar trebuie să fie mai eficient în a se opune tendintelor autoritariste ale actualei conduceri a ţării.

Indignarea (autorul publică inclusiv fragmente din prefaţa sa la volumul Indignaţi-vă !, al lui Stephane Hessel, apărut la Nemira în 2011) este motorul pamfletelor sale, cu ţinte explicite sau subînţelese în anumite cazuri. De la Andrei Pleşu (« încă o statuie căzută printre atâtea socluri goale ») pentru care simte, totuşi, stimă şi admiraţie, Gabriel Liiceanu, preocupat grotesc, în viziunea sa, de maşini şi creme de corp, un sibarit, aşadar, Mona Muscă, aruncată ca o măsea stricată de Băsescu după ce s-a folosit de incisivitatea ei, sau un anume « Horia » (Roman Patapievici, fireşte), până la clasa politică aservită Cotroceniului, autorul reconstituie un traseu al « elitei prădalnice », demisionare, aservită unui spirit incult, care nu ştie « să citească decât etichetele de whisky ». Valentin Nicolau cunoaşte spiritul tranzacţionist al elitei bucureştene, aşadar şi al aceleia de stânga (despre care nu se pronunţă, totuşi, poate altădată). Cu toate astea, se miră cum este posibilă « acestă farsă politică sinistră » ? Cred că este o mirare oarecum jucată, atâta vreme cât un scriitor ca el, care a citit, sunt sigur, câteva cărţi despre « psihologia poporului român » (ale unor autori ca D. Drăghicescu, Şt. Zeletin, E. Lovinescu, poate N. Porsenna), ştie că există o genă a dezerţiunii, acomodării şi tranzacţiei profitabile denunţată, iată, de Eminescu încă acum 150 de ani!

Un aspect interesant al cărţii este acela că insistă (în mod straniu uneori, prin elipse şi aluzii care sugerează faptul că ştie ceva, dar nu spune clar) asupra faptului că destui intelectuali sunt agenţi acoperiţi sau că politicienii au legături strânse cu Securitatea redivivus. Un soi de conspiraţie este denunţată, deşi, repet, adesea senzaţia e că autorul doar sugerează fără a avea curajul să pună punctul pe i. Probabil şi pentru faptul că trebuie să demonstrezi în faţa unei eventuale instanţe astfel de acuzaţii grave.

Aşadar, nimic nou sub soare, într-un oraş cu apucături fanariote, şi nu tocmai dintre cele care îl fac pe Neagu Djuvara să creadă că veacul de tină a adus şi oarece brumă de civilizaţie. Mai degrabă, Valentin Nicolau îl poate citi şi cita credibil în acest sens, pe Petru Creţia, autorul acelor eseuri morale extraordinare, publicate în anul 2000 la Ed. MLR, unde acesta descoperise cum geniul limbii populare reţinuse prin cuvinte-martor tragedia depersonalizării unui între popor. Aşadar, după învăţatul român, « am ales cuvântul ticălos, dar mai sunt câteva lângă el, cu sensul acesta mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit. Însă limba ştie să facă şi portretul ticălosului la tinereţe, oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimica fiind, vrea să devină cineva; când este doar o mică secătură, o hahaleră şi o farfara, se dă pe lângă alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic, linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţăr şi un ţucălar. Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbătător şi ajungăreţ, este înfigăreţ sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi parşiv. În ordinea economică nu este încă un mare spoliator şi un tâlhar, nu este încă fur şi lotru, el este doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi cu şiretlicuri. Te trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte aşa cum se află a fi: un coţcar, un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar şi un panglicar, un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi după pleaşcă. Adică după câştig nemuncit, scos de la oameni cărora le dă pe bani chiar dreptul lor legiuit, practică pe care o va folosi până la sfârşitul, de obicei fericit, al vieţii sale. » Geniul limbii româneşti este strălucit expus de un mare filolog şi un om de o fibră morală deosebită.

