Trebuia, poate, început cu „a fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”, dar ceea ce vă voi istorisi, chiar dacă de atunci au trecut veacuri, s-a întâmplat în viitor. Cum vine asta? Închipuiți-vă orice, dar să nu credeți că lumea basmelor ar fi asemenea cu lumea noastră, căci „precum în Basme așa și pe Pământ” nu are și reciproca valabilă. În comun au cerul sau, mai bine spus, sunt una alteia cer. În rest, aveți toată libertatea să vă imaginați ce și cum vreți, ca la începutul începuturilor. Dar să lămurim lucrurile pe rând!

Imperiul basman cuprinde totalitatea basmelor-continent, a arhipelagurilor-povești, insulele-republici și recifurile-falanstere cu istorii independente, plus atolurile pustii unde sunt așteptate să naufragieze personaje pe care să le trăiască o poveste. Despre lumea terestră presupun că știți mai multe, dar pot să mă înșel.

Zilele și nopțile basmane nu aveau aceeași durată, după cum nu era musai să se succeadă. Puteau trece mai multe zile fără să se lase nicio noapte. Lunile nu erau numărate, iar anotimpurile nu treceau, ci doar veneau după cum cerea povestea. Anii se măsurau în fapte, așa că o întâmplare se putea petrece în același timp în locuri diferite. Asta, pentru că basmanii nu cheltuiau timp ca să câștige spațiu, așa cum făceau oamenii, care ajunseseră să nu mai aibă vreme mai deloc. Basmanii locuiau în timp tot așa cum oamenii locuiesc în spațiul casei, al țării și al continentului lor.

Lumea basmelor e până la un punct ca și cea a oamenilor, doar puțin mai stranie. Veți vedea. Acolo trăiesc deopotrivă oameni, animale, păsări și insecte, fără mare deosebire de rang. Să nu vă așteptați că aici lucrurile ar arăta neapărat altfel, că viața ar fi musai fabuloasă, că personajele ar fi extraordinare prin definiție și s-ar întâmpla numai minuni. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo e multă frământare. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo viața e fabuloasă, personajele sunt extraordinare și se întâmplă minuni la tot pasul. Vi se pare că mă contrazic? E doar o senzație. Așadar, nu uitați toate acestea nicio clipă, altfel veți judeca strâmb, ori lumea în care trăiți, ori pe cea a basmelor!

Cred, deci exist!

Istoria noastră începe mai ieri în Palatul Imperial al Viselor, căci în basm acțiunea se petrece întotdeauna în trecut, chiar dacă pentru noi vremurile acelea n-au venit încă. Asta era și problema personajelor: voiau să prindă prezentul din urmă, mai ales că mulți dintre ei îi prefigurau pe eroii de mâine. Cum să reprezinți viitorul și oamenii să te pomenească la trecut?! E cumplit să trăiești numai în trecut, dar așa sunt oamenii, nemiloși cu eroii lor. Între noi fie vorba, cum poate fi așteptat cineva care este o amintire?!

Palatul Imperial al Viselor ar fi trebuit să se numească, de fapt, Palatul Imperial din Vis, pentru că el apare doar atunci când visezi, altfel nu există. Cei care rămân treji, lucizi, nu au niciodată acces în interiorul lui. Nu e musai să visezi în somn, mulți curteni erau dintre cei care visează cu ochii deschiși, de altfel așa se și deosebeau somnoroșii de vizionari, după cum aveau sau nu ochii închiși.

Marea Sală a Iluziilor găzduiește Tronul Închipuirii pe care împăratul fantasma basmele destinate oamenilor. Când istoriile se coceau în lumea Basmaniei, împăratul Băsmuitorul Cel Cumplit le închega într-un vis din care albimuzele culegeau nectarul poveștii, pe care-l depuneau apoi în fagurii imaginației din mințile oamenilor. Necazul era că de ceva timp cei de pe Pământ nu mai doreau povești și atunci ele se stricau în mintea împăratului, provocându-i coșmaruri. Medicii au dat invariabil același diagnostic: intoxicație cu vise neculese! Suferința împăratului era dublă, pe lângă chinurile provocate de coșmaruri se frământa și să găsească o rezolvare la faptul că oamenii încetau, rând pe rând, să mai creadă în povești. Din ce în ce mai puțini credeau în basme și în eroii lor, de aceea nici nu și le mai doreau. Situația s-a agravat și mai rău în ultimii ani. Împăratul nici coșmaruri nu mai avea. Nu mai visa absolut nimic în afara lucrurilor cotidiene!

Băsmuitorului i se spunea Cel Cumplit nu pentru că era un tiran, ci pentru că cel mai des repeta cuvântul „cumplit”:

– E cumplit ce trăim!… E atât de cumplit să treacă timpul aiurea, iar noi să nu mai ajungem eroi în basmele din lumea oamenilor!… Ce poate fi mai cumplit decât să nu mai visezi?!… Cel mai cumplit e că oamenii, nu doar că nu mai cred în basme, nu mai cred în nimic!

Trebuie să-i dăm dreptate grijuliului împărat, căci nimic nu e mai cumplit decât această distrugere a credinței în lumea cealaltă, în lumea basmului.

Ca să înțelegeți mai bine, trebuie să vă reamintesc că lumea basmului există doar în măsura în care oamenii cred în ea. Dacă oamenii nu mai cred, ea dispare. Și cum e bine știut, „precum în Basme, așa și pe Pământ”, dacă lumea basmelor va dispărea, atunci și lumea oamenilor se va sfârși. Cumplit! Veți spune că, dacă vrem să fim, trebuie să credem. Cam așa ceva.

Asta era problema împăratului: cum să-i facă pe oameni să-și recapete credința în basme și în eroii lor? Problema era mult mai complicată însă. Îl năpădeau alte o mie de întrebări la care trebuia mai întâi găsit răspuns, ca să apară șansa unei soluții. De exemplu: Unde s-a produs stricăciunea? De când au luat-o razna lucrurile? Cine a greșit?

După ani și ani de întrebări pe care și le-a pus lui și înțelepților imperiului, fără a căpăta vreun răspuns, Băsmuitorul Cel Cumplit a ajuns la firava convingere că „ceva a fost defect de la bun început!”. Vorba vine bun început, că dacă era bun nu se ajungea la situația asta.

„Am citit această piesă și m-am neliniștit: cum să o reprezinți? Ea mi-a apărut ca echivalentul unui mister medieval, unde lumea în integralitatea sa era convocată – „lumea largă“ – și complex reprezentată. Am resimțit impactul vorbelor și forța situațiilor, dar, constant, pe fond de îndoială „scenică“. Cum să restitui în registrul vizibilului această viziune a lumii?”, scrie George Banu, în primele pagini ale volumului. „Întrebarea m-a perturbat. Până când mi-am amintit convingerea a doi mari regizori, Vsevolod Meyerhold și Antoine Vitez. Ei afirmă, ipoteză care mi-a luat mult timp pentru a o înțelege și a o admite, că marii scriitori, nu regizorii, pun teatrul față în față cu …imposibilul! Că ei formulează pariurile extreme, că ei nu recunosc, nici nu admit teritoriul balizat, că ei invită la depășirea frontierelor. Ei formulează întrebările, iar scena, mai târziu, încearcă și deseori parvine să le răspundă. Acesta a fost cazul cu Claudel și cu …atâția alții. Valentin se înscrie printre ei. Cât aș vrea să-și găsească un „vizionar“ al scenei!”

haosul bine temperat
dându-se lui izvor
macină secunde
între două gânduri
Nămeți de lumină rece

în care plecare
ce nume va purta orașul
continentul părăsit?
Fericirea e o mască dezlipită.

la încheietura mâinii cătușa
mă leagă de ce nu pot stăpâni
Sudoarea are gustul zilei de ieri
îți fur cu gândul numele de zăpadă
Îmi dărui acum și aici

Lada de zestre cu clipele ce-mi mai rămân de trăit.

*2

ne înstrăinăm clipele printre obiecte reci

rotește-ți brațele peste trupul meu
aripile pescărușului – secunde ieșite din minți

în zare eternitatea se divide clipă de clipă
împărțindu-se fără rest la o viață de om

nu cred în existența ta!

