Trebuia, poate, început cu „a fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”, dar ceea ce vă voi istorisi, chiar dacă de atunci au trecut veacuri, s-a întâmplat în viitor. Cum vine asta? Închipuiți-vă orice, dar să nu credeți că lumea basmelor ar fi asemenea cu lumea noastră, căci „precum în Basme așa și pe Pământ” nu are și reciproca valabilă. În comun au cerul sau, mai bine spus, sunt una alteia cer. În rest, aveți toată libertatea să vă imaginați ce și cum vreți, ca la începutul începuturilor. Dar să lămurim lucrurile pe rând!

Imperiul basman cuprinde totalitatea basmelor-continent, a arhipelagurilor-povești, insulele-republici și recifurile-falanstere cu istorii independente, plus atolurile pustii unde sunt așteptate să naufragieze personaje pe care să le trăiască o poveste. Despre lumea terestră presupun că știți mai multe, dar pot să mă înșel.

Zilele și nopțile basmane nu aveau aceeași durată, după cum nu era musai să se succeadă. Puteau trece mai multe zile fără să se lase nicio noapte. Lunile nu erau numărate, iar anotimpurile nu treceau, ci doar veneau după cum cerea povestea. Anii se măsurau în fapte, așa că o întâmplare se putea petrece în același timp în locuri diferite. Asta, pentru că basmanii nu cheltuiau timp ca să câștige spațiu, așa cum făceau oamenii, care ajunseseră să nu mai aibă vreme mai deloc. Basmanii locuiau în timp tot așa cum oamenii locuiesc în spațiul casei, al țării și al continentului lor.

Lumea basmelor e până la un punct ca și cea a oamenilor, doar puțin mai stranie. Veți vedea. Acolo trăiesc deopotrivă oameni, animale, păsări și insecte, fără mare deosebire de rang. Să nu vă așteptați că aici lucrurile ar arăta neapărat altfel, că viața ar fi musai fabuloasă, că personajele ar fi extraordinare prin definiție și s-ar întâmpla numai minuni. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo e multă frământare. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo viața e fabuloasă, personajele sunt extraordinare și se întâmplă minuni la tot pasul. Vi se pare că mă contrazic? E doar o senzație. Așadar, nu uitați toate acestea nicio clipă, altfel veți judeca strâmb, ori lumea în care trăiți, ori pe cea a basmelor!

Cred, deci exist!

Istoria noastră începe mai ieri în Palatul Imperial al Viselor, căci în basm acțiunea se petrece întotdeauna în trecut, chiar dacă pentru noi vremurile acelea n-au venit încă. Asta era și problema personajelor: voiau să prindă prezentul din urmă, mai ales că mulți dintre ei îi prefigurau pe eroii de mâine. Cum să reprezinți viitorul și oamenii să te pomenească la trecut?! E cumplit să trăiești numai în trecut, dar așa sunt oamenii, nemiloși cu eroii lor. Între noi fie vorba, cum poate fi așteptat cineva care este o amintire?!

Palatul Imperial al Viselor ar fi trebuit să se numească, de fapt, Palatul Imperial din Vis, pentru că el apare doar atunci când visezi, altfel nu există. Cei care rămân treji, lucizi, nu au niciodată acces în interiorul lui. Nu e musai să visezi în somn, mulți curteni erau dintre cei care visează cu ochii deschiși, de altfel așa se și deosebeau somnoroșii de vizionari, după cum aveau sau nu ochii închiși.

Marea Sală a Iluziilor găzduiește Tronul Închipuirii pe care împăratul fantasma basmele destinate oamenilor. Când istoriile se coceau în lumea Basmaniei, împăratul Băsmuitorul Cel Cumplit le închega într-un vis din care albimuzele culegeau nectarul poveștii, pe care-l depuneau apoi în fagurii imaginației din mințile oamenilor. Necazul era că de ceva timp cei de pe Pământ nu mai doreau povești și atunci ele se stricau în mintea împăratului, provocându-i coșmaruri. Medicii au dat invariabil același diagnostic: intoxicație cu vise neculese! Suferința împăratului era dublă, pe lângă chinurile provocate de coșmaruri se frământa și să găsească o rezolvare la faptul că oamenii încetau, rând pe rând, să mai creadă în povești. Din ce în ce mai puțini credeau în basme și în eroii lor, de aceea nici nu și le mai doreau. Situația s-a agravat și mai rău în ultimii ani. Împăratul nici coșmaruri nu mai avea. Nu mai visa absolut nimic în afara lucrurilor cotidiene!