Cred însă cu putere că pe lîngă carenţa individuală atinsă mai avem o problemă de fond: instituţiile, acel ceva misterios despre care toate lumea vorbeşte şi crede că trebuie să fie reformate, dar nu există oameni să facă reforma. Şi atunci, revenim la materialul pamfletarului: « România nu a excelat niciodată în exersarea meritocraţiei (eu aş fi spus altfel: impunerea acesteia, de exersat tot exersăm, n.m. N. C), competenţa nu a fost primul atribut luat în seamă la numirile în funcţii publice. Apetenţa pentru curvocraţie s-a exprimat prin succederea diverselor camarile care au indus în societate propriile lor rutine viciate de promovare. Diferenţele istorice şi ideologice sunt haine ce odată dezbrăcate descoperă aceleaşi anatomii malforme: imbecili cu conştiinţă mimată de sine, dar fidelitate totală pentru cel care i-a ridicat în funcţie; grobieni cu fălci şi cefe late, ce tresar doar la ordinul stăpânului, umplându-şi maţul şi portofelul obsedaţi că în orice clipă pot fi înlocuiţi cu alţi grobieni; şantajabili disciplinaţi ce execută orice pentru că oricând li se poate accesa dosarul ţinut în sertar pe post de buton de comadă… Astfel, supremaţia rebuturilor se continuă peste măsură. Lehamitea şi senzaţia lipsei de perspectivă invadează psihicul colectiv, determinând o amorţire şi mai mare a corpului social. »

În acest tip de arguţie este credibil Valentin Nicolau, fiindcă are curajul să arate cu degetul înspre întreg spectrul politicii româneşti: toţi sunt o apă şi-un pământ, europenizarea este de faţadă, iar meritocraţia nu a devenit apanajul niciunei guvernări. Toţi au condus în stil mafiot: Famiglia a fost mai importantă decât ţara.

Culegerea directorului de la Nemira are meritul că nu întrerupe tradiţia critică a intelectualului în vremuri becisnice.

Text apărut în Ora de Dolj

Poveştile pe care le adună Valentin Nicolau în volumul „Păstrează copia şi nu uita originalul”, publicat de curând la Editura Nemira, sunt piese de puzzle ce recompun o lume alienată şi tristă, cu oameni chinuiţi de propriii demoni, o lume cu jocuri subtile de planuri, în care absurdul şi realitatea se întâlnesc în cele mai diverse locuri.

E vorba despre şapte piese scurte – o idee bine-venită într-o perioadă în care teatrul scurt are o tot mai mare căutare –, patru publicate deja în volume mai vechi şi trei inedite, care-i oferă cititorului o vitrină mare cu singurătăţi. Diverse feluri de singurătate. Ca nişte imagini decupate din vâltoarea existenţei, câteva minute-ore din viaţa unor oameni, surprinşi în momente în care devin eroi pentru ei înşişi, fără să conştientizeze. Valentin Nicolau îşi construieşte personajele în aşa fel încât să le dea voie se dezvolte în timp real, alegând exact acele clipe din viaţa lor când, de fapt, timpul se opreşte în loc.

„De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de <concert de cameră> au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat”, spune dramaturgul. „Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet… Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate.”

Un volum de dramaturgie care să conţină doar piese scurte e mai puţin obişnuit în România, destul de săracă în astfel de apariţii editoriale. Se publică puţine cărţi de teatru în general, fie ele studii, monografii, sinteze sau piese. Iar „Păstrează copia şi nu uita originalul” propune texte care pot fi în aceeaşi măsură citite sau montate, oferind, într-adevăr, avantajul că, pentru a fi puse în scenă, nu e nevoie de decoruri elaborate sau de artificii complicate. Diferite ca structură şi ca problematică, textele surprind în fond şi o evoluţie a ideilor dramaturgului şi a modalităţilor lui de scriitură, precum şi un traseu interesant al subiectelor care-l interesează.

Piesa cu care se deschide volumul şi care-i dă şi numele este o incursiune subtilă în psihologia a două personaje, care, în mod credibil, în timpul unei călătorii de mai puţin de-o oră cu trenul ajung să-şi descopere secrete îngropate de ani întregi. Cu fiecare dintre replici tensiunea creşte, ca-ntr-un meci pe viaţă şi pe moarte, despre viaţă şi despre moarte. Unul dintre cei doi tocmai a ieşit din închisoare după 19 ani, unde  a fost închis pentru o crimă pe care n-a comis-o. Cel de-al doilea ia trenul pentru prima dată după 19 ani şi se trezeşte faţă în faţă cu propriul destin, aruncat la gunoi tot în urmă cu 19 ani. O poveste plină de suspans, cu accente de thriller şi tenebre dostoievskiene, care începe într-un compartiment de tren cu doi oameni şi se încheie în acelaşi compartiment, cu unul singur… Cine rămâne, cine şi, mai ales, unde dispare sunt întrebări la care dramaturgul în parte răspunde, în parte le lasă deschise.