 *3

ploaia îmi umple paharul
în sănătatea ta, Lume!
vântul îmi varsă păcatele
în amintirea ta, Suflete!
viitorul ia forma sângelui tău

 *4

Ce se mai poate face pe lumea asta?
Să descoperi o cometă beată
și ea să-ți poarte numele
la fel de doritor de Soare.
Să strângi averi jefuind roca
arborele
oceanul.
Să aduni caii lumii
pornind o cruciadă
împotriva marilor orașe.
Să uiți
Să înfrângi
Să-ți impui
privirea și neamul.
Ce?
Ce vrea lumea de la mine?

*5

Pe retina mea decolorată în cachi
imaginile se preling
amintirile aburesc
geamul timpului cachi
O cioară cântă un dulce imn cachi
blândă dragoste cachi
Iar vântul
vântul cel cachi
îmi duce gândurile
în frigul acestei țări cachi
Vorbesc cachi
mănânc cachi
citesc cachi
acum chiar scriu și râd cachi
Se pare că totul e cachi!
Vă înșelați
se poate și mai mult cachi
Căci nu e nici măcar un vis cachi

Volumul adună laolaltă şapte piese scurte, “Păstrează copia şi nu uita originalul”, „Puţină rugină”, „Room service”, „Dacă va ninge”, „Poveşti din al nouălea cer”, „Zi că-ţi place”  şi „Joi la două”.

(O zi, aproape)

piesă într-un act

Personaje:

ELENA

DINU

Acţiunea se petrece într-o vilă elegantă, proprietatea celui care a câştigat.

Scena 1

Apare ELENA, grăbită să deschidă uşa de la intrare. În prag, DINU o salută respectuos, scoţându-şi pălăria. Poartă barbă şi părul cu cărare pe mijloc.

DINU: Sărut-mâna, doamnă!

ELENA: Bună ziua! Soţul meu nu este acasă. Vine mai târziu.

DINU: Doamnă, pe dumneavoastră vă caut. Mă numesc Dinu…

ELENA: Vă ştiu de la televizor. Şi din poveştile soţului meu, evident, doar sunteţi amici. Sunteţi om de afaceri. Domnul Dinu…

DINU: Mă cunosc destul de bine, doamnă. Am venit pentru că…

ELENA: Dar, v-am spus, soţul meu nu s-a întors încă, e prea devreme.

DINU: Ştiu. Însă nu pe el îl caut. Cu dumneavoastră…

ELENA: A păţit ceva?!

DINU: Nicidecum. Ne-am despărţit acum douăzeci de minute, era în formă. Am de discutat cu dumneavoastră o problemă… delicată. Putem intra?

ELENA: Sigur, scuzaţi-mă, m-am speriat o clipă. (Venindu-şi în fire rămâne, totuşi, în cadrul uşii, blocând accesul în casă.) Spuneţi-mi aici, ca să nu mai pierdem timpul.

DINU: Cred că, totuşi, e mai bine să intrăm. Subiectul e special, delicat şi… Credeţi-mă. Altfel, n-aş insista.

(Deloc convinsă, ELENA se mută din cadrul uşii, lăsându-l pe DINU să pătrundă în hol. Închide uşa în urma ei şi trece pe lângă el, spre sufragerie. Sufrageria, mobilată cu lucruri scumpe, este dominată de un tablou mare, ce-l înfăţişează pe soţul ELENEI vorbind la tribuna Parlamentului. Pe un alt perete sunt multe fotografii de-ale ELENEI, iar în colţul camerei, pe un manechin, o rochie fastuoasă – un costum dintr-un spectacol de teatru. Sub fotografii este o măsuţă de machiaj care completează zona dedicată amintirilor din teatru. ELENA se aşază pe un fotoliu şi îl invită şi pe DINU să facă la fel. DINU, rămas în picioare, priveşte tabloul.)

ELENA: Vă rog, aşezaţi-vă.

(DINU se uită la tabloul de pe perete. ELENA sună clopoţelul, chemând servitoarea.)

DINU: Soţul dumneavoastră e un orator excelent.

ELENA: Am uitat că i-am dat liber! (Se ridică din fotoliu.) Scuzaţi-mă, vreţi ceva, o cafea, apă…?

DINU: După.

ELENA: Nu prea înţeleg. Tot aşa cum nu înţeleg ce poate fi aşa delicat, încât să fie nevoie…

DINU: Doamnă, am să fiu direct.

ELENA: Vă ascult.

DINU: Am marea plăcere să vă anunţ că sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Ce?!

DINU: Pentru 24 de ore, dumneavoastră, împreună cu toate bunurile soţului, sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Eu… bunuri… proprietate?!

DINU: A mea. V-am câştigat la poker sau, mai bine zis, soţul dumneavoastră v-a pierdut. Nu mai avea bani şi a ţinut morţiş să pluseze o sumă uriaşă. Atunci mi-a semnat o chitanţă. Un act cu martori…

ELENA: Poftim?! Eu, pe o chitanţă?!

DINU: Şi casa. Şi mobilele, maşinile, bijuteriile… Tot!

ELENA: Ieşiţi afară! Nu v-ar fi ruşine! Ieşiţi până nu-l chem pe soţul meu. O să…

DINU: O să confirme. Sunaţi-l, vă rog!

ELENA: Chem Poliţia!

DINU: M-am gândit că e posibil să aveţi o reacţie emoţională. Am prevăzut în actul notarial pe care l-am încheiat cu soţul dumneavoastră înainte să vin aici, că, în cazul în care veţi refuza, averea care altfel mi-ar fi aparţinut, împreună cu dumneavoastră, numai o zi, va deveni proprietatea mea pe veci. În plus, mi-e teamă că presa va afla de năzbâtia soţului şi… cariera lui de politician se va sfârşi brusc şi lamentabil. S-a mai scris în ziare despre pasiunea lui pentru jocuri de noroc şi femei tinere, dar până acum a scăpat ieftin.

ELENA: Ce om de nimic sunteţi!

DINU: Aşa cum mă vedeţi, sunt proprietarul dumneavoastră pe 24 de ore, distinsă doamnă.

ELENA: E o glumă… Vă bateţi joc!

DINU: Mă bucur să vă cunosc şi nu-mi pare rău că v-am preţuit la o sumă exorbitantă. Meritaţi.

(Revenindu-şi o clipă, ELENA se ridică, ia telefonul mobil şi formează un număr.)

ELENA: Javră!… La dumneavoastră mă refer, că ăstălalt nu răspunde.

DINU: O să răspundă, are în contract obligaţia să vă lămurească, să…

ELENA: Mitocan!

DINU: Să vă convingă.

(ELENA continuă să apeleze numărul de telefon.)

ELENA: Minţi!

DINU: Sunt om serios. O să vedeţi, o să mă cunoaşteţi şi-o să vă convingeţi că sunt o persoană onorabilă.

ELENA: Alo? E adevărat ce mi-a spus escrocul ăsta?… Mă liniştesc, numai spune-mi că e doar o glumă proastă, o poantă de-a voastră, făcută la beţie… Ce?! Tu eşti în toate minţile?!…

(În acest timp DINU se plimbă prin cameră examinând obiectele, calitatea lor, ca şi cum ar vrea să le stabilească preţul, dacă tot sunt ale lui. Dă drumul la televizor şi se aşază în fotoliu.)

DINU: Foarte comod! Câtă tihnă!

(ELENA termină de vorbit la telefon. E devastată. Rămasă cu privirea în gol, pare să calculeze cum să procedeze.)

ELENA: Cred că am cedat nervos.

DINU: Mă bucur că aţi înţeles situaţia. Aţi evaluat toate posibilităţile?… N-aveţi alternativă, e corect calculul dumneavoastră, vă confirm. Unei femei care nu a mai avut serviciu de unsprezece ani şi care s-a obişnit cu luxul i-ar veni greu… Nu v-aş vedea în Gara de Nord cu o boceluţă, luând trenul aiurea…

ELENA: Încetaţi!… vă rog.

DINU: Am să vă spun un secret, poate o să vă fie mai uşor. Prietenul meu, soţul dumneavoastră, era dispus să-mi dea totul şi pentru o săptămână, doar să-i semnez chitanţa şi să poată continua jocul. Eu am insistat să fie doar o zi. Ştiţi, mă plictisesc repede… Iar căsnicia nu e o experienţă nouă pentru mine.

ELENA: Sunteţi însurat, din câte ştiu.

DINU: A treia oară. Dar sunt fidel. Pe parcursul celor trei căsnicii am avut aceeaşi amantă.