Băsmuitorului i se spunea Cel Cumplit nu pentru că era un tiran, ci pentru că cel mai des repeta cuvântul „cumplit”:

– E cumplit ce trăim!… E atât de cumplit să treacă timpul aiurea, iar noi să nu mai ajungem eroi în basmele din lumea oamenilor!… Ce poate fi mai cumplit decât să nu mai visezi?!… Cel mai cumplit e că oamenii, nu doar că nu mai cred în basme, nu mai cred în nimic!

Trebuie să-i dăm dreptate grijuliului împărat, căci nimic nu e mai cumplit decât această distrugere a credinței în lumea cealaltă, în lumea basmului.

Ca să înțelegeți mai bine, trebuie să vă reamintesc că lumea basmului există doar în măsura în care oamenii cred în ea. Dacă oamenii nu mai cred, ea dispare. Și cum e bine știut, „precum în Basme, așa și pe Pământ”, dacă lumea basmelor va dispărea, atunci și lumea oamenilor se va sfârși. Cumplit! Veți spune că, dacă vrem să fim, trebuie să credem. Cam așa ceva.

Asta era problema împăratului: cum să-i facă pe oameni să-și recapete credința în basme și în eroii lor? Problema era mult mai complicată însă. Îl năpădeau alte o mie de întrebări la care trebuia mai întâi găsit răspuns, ca să apară șansa unei soluții. De exemplu: Unde s-a produs stricăciunea? De când au luat-o razna lucrurile? Cine a greșit?

După ani și ani de întrebări pe care și le-a pus lui și înțelepților imperiului, fără a căpăta vreun răspuns, Băsmuitorul Cel Cumplit a ajuns la firava convingere că „ceva a fost defect de la bun început!”. Vorba vine bun început, că dacă era bun nu se ajungea la situația asta.

Zina Benzina in librarie.

1-2.
De ce oare, atunci când eşti mic, aproape tot ce faci pare prea puţin important în ochii adulţilor? Fără rost sunt jocurile, întrebările prea multe îi enervează imediat. Mirările noastre li se par simple banalităţi. La tot pasul auzi: „nu ai voie!“ sau „nu face asta!“ sau „nu pe acolo!“ Părinţii ăştia! Aşa gândea posomorât Bronto, întins pe pajiştea verde, în iarba răcoroasă printre ferigile cu tulpini înalte.

3-4.
O gâză uriaşă, cu aripi mari şi lucitoare, zumzăia harnic, ca o albină, deasupra florilor cu petale roşii precum soarele în asfinţit. Deasupra lui Bronto norii de spumă îşi schimbau mereu conturul, semănând când cu crestele munţilor, când cu un imens peşte argintiu, când cu mutrişoara simpatică a lui Diplo.
Măi, să fie, seamănă cu Diplo, murmură pentru sine Bronto. Cu el aş putea vorbi despre toate astea. El m-ar înţelege. Dar Diplo era dincolo de pădure, lângă lac, împreună cu părinţii lui. Ce trist e să n-ai lângă tine un prieten căruia să-i împărtăşeşti gândurile, cu care să alergi pe tăpşan, să sperii gâzele şi păsările! Bronto îşi ridică privirea deasupra florilor, la gângăniile care-şi vedeau nestingherite de zborul lor. Ce sperietură le-am fi tras, Diplo şi cu mine! Şi dacă ar fi apărut şi Tricer, Stega şi Tyrano, atunci chiar că ar fi fost o nebunie!