Monologul cu care se încheie volumul, „Joi la două”, este un text cu rădăcini în zona absurdului. Şi care s-ar putea rezuma aşa: de la o vreme, lui – „un bărbat matur şi uşor fanat” – începe să i se întâmple ceva ciudat. Toată lumea din jur se poartă „minunat” cu el, timpii şi spaţiile se amestecă, nimic nu mai seamănă cu nimic, doar cuvintele de pe buzele tuturor îl chinuiesc din ce în ce mai tare şi devin din ce în ce mai agresive, mereu aceleaşi şi acelaşi cuvinte repetate obsesiv: „joi la două”. Joi la două trebuie să moară… condamnare absurdă a nimănui şi a tuturor, căreia nu i se poate sustrage, ca-ntr-un alt fel de proces kafkian. Textul reface traseul ultimelor minute dinainte de ora două, când gândurile, amintirile, totul se amestecă şi lasă loc în final uneia dintre cele mai frumoase replici care s-a scris: „Cum să mor, dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?”

Între aceste două piese există altele cinci – „Puţină rugină”, „Room service”, „Dacă va ninge”, „Poveşti din al nouălea cer” şi „Zi că-ţi place” –, fiecare poveste fiind un alt fel de schiţă a realităţii, urmărind, cum spuneam, singurătatea în diversele ei grade şi faţete. Personajele sunt oameni care-şi caută nu fericirea, pentru că nu cred în ea, ci doar o formă oarecare de a-şi umple însingurarea – unii cu disprare asumată (ca târfa din „Puţină rugină” sau ca bărbatul care vrea să se sinucidă din „Room service”), alţii cu tristeţe bine camuflată în spatele zâmbetului amar (în „Dacă va ninge” sau chiar în „Zi că-ţi place!”). Oameni cu visuri frânte, care-şi umplu existenţa cu surogate, ce ajung la un moment dat să îi înghită şi să le ucidă şi visele… rătăciţi cu toţii într-un univers „omenesc preaomenesc” ce nu-i mai încape.

Cu alte cuvinte, volumul lui Valentin Nicolau este o „copie prescurtată a vremurilor” pe care le trăim şi care-l conţine deopotrivă pe dramaturg, cu lumile lui.

Text apărut în Revista Yorick

taina-ingerilor1Şapte piese de teatru, aproape fiecare dintre ele având deja o istorie pe scenă şi una în afara ei, au fost adunate laolaltă, conturând împreună un drum… e un drum pe care scriitorul s-a întâlnit într-o zi cu-n înger. Nu-i o întâmplare că prima piesă din volum este „Fantoma de la clasa întâi”, subintitulată „Dacă aş fi un înger”, iar cea din urmă, „Taina îngerilor”. Între ele, se aşază un univers întreg de poveşti nu întâmplate, ci întâmplabile, lumi multe de descoperit, între râs şi plâns, între pământ şi cer… Şi un dramaturg care amestecă tărâmurile, niciodată hotărât să lase în urmă pe de-a-ntregul pământul cu oamenii şi gri-urile lui şi să se înalţe spre cerul cu îngeri. Şi mereu gata să-şi coboare îngerii printre oameni, să-i amestece cu ei şi să le taie puţin din aripi.

Povestea unei întâlniri

Aşezate cronologic, textele marchează nu o evoluţie, ci o trecere – dinspre subiecte ancorate într-o realitate care ne trăieşte ea pe noi, şi nu invers – către un alt plan. Primele două, „Fantoma de la clasa întâi” şi „Lume, lume, soro lume…”, au fost nominalizate în 1998, respectiv 1999, la premiul Uniter pentru cea mai bună piesă a anului, iar cea de-a treia „Ca Zăpada şi cei doi” a primit Marele Premiu al Concursului de Dramaturgie Originală „Camil Petrescu” în anul 2000. Prezentate ca spectacole lectură în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu sau montate pe scene importante – „Ca Zăpada şi cei doi” se joacă la Teatrul „Nottara” din anul 2002, sub titlul „Uzina de plăceri”, „Fotograful majestăţii sale” a fost pus în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti sub titlul „Legenda ultimului împărat”, iar „Ultima haltă în paradis” a cunoscut o adaptare pentru televiziune – piesele adunate în volumul publicat de Editura Nemira sunt, în fapt, povestea unei întâlniri… Valentin Nicolau se trezeşte singur într-o gară în care trenurile fie nu opresc, fie, atunci când opresc, au uşile închise, ca-n „Fantoma de la clasa întâi”, şi o porneşte de-a lungul şinelor, urmându-şi îngerul…