ELENA: De prost-gust!

DINU: Poftim?

ELENA: De ce faceţi asta? Ca să-l umiliţi? De ce vreţi să vă bateţi joc de mine, de noi?

DINU: Soţul dumneavoastră nu cred că este atât de afectat pe cât credeţi.

ELENA: V-a făcut vreun rău, e o răzbunare?

DINU: Doamnă, eu sunt om de afaceri, nu am asemenea abordări… Dacă lucrurile s-au lămurit, aş vrea să ne fixăm ceasurile şi să dăm drumul celor douăzeci şi patru de ore de armonie şi fericire. De acord?… Ne tutuim?… Cum vă spune prietenul meu în intimitate?… Lena, aşa-i? L-am întrebat, fiindcă am anticipat că ăsta va fi ultimul obstacol. Deci Lena, dragă, acum chiar că aş bea o cafea.

ELENA: Nu vreţi să o scurtăm? Haideţi în dormitor şi terminăm odată tot circul!

DINU: Lena, spune-mi „tu” şi fă-mi toate poftele.

ELENA: Du-te dracului!

DINU: Ai văzut că poţi?

ELENA: Cândva, într-o cameră de spital, o fată care venise, ca şi mine, pentru chiuretaj mi-a povestit că rămăsese gravidă în urma unui viol. Povestea nişte grozăvii cu o seninătate care mă înspăimânta şi mai tare. Când a fost să ne despărţim, în loc de „la revedere” mi-a spus: „Ştii cum scapi de un viol?… Te laşi violată!”. A trebuit să trecă mulţi ani ca să ajung să-i dau dreptate.

DINU: Exact! Minunat! Sunt convins că o să ne înţelegem de minune.

ELENA: Vă rog eu frumos, hai să terminăm cât mai repede!

DINU: Sunt eu, Dinu, spune-mi pe nume!

ELENA: Te rog, nu mă mai chinui. Hai să facem ce vrei şi să încheiem. Simt că înnebunesc!

(ELENA, într-o evidentă stare de încordare, începe să se dezbrace mecanic.)

DINU (privind-o admirativ): Şi el zicea că eşti frigidă, că te-ai veştejit… N-aş zice… Fii drăguţă, aş prefera să-mi faci o omletă, aşa cum îi place lui. Cu costiţă prăjită… Unde-i baia? (Deschide o uşă.) Uite c-am nimerit, parc-aş fi la mine acasă. De fapt, sunt la mine acasă! (Se întoarce privind încă o dată portretul din sufragerie, apoi intră în baie.) Dă-mi, te rog, chiloţi şi ciorapi curaţi. Şi restul de haine, evident. Lejer, de casă… Tihnit.

Scena 2

DINU are înfăţişarea uşor schimbată: barba rasă, doar cu mustaţă, părul dat pe spate – după chipul din tabloul care domină sufrageria. Stă la masă îmbrăcat într-un halat de casă elegant şi mănâncă.

DINU: Deliciosă omletă! Nevastă-mea n-o face aşa de bună.

ELENA: Nici primele două?

DINU: Nici un dubiu, peste! Nici cum o face…

ELENA: Amanta?

DINU: Exact. Peste ea.

ELENA: Atunci, m-am liniştit. Aşa m-a făcut pe mine mama, să n-am concurenţă la omlete!

DINU: Cu costiţă prăjită! Draga mea, nu mi-ai spus cum îmi stă. (Îşi priveşte halatul, apoi ridică ochii spre tablou.) M-am gândit că o să-ţi fie mai uşor dacă semăn cu el, cât de cât. Ce zici? Aducem?

(ELENA citeşte preocupată un SMS. Aruncă telefonul pe masă.)

ELENA: Jigodie! Stai liniştit, la el mă refeream. Mi-a dat un mesaj: „Iartă-mă!”.

DINU: Ştiu, eu l-am rugat. M-am gândit că o să-ţi facă plăcere, dacă va fi delicat.

ELENA: Delicat?! Şi asta a fost o clauză în contractul notarial?

DINU: Crede-mă, nu. Sărut-mâna pentru masă! Găteşti excelent!

ELENA: Doar când nu e plecată femeia de serviciu.

DINU: Ştiu, e ziua ei liberă, de-asta am şi ales momentul.

ELENA: Şi ce mai ştii tu, ce-ai mai planificat tu? Ce-ai mai anticipat tu?

DINU: Sâmbătă, după un mic dejun târziu, mai degrabă prânz, ar merge o cafeluţă, cum îţi spuneam mai adineauri… Am uitat! (Se ridică în grabă şi intră în baie, de unde iese imediat cu hainele şi pantofii pe care îi purtase la venire. Rămâne dezorientat, cautând cu privirea în jur. Se duce în holul de la intrare şi le aşază cu grijă pe un scăunel.)

ELENA: Ai zis ceva… Că sunt frigidă.

DINU: Eu doar am infirmat ce spunea…

ELENA: Că sunt trecută… Ţi-a zis el asta?

DINU: Discuţii banale, la masa de joc.

ELENA: De faţă cu toată lumea?!

DINU: Pokerul se joacă în patru. Asta-i formula ce-a mai uzuală şi mai plăcută. Dar se poate şi în doi.

ELENA: Ce ticălos! Dar şi tu… şi mai şi! La un ticălos, un ticălos şi jumătate!

DINU: Dacă asta te răcoreşte şi-ţi face bine, nu mă supăr. Cafeaua?

ELENA: Şi ce mai povestea la masa de joc?

DINU: Nimicuri. Aiurelile de zi cu zi… Sunt convins că şi cafeaua o faci mai bună decât…

ELENA: Amanta.

DINU: Ce-o tot pomeneşti? Eşti geloasă?

ELENA: Mă faci să râd! La câte scriu revistele de scandal despre soţul meu, ar fi trebuit să o iau razna de mult… Cum e amanta ta? Va fi cea de-a patra?

DINU: N-am s-o iau niciodată de nevastă, pentru că aşa sunt sigur că n-o să divorţez de ea niciodată.

ELENA: Şi dacă te părăseşte ea?

DINU: Ciorbă ştii să faci?

ELENA: Nici despre nevestele tale nu vrei să vorbeşti? Trei! Alţi bărbaţi sunt la locul lor.

DINU: Mult mai mulţi bărbaţi şi-ar părăsi nevestele, dacă ar şti să-şi facă singuri bagajul. Eu am avut avantajul că am călătorit de tânăr.

ELENA: De ce?!

DINU: Jucam.

ELENA: Să creditezi pe cineva în schimbul soţiei e meschin. E odios!

DINU: Sunt om de afaceri, doamnă. Nu pot rata oportunităţile dacă se ivesc. Şansele nefructificate se răzbună. Nu iroseşti decât ce ai.

ELENA: A cui a fost ideea?

DINU: Nu mai ţin minte.

ELENA: A ta!

DINU: Nu cred, dar mi-a plăcut la nebunie.

ELENA: Ce poate să-ţi placă să trăieşti în casa altcuiva, cu femeia lui…

DINU: Lena, dragă, e ca un fel de turism. Călătoresc pentru o zi în viaţa unui om, la modul cel mai concret… sunt aproape chiar el. Apropo, unde ţineţi albumele de fotografii?

ELENA: Dezgustător!

DINU: Tot timpul vrem să fim alţii, dar nu reuşim niciodată să ieşim din propria persoană şi să intrăm în pielea altcuiva. Aproape niciodată… Îmi arăţi şi mie fotografiile, să mă obişnuiesc cu trecutul?

(DINU se plimbă prin cameră ridicând şi examinând obiectele, mângâindu-le, reaşezându-le în poziţii care i se par mai potrivite.)

ELENA: Parcă eşti un câine care-şi marchează teritoriul, teritoriu care nu-i al lui.

DINU: Douăzeci şi patru de ore, al meu e! Eşti în afara timpului, dacă vei continua să crezi asta.

ELENA: Ce-am ajuns?! Un jeton de schimb în mâna soţului meu!

DINU: Nu, scumpă doamnă Lena: o miză între doi bărbaţi… La masa de joc. Să nu-ţi închipui c-ai fost mai mult. Mai bine mi-ai povesti despre tine.

ELENA: Vrei să ştii la ce vârstă am făcut pojar?

DINU: De ce nu?

ELENA: Când, cum şi cine m-a dezvirginat?

DINU: De ce te-ai măritat?

