„Am citit această piesă și m-am neliniștit: cum să o reprezinți? Ea mi-a apărut ca echivalentul unui mister medieval, unde lumea în integralitatea sa era convocată – „lumea largă“ – și complex reprezentată. Am resimțit impactul vorbelor și forța situațiilor, dar, constant, pe fond de îndoială „scenică“. Cum să restitui în registrul vizibilului această viziune a lumii?”, scrie George Banu, în primele pagini ale volumului. „Întrebarea m-a perturbat. Până când mi-am amintit convingerea a doi mari regizori, Vsevolod Meyerhold și Antoine Vitez. Ei afirmă, ipoteză care mi-a luat mult timp pentru a o înțelege și a o admite, că marii scriitori, nu regizorii, pun teatrul față în față cu …imposibilul! Că ei formulează pariurile extreme, că ei nu recunosc, nici nu admit teritoriul balizat, că ei invită la depășirea frontierelor. Ei formulează întrebările, iar scena, mai târziu, încearcă și deseori parvine să le răspundă. Acesta a fost cazul cu Claudel și cu …atâția alții. Valentin se înscrie printre ei. Cât aș vrea să-și găsească un „vizionar“ al scenei!”