România din prima lui piesă, cu rănile deschise şi dureros de fragilă, este redusă simbolic la o gară în care timpul stă în loc şi oamenii aleargă pe lângă el. Se lărgeşte apoi în „Lume, lume, soro lume…” şi marginile nu i se mai văd. I se deschid, în schimb, rănile şi mai adânc, iar personajele îi devin mai vii, mai calde, mai triste, mai oameni… Îngeri nu sunt în „Lume, lume, soro lume…”. Sunt doar doi bărbaţi care trăiesc inventându-şi în scrisori fericiri trimise în plic de la unul la celălalt, pentru ca în final universurile să li se prăbuşească înghiţite în aerul otrăvit de „grădina” de ardei iuţi din apartament – poate una dintre cele mai frumoase metafore care s-au creat în literatura de după 1989 pentru cutia cenuşie inventată de sistemul comunist ca să ţină loc cuvântului „acasă”.

Basmul Albei ca Zăpada e spart în mii de cioburi în „Ca Zăpada şi cei doi” şi cioburile sunt apoi lipite la loc, recompunând deformat o femeie nici copil, nici târfă, „muncitoare” la linia erotică, servind poveşti „adevărate” (?!) la telefon. O inocenţă perversă, închisă într-un trup plin de răni cicatrizate, o poveste în care din Albă ca Zăpada mai rămâne doar jumătate… Şi, din nou, o Românie traumatizată, de data asta pierdută printre jocuri şi concursuri. Şi oameni care şi-au pierdut îngerul… Şi, poate mai rău, poveşti şi eroi din poveşti care şi-au pierdut îngerii.

În căutarea îngerului pierdut

Părăsind lumea cea mare cu tristeţile ei, Valentin Nicolau se opreşte în „Ultima haltă în Paradis” în universul muribund al unui Don Juan puţin caraghios şi puţin trist, într-o cameră de spital în care închide cu duioşie dragostea unui bărbat pentru toate femeile lumii. E, poate, textul cel mai senin al lui Nicolau, o comedie transformată pe ultima sută de metri într-un „love story” autohton.

Nici în „Fotograful Majestăţii Sale”, nici în „Vecinii noştri de pat” oamenii nu-şi regăsesc îngerii. Se observă căutarea, pe alocuri încrâncenată, a mecanismelor puterii şi a modului în care funcţionează ele. De la regele cu replici de geniu nebun din „Fotograful…” la Traian, „împăratul” din Românica Mare, personajul din „Vecinii noştri de pat”, e doar un pas. Îi desparte doar forţa poeziei… Genii ale răului sunt amândoi, dar instrumentele cu care dramaturgul îşi construieşte textele sunt diferite. Cele două viziuni sunt copii deformate – una în plan superior, cealaltă în plan inferior – ale oricărei forme de dictatură. Cea dintâi este înălţată în lumea ideilor, iar cea de-a doua coborâtă în mundan…

„Taina îngerilor” este un text care orientează dramaturgia lui Valentin Nicolau spre o cu totul altă zonă, un „univers arhaic reactivat”, aşa cum scria George Banu în prefaţa volumului publicat la Lansman. Oamenii, diavolii şi îngerii se amestecă, între cer şi pământ încă nu s-au aşezat mii de lumi distanţă, între viaţă şi moarte barierele sunt încă uşor de trecut. Cât e curaj de a înfrunta limitele şi cât e blasfemie e greu de spus, într-o poveste în care Moartea învaţă să devină femeie şi să înţeleagă minunea a ceea ce se cheamă „o zi din viaţa mea” sub atingerile unui bărbat. Şi odată devenită femeie îl va naşte pe Antihrist. Ceea ce omoară învaţă să trăiască în „Taina îngerilor”. Iar omul transformă iubirea în cea mai subtilă şi mai periculoasă dintre arme. Viziunea biblică asupra dragostei, care poate muta munţii din loc, este reinterpretată periculos de seducător… de vreme ce din iubire se naşte cel sortit să devină Antihrist. Iar taina îngerilor, de la care începeam comentariul – „Dragostea dintre doi oameni e consecinţa iubirii îngerilor lor păzitori.” – capătă cu totul alte dimensiuni şi posibilităţile de interpretare se adâncesc, ca şi întrebările…