ELENA: Mama nu mă lăsa la mare cu iubitul meu. „La hotel stau doar bărbaţii cu nevestele sau cu târfele lor.”

DINU: Minţi!

ELENA: Contează?

DINU: Povesteşte-mi despre tine. N-am decât douăzeci şi patru de ore ca să recuperez o viaţă întreagă, pe care, în final, trebuie să simt că am trăit-o lângă tine.

ELENA: Închipuieşte-ţi ce va fi de aici încolo.

DINU: Nu-mi pot imagina decât trecutul. Arată-mi o fotografie şi reconstitui momentul, povesteşte-mi o întâmplare şi…

ELENA: Baţi câmpii! Nu afli nimic din câteva poze şi nişte istorioare.

DINU: Corect! Omul este ceea ce ascunde, nu ce lasă să se vadă. Am crezut că-ţi face plăcere să vorbim despre trecutul tău.

ELENA: Care trecut?!

DINU: Ai fost o mare vedetă. Ai strălucit, lumea te adora.

ELENA: Şi?… Întreab-o pe ea! (Arată către manechinul din colţul camerei.) Poate-şi aduce ea aminte. A supravieţuit miraculos.

DINU: Mai bine să revenim la ritmul normal al unei după-amieze.

ELENA: Gata, nu vrei să te mai implici în viaţa mea? Nu te mai interesează trecutul meu? Nu mai vrei în pielea altuia?

DINU: Ce face „altul” de obicei sâmbăta după prânz?

ELENA: Dacă e acasă…

DINU: Moţăie cu o carte în mână, în fotoliul… (Caută cu privirea prin cameră.) Ăsta trebuie să fie! Corect?… (ELENA cotroboie într-un dulap, în timp ce DINU ia câteva reviste şi se aşază comod în fotoliu.) Spun unii despre mine că mai întâi am învăţat să joc cărţi şi pe urmă să citesc. Nişte debitori invidioşi… Lena, dragă, dacă aţipesc, te rog să nu mă trezeşti. Trebuie să fie tare dulce să dormi aşa, aici, cu tine, cu amintirile…

(ELENA aduce un vraf de albume cu fotografii şi i le trânteşte în braţe.)

ELENA: Nu, scumpule, nu facem nani, ne aducem aminte totul, până la ultima lacrimă!

piesă în două acte

Personaje:

ŞEFU

PREOTUL

NAE

MUTULICĂ

STAMATIE

ZĂLUDA

NINA

MADAME STELA

NECUNOSCUTA

meseni, beţivi, curve, babe

ACTUL I

Scena 1

(În crâşmă, la o masă, stau ŞEFU şi PREOTUL. Din spatele tejghelei, NAE urmăreşte discuţia cu interes şi-şi face de treabă cu ştersul paharelor şi aranjatul sticlelor.)

ŞEFU: O vreme a fost depozit de butelii. Printr-o minune, a scăpat nedemolată. Cât timp a fost în construcţie cartierul, aici au ţinut barăcile de şantier. Când blocurile au fost gata, până s-a dat drumul la magazine, a funcţionat ca alimentară. Pe urmă a rămas goală, ca să fie dărâmată. Prin ’90 am luat-o eu, i-am încropit nişte hârtii şi, într-un final, am întabulat-o cu acte în regulă. Părinte, aici a început cariera mea de om de afaceri! Chiar nu bei nimica? (Către NAE.) Nae! (NAE stă cu o sticlă în mână, gata să toarne în pahar. Către PREOT.) Un păhărel, că nu se supără Ăl de Sus pe mata… Apropo, ştii care-i cel mai fericit subaltern din lume?… Papa, că-şi vede Şeful răstignit în fiecare zi… (Râde cu poftă.) Bună, nu?… Dar matale n-ai treabă, că eşti ortodox. Hai, una mică!

PREOTUL: Nu, mulţumesc.

ŞEFU: Îmi pare rău, zău aşa. Măcar să guşti… Să-ţi spun mai departe, ca să ştii toată povestea. Deci… am făcut un angro cu marfă din Turcia de duduia. Pe urmă, când m-am extins, am transformat-o în spălătorie auto de lux, că se umpluse cartierul de limuzine. După, am dat lovitura când am deschis restaurantul, zi-i cum vrei, crâşmă, bodegă, că-i tot aia. Conta că lumea venea puhoi şi marca banul la mandea, iar băiatu’ umplea teşchereaua. Am fost deştept şi-i schimbam în dolari, nu ca fraierii ăia care credeau că Românica o s-o ia în sus şi iar în sus. A câştigat cine s-a prins că ţărişoara noastră o s-o ia în jos şi numai în jos. Hai, ia un whisky, că-i din ăla pe bune, nu chimicală de contrabandă.

PREOTUL: Mulţumesc, nu.

ŞEFU: Cum vrei… Pe urmă m-am băgat în afaceri mari, nenică. Am devenit business-man adevărat, nu ca ăştia, de cartier. Mi-am tras sediu în centru, m-am diversificat şi am intrat în politică. Crede-mă, doar cât să meargă afacerea, că altfel poţi să fii Premiul Nobel şi tot dai în bot. Nu merge nimica, nimicuţa, dacă nu mişti din urechi, dacă nu te-mbârligi cu ăştia de la putere. Dar, ce? Te grăbeşti? Stai pe pace, am zis c-o dau la primul venit care-mi dă ceva pe ea şi mă ţin de cuvânt. Vorba mea e chitanţă!

PREOTUL: Dar eu nu am bani, nu am ce să vă ofer. Şi nici nu aveam vreun gând… Treceam pe-aici…

ŞEFU: Roagă-l pe Ăl de Sus, poate-poate găseşti ceva prin buzunare…

PREOTUL: N-am decât o icoană a Mântuitorului, pe care o port mereu cu mine.

ŞEFU: Ia s-o vedem. E veche? Poate face ceva parale, că acum tot îmbogăţitul vrea antichităţiuri şi şmecherii dintr-ăstea bisericeşti. Sunt la mare preţ, dacă-s pe bune. Ia, dă să văd… (Ia icoana din mâinile PREOTULUI.) Părinţele, asta chiar pare veche, n-arată a făcătură. Ştiu pe unul care se ocupă cu de-astea şi plăteşte bine. Are muşterii, că ăştia mai descurcăreţii care s-au aranjat pe lumea asta, vor s-o ducă bine şi pe lumea ailaltă. Vorba aia, sunt unii atât de săraci că n-au decât bani. Aşa că fac şi ei investiţii în viaţa de apoi, când or ajunge în rai să aibă de toate, să n-o mai ia de la zero, că destul au dat din coate aici, pe lumea asta. De unde zici că o ai?

PREOTUL: Eu am făcut-o.

ŞEFU: Ai făcut-o deja veche? Să nu fie marfă furată, că eu toată viaţa am făcut business cinstit!

PREOTUL: E făcută când eram mai tânăr.

ŞEFU: N-am vreme să-mi bat capul acum, dar n-arăţi a patriarh… Ce mai contează?! Bate palma! Deal! Icoana e a mea, crâşma e a sfinţiei tale. Să ai grijă de ea că de-aici m-am ridicat eu mare om de afaceri! Sunt un pic emoţionat, crede-mă… E ultima proprietate pe care o mai am. Uite, nici n-o mai am, că am semnat contractul. Semnează şi mata!… Hai, să fie într-un ceas bun!… Gata! Am vândut totul. Am transformat totul în cash. Bani peşin… Ideea mi-a venit de la un film… Era cu un negru şi-un alb. P-ăla alb îl juca ăsta… zi să-i zic!… În fine! Şi amândoi erau ca mine, cu contorul pe sfârşite. Ce crezi că le-a trăznit prin minte? Să-şi ia lumea în cap şi să trăiască tot ce şi-au dorit vreodată. Unul dintre ei era mare bogătan. Aşa mi-a venit şi mie ideea să vând tot, dar absolut tot şi să-mi iau şi eu lumea-n cap, să fac tot ce-mi pofteşte inimioara. Să-mi împlinesc visurile visurilor. Când afli că nu mai ai de trăit decât cinci-şase luni, ţi se cam rupe de clădiri, de şantiere, de profit şi alte de-astea.

PREOTUL: Când aţi aflat?