5-6.
Se ridică din iarbă şi porni agale către părinţii lui. Aceştia se sfătuiau ce să-l mai înveţe, cu ce să-i completeze educaţia – cei şapte ani de acasă, atât de necesari în viaţă. Bine, dar eu când mai am vreme de joacă? Totul e atât de plictisitor!
Lovi cu lăbuţa o floare şi reuşi să sperie o gâză ce tocmai vroia să se aşeze. Întâmplarea reuşi să-l amuze  doar pentru o clipă. Tristeţea îl năpădi din nou.
Mă duc la mama şi la tata şi le cer voie să… Să plec la Diplo şi la ceilalţi prieteni, dincolo de pădure… Dar n-or să mă înţeleagă! Adulţii parcă  trăiesc într-o altă lume, zău aşa! Lumea lui „ceea ce trebuie făcut“, a lui „aşa e bine şi frumos să faci“. Nu mai ştiu să se bucure de nimic, să se mire de nimic. Mă întreb, au fost vreodată cu adevărat şi ei copii, aşa ca mine? Şi, dacă au fost, de ce au uitat cum e să fii mic şi să ai atâtea probleme? Cu aceste gânduri se apropie Bronto de părinţii lui.

– Bronto, nu-ţi mai târî picioarele!
– Da, tata, ştiu, nu e frumos să-mi târăsc picioarele.
– Bronto, nu vorbi cu gura plină! Ce mesteci acolo?
– Gata, mama, am înghiţit. Ştiu că nu-i frumos să vorbesc cu gura plină.
– Ce-ai mâncat?
– Muguri din copacul cu frunze lunguieţe.
– Nu ţi-am spus că mugurii ăia nu sunt buni?! O să te doară burta.
– Mie-mi plac, că sunt acrişori.
– Ascult-o pe mama şi nu mai răspunde, interveni tatăl Brontosaurus.

7-8.
– Am înţeles… Tată, îmi dai voie să mă duc la Diplo, să mă joc cu el? Sunt şi ceilalţi copii acolo.
– Nu se poate, Bronto. Ar însemna să traversezi singur pădurea.
– Te rog, tată! Te rog, mamă!
– Bronto, tata are dreptate. Pădurea e un loc periculos şi plin de capcane pentru un pui de dinozaur ca tine.
– Dar vreau să mă joc cu prietenii mei!
– Dacă nu vin ei azi la noi, mâine o să plecăm noi într-acolo, îl asigură Brontosaurus.
– Eu vreau acum! N-am răbdare până mâine, răspunse supărat Bronto şi un gând îi încolţi pe dată în minte: Ce-ar fi dacă…
– Bronto, nu fi obraznic! Ai răbdare până mâine. Hai să mănânci ceva şi să te culci de prânz!

9-10.
– Pot să mănânc din tufa aia de lângă pădure şi pe urmă să mă culc la umbra ei? întrebă Bronto, arătând spre tufa cu fructe mari, ştiind că asta le va face plăcere părinţilor. Era o plantă pe care nu o putea suferi din pricina gustului îngrozitor al fructelor pe care părinţii săi îl obligau să le mănânce spunându-i că sunt hrănitoare şi-l vor face mare şi sănătos şi-aşa mai departe. Dacă Bronto ar fi cunoscut medicamentele de azi, ar fi spus despre ele că au acelaşi gust.
– Sigur că da, Bronto, dar să nu te depărtezi prea mult.
– Da, mama, o asigură Bronto, blând, însă gândul acela năstruşnic tot nu-i dădea pace, tocmai pentru că ştia că nu e bine.
Apoi îşi luă un aer poznaş, aşa cum se face când vrei să pari cel mai cuminte copil din lume, şi porni spre tufa cu pricina, simţind deja cum i se strepezesc dinţii.
Măi, să fie, acum chiar va trebui să mănânc chestiile astea greţoase. Dar pe urmă… Pe urmă le spun că mi s-a făcut somn şi o şterg în pădure. Mama şi tata n-or să bage de seamă. Traversez pădurea şi dau de Diplo, de Tricer şi Stega şi de Tyrano. Ce-o să ne mai jucăm!… Pe urmă ne întoarcem cu toţii înapoi. De ce zice tata că e periculos în pădure? Pădurea e formată din copaci, iar copacii nu sunt periculoşi. Copacii nu sunt răi. Sunt şi ei nişte fiinţe bune.