(Text apărut în revista Yorick)

Dramaturgia românescă actuală merită o dezbatere în sine, pe care revista Yorick o pregăteşte pentru unul dintre numerele viitoare. La o privire în fugă, este evident că majoritatea acestor texte – atâtea câte sunt – se ocupă mai ales de realităţi sociale, înfăţişate adesea tezist şi ca fenomene în sine, reprezentând o formă strâmt înţeleasă a ideii „teatrul – oglinda lumii”. De unde, o acută lipsă a poveştilor cu amprentă general umană. Volumul lui Valentin Nicolau îşi asumă povestea chiar prin titlu. Iar dramaturgul, fără să ignore realităţile sociale contemporane, îşi conduce textele tocmai în zona general umană, fapt care le salvează de artificial şi le face cu adevărat reprezentabile pe scenă.

„Aplauze pentru Lena”, având subtitlul „O zi, aproape”, este o piesă într-un act, care propune un joc, o (falsă) poveste de dragoste, ascunsă în spatele unui joc de măşti. Şi care, pe alocuri, devine el însuşi povestea. Pornind de la o temă ofertantă, „veche şi nouă” deopotrivă, un bărbat care-şi pierde soţia la poker, textul dezvăluie nu atât sentimente (deşi nu fuge de ele), cât, mai degrabă, vorbeşte cu umor şi tristeţe despre singurătatea în doi. „Povestea bărbatului care şi-a pierdut nevasta la poker am auzit-o în copilărie, acum mai bine de 40 de ani. Istoria m-a urmărit în toţi aceşti ani. Unul dintre motive a fost că nu pricepeam ce înseamnă poker. M-am lămurit relativ repede. A durat mai mult să înţeleg cum poţi pierde pe cineva care este încă prezent…”, spune autorul despre subiectul primei piese din noul volum. Două partituri dezvoltate solitar, El – miliardarul Dinu, şi Ea – Lena sunt două măşti care nu-şi pot dezvălui niciodată chipul. Poveste despre cuplul frânt, despre teatru, despre neputinţa de a comunica, „Aplauze pentru Lena” este o piesă construită pe o graniţă fragilă şi bine asumată, unde se întâlnesc drama psihologică şi absurdul.

Abordând un subiect mai degrabă curajos şi deloc bătătorit în teatrul autohton, „Aleluia” deschide o discuţie despre Dumnezeu şi credinţă, aşezate faţă în faţă cu societatea contemporană. Text care nu se teme să vorbească despre minuni, cu personaje decupate din realitatea de lângă noi, cea de-a doua piesă dezvoltă o poveste într-un spaţiu provocator pentru regizor: o cârciumă – biserică. Un spaţiu extrem de colorat, în care se întâlnesc exemplare diferite dintr-o „faună” umană din care nu lipsesc beţivii, târfele, matroanele, politicienii corupţi sau îmbogăţiţi postrevoluţie, un spaţiu urban dintr-o Românie ale cărei coordonate nu sunt neapărat accentuate, un spaţiu metaforic, transformat într-unul real în care lupta dintre alb şi negru se dă la propriu şi se măsoară în jumătăţi de metru cucerite de zidul ce împarte în două cârciuma-biserică. O poveste care ar începe aşa: Într-o zi, un preot primeşte o cârciumă în schimbul unei icoane şi îşi propune să transforme cârciuma în biserică. Ce ascunde lumea dintr-o cârciumă oarecare, dintr-un oraş oarecare, ce taine poartă cu ei oamenii, cum se schimbă atunci când se întâlnesc (sau nu) cu Dumnezeu sunt întrebări care-şi dau (sau nu) răspunsul pe parcurs…

Într-o zonă cu totul diferită de cele explorate în primele două piese, „Poveşti din al nouălea cer” este un text în care dramaturgul vorbeşte cu umor şi ironie despre… culisele televiziunii şi ai ei eroi. A cărui savoare se poate descoperi la faţa locului.