ŞEFU: Acum o lună jumate. Am umblat la toţi doctorii, ăi mai celebri, ăi mai mari profesori. Am fost la toate clinicile, la Viena, în America, la evrei, peste tot. Acelaşi diagnostic. Prea târziu, nenică! Mi-au descoperit cancerul mult prea târziu. Pa şi pusi, ne vedem pe lumea ailaltă! Asta mi-au spus toţi. Nu mai e decât o problemă de timp. Şi pentru că nu mai e decât o problemă de timp, atât cât a mai rămas, mi-am propus să trăiesc tot ce am crezut că n-o să fac niciodată. Aşa că am transformat toate proprietăţile în bănuţi adevăraţi şi mulţi. Începând din clipa asta pot pleca în ultima mea călătorie terestră. (Privind în jur.) Părinte, zi-mi şi mie, unde-i Dumnezeu?

PREOTUL: Unde-i lăsat să intre.

ŞEFU: Zici mata?… Nu mai zăbovesc, că poate dau în plâns şi tocmai asta e ideea, să râd de coana Moarte, că şi ea a râs de mine. Plec, te las! Vorba aia: singurul lucru pe care-l avem cu adevărat de pierdut e timpul. Ştii cum înţeleg eu acuma chestia asta?!

PREOTUL: Domnul să te aibă în pază şi nu înceta să te rogi. O să mă rog şi eu…

ŞEFU: Nu te osteni prea tare, părinte, curând ajung la Ăl de Sus şi îl rog eu direct. Dar ce să-l mai rog atunci? Vrei să-i transmit ceva?

PREOTUL: Să aibă grijă de sufletele noastre.

ŞEFU: Să nu uit: toate hangaralele cârciumii sunt plătite pe juma’ de an înainte. Şi Nae e plătit la fel, în avans. (În şoaptă.) Faci ce vrei cu el, poţi să-l păstrezi, poţi să-l dai afară, cum ai chef. Nu e rău, dar pune apă în votcă, scurge sticlele neterminate şi le dă capac de zici că nici c-au fost vreodată desfăcute. Ca să nu zici nu ştiai. În rest, e gospodar, cât de cât, şi curăţel… Parcă mai aveam ceva să-ţi spun, dar nu-mi mai aduc aminte… În fine! Ne vedem pe lumea ailaltă!

(ŞEFU părăseşte cârciuma. NAE iese din spatele tejghelei şi vine în dreptul mesei la care stă PREOTUL. Debarasează şi şterge masa, trăgând cu coada ochiului la contract. Nedesluşind textul, îl ridică şi-l examinează pagină cu pagină. Lămurindu-se, îl lasă la loc pe masă şi i se adresează solemn PREOTULUI.)

NAE: Boss, cu ce vă servesc?

PREOTUL: Nişte apă, dacă se poate. Mulţumesc.

NAE: Apă chioară?… Dă rugină pe instalaţie. Nu-i bună.

PREOTUL: Te rog.

NAE: Ordonaţi!

PREOTUL: Încearcă să-mi vorbeşti normal.

NAE: Am înţeles, boss, n-o să mai fac! Iertaţi, dar nu ştiu şi eu ce să zic, cum să mă comport, ce să fac. Mă luă prin surprindere chestia cu boala lui Şefu. Acum, cu mine, ce se va întâmpla?

PREOTUL: Rămâi aici, dacă eşti dispus să-ţi schimbi meseria.

NAE:  Fac orice, boss, orice! De ce ne apucăm?

PREOTUL: Ce făceai înainte să lucrezi la bar?

NAE: M-am născut în crâşmă. Nu-i glumă, boss, dar aşa mă simt. Înainte să mă ia Şefu la el, am lucrat de toate: tâmplar, faianţer, instalator, orice. Fusei câţiva ani şi prin Spania şi Italia, dar când s-a stricat treaba şi la ei, ce să mai îngroş rândurile disperaţilor pe-acolo, mă întorsei acasă, la disperaţii mei. Vorba aia: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i-n ţara ta, că ţi-o fură careva. (Râde.) Aşa că la nevoie mă descurc cu ce-o fi. Nu continuăm cu cârciuma?

PREOTUL: Nu.

NAE: Punem lacătul?

PREOTUL: Da.

NAE: Boss, dar acuşica încep să apară muşterii. Cum să închidem? Cum să le trântim uşa în nas? Nu-i corect. Unde să se ducă ei? În cartier nu e nicio altă crâşmă, doar o discotecă de fiţe şi un club cu fete la bară. Să vă spun un secret: şi noi am avut aici o bară, dar la noi vin toţi pârliţii, toţi neica-nimeni de n-au ei bani de show-uri cu cărniţă şi pretenţii. Aşa că Şefu a scos-o, că se chinuiau de pomană ălea două paparude de se scălămbăiau în jurul ţevii. Mai să dăm de belele, că una era să-şi scrântească picioarele de atâta învârtit în gol, fără s-o aprecieze vreunul cu o bancnotă. Stăteau cu ochii beliţi şi încordaţi de ziceai că acuşi or să plesnească. Din când în când oftau şi-şi umezeau buzele. Atât! Tristeţe, zău aşa… Boss, hai să lăsăm deschis!

PREOTUL: Nu, am să le explic oamenilor…

NAE: Aoleu!… Mamă, ce tragedie o să fie! Mi se face frică, numai când mă gândesc. Păi când o auzi ăla că n-o să mai aibă el unde să-şi dea pe gât ţuiculiţa lui de toate zilele, să vezi ce iureş iese! Când o afla el că nu mai are pe cine înjura seară de seară şi nici poşircă la carafă, să te ţii horă!

PREOTUL: Asta o s-o rezolv eu. Îi voi convinge că e mai bine pentru ei, pentru cartier…

NAE: Na, că-ncep să vină deja! (NAE se repede şi-nchide uşa în nasul cuiva care voia să intre.) Primim marfă! Închis!… Hai, şterge-o de-ici, că s-a sfârşit! (Întoarce plăcuţa pe care scrie „ÎNCHIS” şi stinge lumina de la intrare.) Tu mai lipseai! Gata, s-a-nchis, caută-ţi de drum şi tu!

PREOTUL: Cine e?

NAE: Unul care-l ţinea Şefu de milă pe lângă casă.

PREOTUL: Lasă-l să intre.

NAE: Prostălăul ăla?!

PREOTUL: I-o fi foame, i-o fi sete. Lasă-l!

(NAE deschide uşa, cât să intre MUTULICĂ.)

NAE: Adică rămâne crâşmă?

PREOTUL: Dă-mi o ţuică! (NAE îl serveşte bucuros. PREOTUL face o cruce largă.)

NAE: Cum credeţi!

PREOTUL: Doamne ajută! (Dă paharul peste cap.) O transformăm în biserică!

Scena 2

NAE răstoarnă nervos scaunele cu picioarele în sus, le aşază pe mese, strânge paharele şi sticlele goale. MUTULICĂ trece în viteză înaintea lui şi soarbe restul de băutură din pahare şi sticle. NAE încearcă să-l prindă şi să-şi verse nervii pe el, dar MUTULICĂ reuşeşte să se strecoare pe uşă afară. PREOTUL măsoară şi se învârte preocupat în fundul cârciumii.

PREOTUL: Nordul, răsăritul… E bine, e bine… (Către NAE.) Te pricepi la acoperişuri? (NAE tace dezaprobator.) Aici va trebui să spargem şi să ridicăm turla. Una micuţă, cât s-o putea, dar e musai să facem turlă. Ce părere ai?… (Pentru sine.) Catapeteasma n-o să iasă prea mare…

(MUTULICĂ intră iar pe furiş.)

NAE:  Boss, nu e bine ce faci. Îi superi şi pe oameni şi îl superi şi pe Dumnezeu. Cine-a mai văzut biserică într-o crâşmă?!

PREOTUL: Biserică dintr-o crâşmă! În tot cartierul ăsta cât un oraş nu e nici o biserică. S-a răcit dragostea, iar diavolul pe asfalt e în elementul lui.

NAE: Şi crezi c-o să se vexeze împieliţatul c-a făcut sfinţia ta o şandrama de biserică? Boss, la noi în cartier diavolul se rupe-n figuri cu 4×4, are cele mai tari gagici şi-nvârte euroii pe degete fără număr, fără număr! Vii dumneata, în sutană, să-l sperii pe necuratul?! Habar n-ai ce bodiguarzi are!