A fost odată ca niciodată, pe când omul nu se născuse şi nu avea cine să vadă toate acestea, o altfel de lume. Dacă cerul era la fel de albastru, în schimb, plantele creşteau mult mai înalte şi mai bogate în sevă, iar animalele care populau Pământul ne-ar părea astăzi ciudate. Nicicând nu s-au pomenit creaturi mai înalte, mai lungi şi mai grele ca în acele vremuri pe care oamenii mari le numesc Jurasic. Plantelor le-au spus în fel şi chip, nume complicate, ca la Grădina Botanică, iar animalelor ciudate şi uriaşe le-au zis dinozauri, ceea ce ar însemna şopârle teribile, înspăimântătoare. Dar nu vă speriaţi, nu erau neapărat animale rele sau, oricum, nu erau toate rele. Cum altfel să le fi spus când ştii că o şopârlă e astăzi cât palma şi tu eşti obligat să-ţi închipui că ar fi fost cândva cât casa. Şi aflaţi că erau atât de uriaşe, încât, dacă v-aţi putea aşeza alături de ele, aţi părea pitici, exact ca piticii din alte poveşti.
Dar şi când eşti un pui de dinozaur lumea tot mare ţi se pare, aşa cum i se părea şi micului Bronto în acele zile în care părinţii lui, din familia Brontosaurus, hotărâseră că el poate să părăsească voios cuibul, lăsând în urmă coaja oului din care ieşise.
Bronto nu înţelegea de ce trebuie să plece din locurile acelea atât de plăcute, cu frunze verzi şi zemoase, cu cotloane furişate printre liane şi trunchiuri groase, cu scoarţă dulce.
– Fiule, nimeni pe lumea asta nu poate sta locului. Mai ales când trebuie să cunoşti obiceiurile noastre şi ale celorlalte familii. Să cunoşti viaţa – cu bunele şi relele ei.
Micul Bronto era un copil cuminte şi îşi asculta părinţii. Dacă tatăl său îi spunea că aşa este bine, însemna că, într-adevăr, aşa este bine. Îi părea rău după locurile de joacă pe care le îndrăgise, dar credea că e interesant să cunoască şi alte văi, cu poieniţe poate şi mai grozave.
Astfel, familia Brontosaurus porni la drum în lungul râului. Din când în când făceau pauze, timp în care mama şi tatăl lui Bronto îi destăinuiau secretele altor plante, obiceiurile altor animale şi îl învăţau de ce fulgeră când fulgeră şi cum trebuie să te adăposteşti când tună şi plouă. Însă, la un moment dat, mare bucurie! Se întâlniră cu familia Diplodocus, rudele lor dragi. Erau cei mai lungi dinozauri din câţi existaseră vreodată, foarte prietenoşi, dar, mai cu seamă, plăcută surpriză, aveau un fiu de aceeşi vârstă cu Bronto, pe nume Diplo. Vă închipuiţi că Bronto şi cu Diplo se împrieteniră imediat.
– Tu de ce ai gâtul şi coada mai mari ca ale mele? îl întrebă Bronto.
– Fiindcă sunt mai mare.
– Minţi. Tata mi-a spus că suntem de-o seamă.
– Atunci, pentru că…
– Nici tu nu ştii. Asta e. Poate din lăcomie, poate că ai mâncat prea mult.
Diplo chiar nu ştia de ce era aşa de lung şi, oricum, nici n-avea mare importanţă. Se uitară pe furiş la părinţii lor, care se puseseră pe vorbă, şi apoi o şterseră într-un luminiş grozav, cu flori multe şi gâze zumzăitoare.
– Ce gălăgie fac chestiile astea mici!
– Cred că sunt păsări.
– Habar n-ai! Sunt insecte. Mi-a spus mie mama. Dar ierburile astea or fi bune de mâncat?… Diplo, auzi ce te întreb?
– Nu ştiu. Mai bine uită-te într-acolo. Acolo, după tufiş. Vezi ce văd şi eu?
– Îhâm…
Dintr-o tufă de ferigi uriaşe îi pândea o pereche de ochi. Era un animal mic, poate tot un pui, ridicat pe picioarele din spate şi sprijinit în coadă ca pe un al treilea picior. În labele din faţă, ceva mai mici, ţinea bine o ramură plină cu frunze care ar fi trebuit să-l ascundă.
– E un Tyranosaurus pui, şopti Diplo.