(Text apărut în revista Yorick)

„Adunate în volum, articolele de presă, sunt efemeride care nu mai pot vorbi despre un viitor, ci reconfigurează un trecut ce rareori dă semnificaţii noi prezentului. (…) Chiar dacă nu le-aş fi ordonat cronologic şi ar fi fost înşirate aiurea, lectura lor, la final, ar trebui să refacă tabloul unor ani în care spasmele sociale şi politice nu m-au lăsat indiferent. Citit liniar sau nu, volumul va reconstitui sumar cronica personală a unui timp şi va da mărturie atât despre alţii, cât şi despre neliniştile mele.” Cei care-i cunosc lui Valentin Nicolau activitatea de dramaturg vor recunoaşte în structura textelor din „Dumnezeu e în sens invers” ceva din aciditatea replicilor din piesa „Mai jos de Figueras” şi ceva din amărăciunea amestecată cu tristeţe şi cu neputinţă din „Lume, lume, soro lume”. Critica la adresa unei societăţi conduse aberant şi care se lasă condusă aberant, sfârşind prin a deveni o masă manipulabilă şi, deci, manipulată, este prezentă în fiecare cuvânt şi în toate tăcerile dintre şi de dincolo de cuvinte: „zoologia uninominală va fi marele divertisment al României. Hărmălaie mare şi colorată ca aceea a unei fanfare interpretând nedesluşit periniţe şi marşuri funebre. Ţară veselă prin destin, dar tristă prin consecinţe. Acum e vremea lor, vremea farsorilor”. Iată cuvintele cu care Valentin Nicolau îşi încheia „Zodia măscăriciului”, primul dintre textele adunate în volum, publicat în octombrie 2008, când problema votului uninominal zguduia România şi când începea perioada aşa-numită „de criză”, care ne-a transformat în ceea ce suntem acum. Fiecare dintre textele care urmează trece de la amar la şi mai amar şi apoi la acid, urmărind şi marcând un puls tot mai crescut al unei lumi din ce în ce mai chinuite în agonia ultimilor ani, pe care autorul o trăieşte deopotrivă cu cei pentru care scrie. „România va rămâne încă mult timp încremenită în faţa televizorului, nevenindu-i să creadă ce scrie pe ecran: <Azi a fost înmormântată femeia moartă într-un triunghi conjugal. Urmează: Sfârşitul lumii> Mai aude careva că Haaretz l-a anunţat pe Băsescu că a pierdut alegerile prezidenţiale din 2009?!”

Istoria anilor recenţi se oglindeşte în textele din acest volum, care, citit cronologic, aşa cum sunt aşezate articolele, e o mărturie vie despre mascarada de pe „scena” democraţiei, surprinsă când cu umor, când cu furie şi, uneori, cu amândouă deopotrivă: „Cum singurul lor ideal comun a fost supravieţuirea şi cum vor continua să-şi ducă viaţa agăţată de trecut, românii viitorului vor spune despre vremurile de acum că <par c-au fost mişto>. Obligaţia istoricilor va rămâne aceeaşi: să acopere păcatele altora… Proverbele populare se aplică în primul rând naţiunilor care le-au creat. Tocmai de aceea e foarte românească înţelepciunea după care în ţara orbilor, chiorul e împărat”.

„Ca editor, m-am îndoit mereu de sensul unui asemenea volum”, mărturiseşte Valentin Nicolau pe prima pagină a cărţii. „Dacă peste vreme îndoiala se va confirma, doar editorul va fi vinovat, căci gazetarul îşi ia cu fiecare text pedeapsa de a fi trecător.” Iată, aşadar, câteva motive pentru care să NU citiţi această carte:

1. Dacă nu vă interesează România şi jocurile de culise care au transformat-o din „popor în populaţie”.

2. Dacă ceea ce trăiţi în fiecare zi vă lasă indiferenţi şi nimic din ceea ce se întâmplă în jur nu vă stârneşte „indignarea”.

3. Dacă în România ierarhiile vi se par cele potrivite şi credeţi că sistemul de stat e bazat pe „meritocraţie”.

4. Dacă nu v-aţi pus niciodată problema „prostituţiei prin cuvânt”, prezentă la toate nivelurile.

5. Dacă nu v-aţi gândit niciodată că „tăcerea vinovată” pe care o practicăm cu toţii este o formă de a deveni „jefuitori ai viitorului copiilor noştri”.

6. Dacă nu v-aţi pus niciodată problema să emigraţi din România de atâta „bine”.

7. Dacă nu vi s-a părut niciodată că trăim într-un loc unde „sinuciderea lentă a tuturor se numeşte viaţă”.

8. Dacă nu v-a interesat niciodată problema libertăţii presei.

9. Dacă simţiţi că trăiţi în lumea pe care o meritaţi.

10.  Dacă nu aţi simţit niciodată că „Dumnezeu e în sens invers”.

(Text apărut în revista Yorick)