PREOTUL: Când vede crucea şi aude numele lui Iisus se face mic, mic de tot. Nu-ţi închipui ce tremură de frică.

NAE: În ce film? Hai, boss, că sunt şi eu umblat prin lume, am văzut eu şi unde-i Vaticanul şi cum mor oamenii de foame… Nu mă lua cu „s-a răcit dragostea, frate”, că m-apucă spumele! Viaţa-i de rahat şi-aşa o să rămână. Dumnezeul ăla al lu’ matale e prea ocupat ca să aibă timp şi de amărâţi. N-are el vreme de ăia care de bine, de rău tot făcură ceva în viaţă şi mai respectară oleacă şi legile.

PREOTUL: Te înşeli, Nae! Ai să vezi. Biserica pe care o vom construi…

NAE: Boss, pot să te rog ceva?

PREOTUL: Sigur că da.

NAE: Vino şi stai jos două minute şi ascultă-mă, că-ţi vreau binele! Că dacă-ţi merge bine dumitale, bine o să-mi meargă şi mie. Te rog, şezi!

(NAE ia un scaun de pe masă şi i-l oferă. PREOTUL se aşază. NAE ridică şi pentru el un scaun, dar, înainte de a se aşeza, îl ia pe sus pe MUTULICĂ, care a adormit sprijinit de un zid, şi îl scoate afară din crâşmă, închizând uşa în urma lui.)

PREOTUL: Te ascult.

NAE: Să nu crezi că vreau să mă spovedesc… Ascultă dumneata la mine, că te-nvăţ de bine. Nu-ţi pune oamenii în cap, că iese rău. Ăştia nu-s obişnuiţi să li se schimbe viaţa, aşa, de pe o zi pe alta. Obişnuinţa cea mai dulce e cu răul. Să le verşi o basculantă de bine brusc, se sperie şi te-njură. Crezi că or să se dea pe spate că-şi deschide Dumnezeu sediu la ei în cartier?… În loc de crâşmă?… De crâşma lor?!… Faci sfinţia ta alta, în alt loc, poate în alt cartier. Una mai mare şi mai făloasă…

PREOTUL: Nu trebuie să ridici biserici mari, ca să-l scoţi la vedere pe Dumnezeu.

NAE: Dumnitale ţi-a căşunat pe noi acum? Nu da din cap, că te învăţ de bine!

PREOTUL: Acolo va fi altarul, către răsărit, aici naosul…

NAE: Deci sfinţia ta e încăpăţânat. Nu-i creştineşte.

PREOTUL: Acolo, stranele.

NAE: O mie de ani nu iese mirosul de ţigară şi împuţiciunea de poşircă din pereţii ăştia!

PREOTUL: La intrare vindem lumânări…

NAE: Măiculiţă care m-ai făcut!

PREOTUL: …tămâie şi…

NAE: Şi cu votca ce facem?!… Am o idee! Gata, am rezolvat-o! Facem altar, acolo. De acord! Unul mic şi dichisit. Punem beculeţe din ălea şmechere de imită lumânările care pâlpâie, punem ce vrea sfinţia ta, dar numai acolo, în fundul crâşmei. Tragem o perdea să nu deranjăm nici pe Ăl de Sus, nici pe consumator. Corect? E bine că acolo e răsăritul, că nu prea se vede nimic de-aici. Corect? Punem şi clopote electronice, cum se poartă acum, dar dăm sonorul la mic. Şi punem şi toacă electrică, dar la fel, pe muteşte. Simplu! Acolo altarul, în rest, cârciuma noastră dragă.

PREOTUL: Nu se poate, nu e spaţiu.

NAE: La ce trebuie?… Mai am o idee, să vezi că se poate. Dacă vedem că ai muşterii, extindem niţel, să nu stea credincioşii înghesuiţi. Confort sporit, mutăm linia cu juma de metru… Cu un metru.

PREOTUL: Nu poate fi şi Casa Domnului şi crâşmă.

NAE: Crede-mă, asta-i soluţia! Împacă şi capra şi varza, soluţie românească. Hai că mearge şi-aşa, ce dracu’! Pardon, scuzaţi! Gură spurcată de cârciumar. Mata, ca propietar, îţi faci damblaua, le cânţi cele sfinte şi-i afumi cu cădelniţa. Eu am grijă să continue afacerea, să iasă banul… Uite, să nu zici că nu mă gândesc la cele sfinte: zece la sută din încasări îi dăm la biserică, să cumperi cele trebuincioase şi să ai şi domnia ta bani de buzunar, că şi cartierul are tentaţiile lui şi să nu tânjeşti. Eşti patron, ce mama naibii, trebuie să-ţi permiţi orice! Restul îi reinvestim în marfă, poate facem şi-o renovare, o distracţie de supliment, să mai vină şi alţi muşterii, că loc ar mai fi. Corect?… Douăzeci la sută!… WC-ul îl ţinem la comun… Şi-ţi cumpăr şi instalaţie de amplificare, dar o dăm în surdină, să nu deranjeze… O treime!… Dar ce? O să mă tocmesc eu acum cu Ăl de Sus? Juma-juma! Hai, că-i bine, nu obţinea şefu’ lu’ matale nicăieri mai mult decât a oferit băiatul. Dacă stai bine să te gândeşti, într-un fel îl laşi pe Dumnezeu să decidă.

PREOTUL: Cum ai zis?

NAE: Să decidă Dumnezeu! Dacă el o vrea, vei avea muşterii credincioşi. Micşorăm crâşma şi mărim dincolo, cât să-ncapă toţi. Să decidă, că d-aia e cel mai mare!

PREOTUL: Dar eşti corect.

NAE: Mă jur pe ce-am mai sfânt pe lume!

PREOTUL: Şi nu mai pui nici apă în băutură.

NAE: Boss, asta e reflex profesional, instinct de cârciumar… Ce, numai sfinţia ta să botezi? Apa e sfântă, că taie din tărie şi hidratează, aşa zic doctorii…

PREOTUL: Nu încape discuţie!

NAE: Şi fără apă-n băutură, şi juma-juma?! Vorba aia: şi cu dânsa-n trânsa, şi cu sufletul în rai, nu se poate!… Bine, o să-ncerc. Tare greu o să-mi fie, dar mă sacrific.

PREOTUL: Nae, spune-mi, tu crezi în Dumnezeu?

NAE: Boss, să nu fie cu supărare, dar Dumnezeu a vrut ca eu să fiu ateu.

Scena 3

Partea cea mai depărtată a cârciumii e în şantier. Lucrările sunt obturate de un perete despărţitor provizoriu. PREOTUL, NAE şi MUTULICĂ lucrează de zor, mişcându-se de o parte şi de alta a peretelui despărţitor. Pe tot parcursul piesei nu se va vedea nimic din interiorul bisericii. Despre ce e acolo vom afla numai din replicile personajelor şi din cuvintele şi luminile ce vor răzbate dinăuntru.

PREOTUL: N-o să pot sluji până nu va fi gata cu totul. Trebuie sfinţită cum se cuvine, după rânduială.

NAE: Măcar să termini dumneata altarul, ca să ai un locşor unde să-ţi dai întâlnire cu Ăl de Sus, să vorbiţi de una de alta.

PREOTUL: Ai să vezi câtă lume o să vină. Oamenii au nevoie să-l regăsească pe Dumnezeu.

NAE: Bună idee am avut să tragem un perete. Şi uşă pentru sfinţia ta şi pentru care o mai vrea să te viziteze… Nu-i speriem pe muşterii.

PREOTUL: Se pot sminti uşor, ai dreptate. Zidul despărţitor e ca pe timpuri, când în Biserică nu intra oricine. Trebuiau mai întâi să înveţe doi ani Scripturile şi să ducă viaţă creştinească deplină. Abia apoi dădeau un examen…

NAE: Dădeau examen să ajungă creştini?!

PREOTUL: Şi încă cum! Nu se botezau prunci, ci când omul era în toată firea. Mai mult, trebuia să facă şi dovada credinţei şi cineva să depună mărturie pentru el, că este creştin cu adevărat, nu doar din vorbe.

NAE: Părinte, nu mă aiuri! Dacă azi ar funcţiona regula asta… De fapt, la cum se iau astăzi examenele… O mascaradă, asta ajuns lumea asta! Chiar e pe bune ce mi-ai povestit? Că tot nu-mi vine să cred…

PREOTUL: Adevărat. Înainte, biserica avea două încăperi: în prima, cea de lângă altar…

NAE:  În faţa perdelei pe care ai tras-o?

PREOTUL:  Da, în spate ei va fi altarul. În prima cameră aveau voie doar botezaţii; în a doua, cea de lângă uşă, stăteau cei care voiau să devină creştini, dar nu primiseră încă botezul. Uşa dintre cele două camere se închidea când începea slujirea liturghiei. Pricepi? Se închidea când începea taina.

NAE: Nenică, ce chestie! Şi-aici la noi e cam la fel. Crâşmă la intrare, să se gândească să reflecteze în tihnă cu o cinzeacă… Zici că după doi ani de şcoală şi examene?… Erau şi dintr-ăia care picau?

PREOTUL: Mulţi. Mulţi nu erau primiţi în Biserică. Pe atunci, a fi creştin nu era o vorbă goală.

NAE: Nu mergea cu o şpagă mică, cu o atenţie?

PREOTUL: Nu.

NAE: Şi când s-a stricat treaba?

PREOTUL: Poveste lungă, altă dată… Ia, omule, şi gunoiul ăla din colţ!

NAE: Dar nu-l vede nimeni, părinte.

PREOTUL: Îl vede Dumnezeu!… Bine că închidem acoperişul, că la noapte s-a anunţat ploaie. M-am rugat să nu plouă până nu terminăm şi, ai văzut, ne-a ajutat Bunuţul să terminăm la vreme.

NAE: După ce-i montăm şi cruce în vârf poţi să te odihneşti un timp. De-afară poţi să zici că-i biserică. Asta-i vrut, asta-i avut… Mai bine montam o parabolică din aia cu 200 de canale şi vedeam toate meciurile de pe glob, de la brazilieni până la papuaşi. Dar mata preferi antenă directă cu Dumnezeu. Fiecare cu damblaua lui.

(Intră STAMATIE ţinând un geamantan într-o mână. Priveşte curios de jur-împrejur.)

STAMATIE: Şefu?… Şefu?…

(NAE şi MUTULICĂ lasă lucrul şi ies de dincolo de peretele despărţitor.)

NAE: Ia zi, omule, care-i treaba? (Îşi dă jos salopeta şi-şi pune şorţul de cârciumar.) Cu ce te servesc?

STAMATIE: Deocamdată cu nimic. Îl caut pe Şefu. Pe proprietar.

(MUTULICĂ fuge în biserică.)

NAE: Dar ce treabă ai cu el?

STAMATIE: Ne ştim de mult, e o chestie personală. Vreau să schimb două vorbe cu el.

NAE (către PREOT): Boss, te caută careva!

(PREOTUL apare scuturându-şi reverenda de praf. MUTULICĂ priveşte speriat de după peretele despărţitor.)

PREOTUL:  Imediat! Scuzaţi, vă rog, e şantier…

STAMATIE: Bună ziua, îl caut pe proprietar.

PREOTUL:  Da, vă ascult. Cu ce vă pot fi de folos?

NAE: Părintele e noul proprietar.

STAMATIE: Hai că-i bună asta!… Şi fostul?

NAE: A vândut tot şi…

STAMATIE: L-au arestat?!

NAE: Şi-a luat lumea în cap… Serios! A plecat să colinde lumea. Nu se mai întoarce.

STAMATIE: Nu se poate! Şi eu ce fac acum?

NAE: Cum adică?

PREOTUL: Spune, care-i problema?

STAMATIE: Domnul părinte, e mai delicată treaba… Am avut încredere în oameni.

PREOTUL: Hai, vino să-mi spui!

STAMATIE: Dar crâşma la ce vă trebuie?

(PREOTUL deschide uşa din peretele despărţitor şi trece dincolo. STAMATIE îl urmează nedumerit şi închide uşa în urma lui. MUTULICĂ trece pe lângă peretele despărţitor, în spaţiul destinat crâşmei. NAE este contrariat.)

NAE: Inaugură şi uşa!… Parcă i-am mai văzut faţa ăstuia…

MUTULICĂ: Televizor.

NAE: Poate… Încurcate căile Domnului! Uite, are primul client la spovedanie. Nici nu veni bine şi hopa păcătosul să verse sacul.

MUTULICĂ: Nou.

NAE: Crezi tu că iese ca nou?

MUTULICĂ: Sincer.

NAE: Ăsta sincer?! Tu n-ai văzut ce faţă are? Te face din priviri, din vorbe… Unde l-am mai văzut eu pe individ? De unde îl ştiu eu?

MUTULICĂ: Televizor.

NAE: Mi-ai mai spus o dată, am priceput! Frăţioare îmi ia mintea foc, sigur îl ştiu, dar nu-mi amintesc de unde…

MUTULICĂ: Televizor.

NAE: Te pocnesc!… L-am văzut la… Seamănă cu…. ăla… şmecherul, care era îmbârligat cu Şefu. N-are cum să fie el…

(Uşa din peretele despărţitor se deschide şi PREOTUL şi STAMATIE intră din nou în cârciumă.)

PREOTUL: Totul e să te căieşti sincer. Şi să ierţi. (Către NAE.) Va rămâne la noi să ne ajute la lucrare.

NAE: Ce?!

STAMATIE: Destinul!

PREOTUL: Destinul ţi se dă, soarta ţi-o faci singur…

STAMATIE: Mi-a fost dat să rămân aici!

NAE: Prietenii vin şi pleacă, duşmanii se-adună!

(În crâşmă intră ZĂLUDA.)

ZĂLUDA: Stamatie! De unde ai apărut?! Eşti viu sau o fantomă?

schiţă dramatică într-un act

Personaje:

AURA – reporter

DINU – cameraman

GIGI – şofer şi om bun la toate

VECINA

EROUL

şi mulţi alţi vecini

Acţiunea se petrece într-un bloc, în care stau ascunşi în casele lor de beton diverşi şi neştiuţi oameni din lumea largă.

Scena 1

Parterul unui bloc de zece etaje. AURA3, DINU3 şi GIGI3 se reped la lift.

AURA3: Să porneşti camera. (Privind în sus, spre casa liftului.) Greu mai vine!

DINU3: N-ai grijă, trag fără oprire. Dar despre ce-i vorba?

AURA3: Ceva cu unul care a salvat, a inventat, a făcut habar n-am ce, că abia ce mi-au dat documentaţia. Pe mail n-am mai avut timp să mă uit, că m-au zorit de parcă…

GIGI3: Aşa-i apucă… Toată dimineaţa am jucat table, că nu era rost de nimic, şi brusc au explodat. Când nu-s ştiri, bălteşte treaba şi, la prima nasoleală, te aleargă de parcă n-a mai văzut poporul vreo grozăvie de un secol.

AURA3: Chiar, că azi n-a fost nimic pe flux.

GIGI3: Don’şoară, eu sunt în televiziune de când lumea. Câte văzui eu!… Şede ei cu ochii în monitoare şi cum se mişcă vreun incendiu, vreo crimă, vreo nenorocire urlă la tine şi te aleargă, iar ei, înapoi la cafeluţă, la şmechereală şi gagicăreală cu secretarele, că de-aia sunt şefi.

DINU3: Liftul ăsta-i stricat. Uite, becul roşu e aprins continuu.

AURA3: Nu se poate! Aşa ghinion să avem?

DINU3: La ce etaj e treaba? (AURA3 se uită în teancul de hârtii.) Despre ce-i vorba, totuşi?

(AURA3 scapă hârtiile pe jos. GIGI3 bate cu pumnul în uşa liftului. AURA3 se chinuie să adune hârtiile împrăştiate, ajutată de DINU3.)

AURA3: S-au amestecat ca naiba!

GIGI3: Bă, ţărane, închide uşa la lift că te ia mama dracului! Bă, n-auzi?! Să vezi tu ce te dăm noi pe post, să te vadă mă-ta ce prost eşti. Bă, noi suntem de la televiziune, de la TVR!

AURA3: Mai bine urcăm pe scări. La etajul 9 parcă era.

GIGI: Mă plăteşte careva suplimentar pentru asta? Don’şoară, răbdare, că nu fuge ştirea de noi.

AURA3: Pun pariu că ăia de la PROTv au şi ajuns sus.

GIGI3: Ei trebuie să fi blocat liftul, ca să nu mai ajungă şi alţii la eveniment. Ăsta le e stilul, nu-i cunosc eu?!

DINU3: Hai pe scări, că îmbătrânim aici de pomană!

(DINU3 şi AURA3 pleacă spre scări. GIGI3 îi urmează, târându-şi greoi picioarele.)

GIGI3: N-am să înţeleg niciodată ce-i mână pe oameni să urmărească ororile altora.

(Se aude vocea AURA3, care urcă deja pe scări.)

AURA3: Acum e vorba de un erou. Salvator. Sau inventator. Sau…

Scena 2

AURA2, DINU2 şi GIGI2 mai au de urcat câteva trepte şi au ajuns la etajul 9. Aici, în dreptul unei uşi, VECINA se aranjează privindu-se într-o oglinjoară. Sesizându-i pe cei trei care au ajuns pe palier, îi întâmpină exuberantă.

VECINA: Mamă, încă o echipă de televiziune! Ce tare! Tot la?… Marfă!

AURA2 (cu răsuflarea tăiată): Aici stă?

VECINA: Da, dar e ocupat. Numai eu am voie să intru.

GIGI2: Păpuşă, noi suntem de la Observator, de la Antena1, pricepi?

(De undeva, de jos, de la parter, se aud bătăi în uşa liftului şi o voce înfundată strigând.)

DINU2: Ăştia trebuie să fie de la TVR.

(GIGI2 observă că uşa liftului este deschisă, un obiect blocând închiderea ei.)

VECINA: Domnul de la PROTv a blocat-o. Ăla fără aparat de filmat, şeful, după cum se comporta.

DINU2: De ce nu mă mir? (DINU2 intenţionează să ia obiectul care blochează uşa.) Peste tot conduc şoferii, asta-i ţara în care trăim!

(GIGI2 intervine.)

GIGI2: Tăticu’, stai blând, lasă liftul să se mai odihnească. Şi lasă-i matale şi pe şoferi, nu le mai duce grija. Că dacă n-ar fi ei să-ţi mai ţină lampa de lumină, să te mai ajute la cable… Recunoştinţă, de unde? (DINU2 pare să nu renunţe la ideea de a debloca uşa liftului.) Uşurel! Să urce şi fraierii ăia pe jos nouă etaje şi să stea la rând, că noi avem treabă aici.

AURA2: Corect! Şi-aşa ne-au luat-o alţii înainte.

VECINA: Eu trebuie să intru, că mă bagă în direct. Vă daţi seama, azi sunt fată mare! Sunt iubita lui şi m-am păstrat virgină. Virgină! Mamă, cum sună! Pricepeţi cum vine treaba? Adică până la vârsta asta nu mi-am tras-o cu nimenea. (Râde amuzată, ca şi cum nu i-ar veni a crede.) Nenică, ce tare sunt! Poate într-un final o să ajung să cred şi eu.

GIGI2: Dacă te dă pe sticlă, atunci aşa-i.

AURA2 (către VECINĂ): Vă cunoaşteţi de mult?

VECINA: Da’ de unde?! Habar n-am cine e, cum arată. Eu stau deasupra, la zece. M-am mutat acum o lună. Tipu’ trebuie să fie unul de treabă. E primul care nu mă reclamă. Pe unde am stat, nu treceau două-trei zile şi toţi vecinii de dedesubt mă reclamau. Ăsta nici măcar nu mi-a bătut în ţevi.

AURA2: Nu înţeleg… De ce te reclamau?

VECINA: Domnişoară, eu muncesc mult şi din greu. Dar o fac cu pasiune. Pe cinstea mea, dacă pot să-mi reprim reacţiile. Asta pentru că mă gândesc şi la client. Ce mă costă, dom’le, să ţip niţel?! Să vadă omul că-mi place, vezi doamne, că-i potent, amărâtul. Ce mare efort să gâfâi un pic şi să trag un urlet când îşi dă drumul animalul? Uneori mă sperii şi eu de cum fac, zici că-s o vită dusă la tăiere. Dar are efect, clientul se crede mare mascul şi uneori se întoarce să-i mai repet dovada, săracul.

GIGI2: Lasă gargara şi zi ce treabă ai tu cu evenimentul.

VECINA: Niciuna. Am auzit zgomot pe scară şi am ieşit să văd dacă nu-i vreun muşteriu ameţit, că mai sunt unii care confundă zece cu nouă, nu înţeleg de ce, poate că aşa e în capul lor, de-şi închipuie că târfele trebuie musai să stea în al nouălea cer.

GIGI2: Nu-ţi mai da tu cu presupusul şi spune ce treabă ai cu ăştia de la Pro?

VECINA: Niciuna. M-am tot zgâit eu la ei, doar-doar m-or filma şi pe mine, că nu-mi strică niţică reclamă, e concurenţă mare, nenică, şi nu mai sunt o puştoaică, dar compensează fata prin experienţă. Sunt şi înţelegătoare cu clientul, docilă, nu fac fiţe ca altele, sunt corectă, de n-ai văzut, că-s capabilă să tai şi chitanţă, dacă aş avea…

AURA2: Şi?

VECINA: Şi la un moment dat m-au întrebat dacă nu vreau să joc pe iubita virgină. Le-am dat şi nişte obiecte din casă, nu prea multe, că de vibratoare şi alte jucării n-au avut nevoie. Au mai împrumutat şi de la ceilalţi vecini. Bodogăneau că situaţia individului e naşpa, că n-ar avea ce să scoată din el – asta n-am priceput – şi că apelează la mine şi, în fine, înţelegeţi voi ce voiau să spună, că doar sunteţi de meserie.

AURA2: Dă-ne măcar câteva detalii despre el. Cum îl cheamă? Cu ce se ocupă? Ce-a făcut, de-i toată presa buluc pe capul lui?

VECINA: Vă spun după ce aflu. Intru, că şi-aşa am întârziat şi nu am ajuns încă vedetă ca să-mi permit. După ce ies, puteţi să mă filmaţi cât vreţi, că azi pare o zi chioară, fără clienţi şi puţină reclamă nu-mi strică. Ce tare! Sunt fată mare!

(VECINA intră în apartament.)

AURA2: Hai, la treabă! Sunaţi pe la uşi, faceţi rost de obiecte, de recuzită, că trebuie să-i facem şi noi o poveste.

DINU2: Păi, o avem p-asta cu iubita virgină şi…

AURA2: Fumată!

GIGI2: Corect!

DINU2: Şi care e alta?

AURA2: Nu ştiu. Strângeţi şi voi tot ce găsiţi şi credeţi că ne-ar folosi, că între timp trebuie să-mi vină mie inspiraţia.

Amuzându-mă, mi-aş fi putut numi volumul Când mă enervez, pentru că doar atunci când nu mi-am reprimat revolta şi nu am reuşit să mă închid în carapacea mea, am răbufnit scriind. În rest, asemenea celor mai mulţi dintre convivii mei, am deprins starea de cetăţean autist care se protejează scutind a cheltui inutil energii, văzându-şi liniştit de treabă într-o ţară unde, în ciuda hărmălaiei, indignarea oamenilor nu schimbă nimic.

Indiferent de pe ce poziţie, de jurnalist sau de scriitor dramatic, România este o obsesie pe care nu mi-o pot reprima. Uneori mă întreb dacă tăcerile, revoltele, lehamitele, toate câte mă apucă în relaţie cu Ea, sunt semne că o vreau într-un anumit fel sau doar că pur şi simplu o iubesc pasional aşa cum e.

Analiza, prima investigare intemeiata pe o perspectiva istorica si pe aplicarea unor modele teoretice din bibliografia autohtona, ofera numeroase concluzii solid argumentate si valide din punct de vedere stiintific. Ea este sustinuta de un corpus bogat de informatii cantitative (concentrat in numeroasele anexe) si de evaluarea critica a unor surse diverse.

“Investigatia traseelor sinuoase ale televiziunii publice romane ne prezinta un demers analitic riguros organizat; cartea este scrisa intr-un stil alert, care adeseori ascunde faptul ca este vorba de o cercetare stiintifica aprofundata, bazata pe o documentare solida. Prin aceste calitati, lucrarea de fata se impune ca un aport substantial la defrisarea campului tematic si conceptual al analizelor consacrate sistemului mass-media romanesc, care aduce o contributie semnificativa la aprofundarea dezbaterilor teoretice si ofera un instrument de lucru de mare utilitate pentru imbogatirea bibliografiei de specialitate din Romania.”