„Am citit această piesă și m-am neliniștit: cum să o reprezinți? Ea mi-a apărut ca echivalentul unui mister medieval, unde lumea în integralitatea sa era convocată – „lumea largă“ – și complex reprezentată. Am resimțit impactul vorbelor și forța situațiilor, dar, constant, pe fond de îndoială „scenică“. Cum să restitui în registrul vizibilului această viziune a lumii?”, scrie George Banu, în primele pagini ale volumului. „Întrebarea m-a perturbat. Până când mi-am amintit convingerea a doi mari regizori, Vsevolod Meyerhold și Antoine Vitez. Ei afirmă, ipoteză care mi-a luat mult timp pentru a o înțelege și a o admite, că marii scriitori, nu regizorii, pun teatrul față în față cu …imposibilul! Că ei formulează pariurile extreme, că ei nu recunosc, nici nu admit teritoriul balizat, că ei invită la depășirea frontierelor. Ei formulează întrebările, iar scena, mai târziu, încearcă și deseori parvine să le răspundă. Acesta a fost cazul cu Claudel și cu …atâția alții. Valentin se înscrie printre ei. Cât aș vrea să-și găsească un „vizionar“ al scenei!”

Volumul adună laolaltă şapte piese scurte, “Păstrează copia şi nu uita originalul”, „Puţină rugină”, „Room service”, „Dacă va ninge”, „Poveşti din al nouălea cer”, „Zi că-ţi place”  şi „Joi la două”.

(O zi, aproape)

piesă într-un act

Personaje:

ELENA

DINU

Acţiunea se petrece într-o vilă elegantă, proprietatea celui care a câştigat.

Scena 1

Apare ELENA, grăbită să deschidă uşa de la intrare. În prag, DINU o salută respectuos, scoţându-şi pălăria. Poartă barbă şi părul cu cărare pe mijloc.

DINU: Sărut-mâna, doamnă!

ELENA: Bună ziua! Soţul meu nu este acasă. Vine mai târziu.

DINU: Doamnă, pe dumneavoastră vă caut. Mă numesc Dinu…

ELENA: Vă ştiu de la televizor. Şi din poveştile soţului meu, evident, doar sunteţi amici. Sunteţi om de afaceri. Domnul Dinu…

DINU: Mă cunosc destul de bine, doamnă. Am venit pentru că…

ELENA: Dar, v-am spus, soţul meu nu s-a întors încă, e prea devreme.

DINU: Ştiu. Însă nu pe el îl caut. Cu dumneavoastră…

ELENA: A păţit ceva?!

DINU: Nicidecum. Ne-am despărţit acum douăzeci de minute, era în formă. Am de discutat cu dumneavoastră o problemă… delicată. Putem intra?

ELENA: Sigur, scuzaţi-mă, m-am speriat o clipă. (Venindu-şi în fire rămâne, totuşi, în cadrul uşii, blocând accesul în casă.) Spuneţi-mi aici, ca să nu mai pierdem timpul.

DINU: Cred că, totuşi, e mai bine să intrăm. Subiectul e special, delicat şi… Credeţi-mă. Altfel, n-aş insista.

(Deloc convinsă, ELENA se mută din cadrul uşii, lăsându-l pe DINU să pătrundă în hol. Închide uşa în urma ei şi trece pe lângă el, spre sufragerie. Sufrageria, mobilată cu lucruri scumpe, este dominată de un tablou mare, ce-l înfăţişează pe soţul ELENEI vorbind la tribuna Parlamentului. Pe un alt perete sunt multe fotografii de-ale ELENEI, iar în colţul camerei, pe un manechin, o rochie fastuoasă – un costum dintr-un spectacol de teatru. Sub fotografii este o măsuţă de machiaj care completează zona dedicată amintirilor din teatru. ELENA se aşază pe un fotoliu şi îl invită şi pe DINU să facă la fel. DINU, rămas în picioare, priveşte tabloul.)

ELENA: Vă rog, aşezaţi-vă.

(DINU se uită la tabloul de pe perete. ELENA sună clopoţelul, chemând servitoarea.)

DINU: Soţul dumneavoastră e un orator excelent.

ELENA: Am uitat că i-am dat liber! (Se ridică din fotoliu.) Scuzaţi-mă, vreţi ceva, o cafea, apă…?

DINU: După.

ELENA: Nu prea înţeleg. Tot aşa cum nu înţeleg ce poate fi aşa delicat, încât să fie nevoie…

DINU: Doamnă, am să fiu direct.

ELENA: Vă ascult.

DINU: Am marea plăcere să vă anunţ că sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Ce?!

DINU: Pentru 24 de ore, dumneavoastră, împreună cu toate bunurile soţului, sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Eu… bunuri… proprietate?!

DINU: A mea. V-am câştigat la poker sau, mai bine zis, soţul dumneavoastră v-a pierdut. Nu mai avea bani şi a ţinut morţiş să pluseze o sumă uriaşă. Atunci mi-a semnat o chitanţă. Un act cu martori…

ELENA: Poftim?! Eu, pe o chitanţă?!

DINU: Şi casa. Şi mobilele, maşinile, bijuteriile… Tot!

ELENA: Ieşiţi afară! Nu v-ar fi ruşine! Ieşiţi până nu-l chem pe soţul meu. O să…

DINU: O să confirme. Sunaţi-l, vă rog!

ELENA: Chem Poliţia!

DINU: M-am gândit că e posibil să aveţi o reacţie emoţională. Am prevăzut în actul notarial pe care l-am încheiat cu soţul dumneavoastră înainte să vin aici, că, în cazul în care veţi refuza, averea care altfel mi-ar fi aparţinut, împreună cu dumneavoastră, numai o zi, va deveni proprietatea mea pe veci. În plus, mi-e teamă că presa va afla de năzbâtia soţului şi… cariera lui de politician se va sfârşi brusc şi lamentabil. S-a mai scris în ziare despre pasiunea lui pentru jocuri de noroc şi femei tinere, dar până acum a scăpat ieftin.

ELENA: Ce om de nimic sunteţi!

DINU: Aşa cum mă vedeţi, sunt proprietarul dumneavoastră pe 24 de ore, distinsă doamnă.

ELENA: E o glumă… Vă bateţi joc!

DINU: Mă bucur să vă cunosc şi nu-mi pare rău că v-am preţuit la o sumă exorbitantă. Meritaţi.

(Revenindu-şi o clipă, ELENA se ridică, ia telefonul mobil şi formează un număr.)

ELENA: Javră!… La dumneavoastră mă refer, că ăstălalt nu răspunde.

DINU: O să răspundă, are în contract obligaţia să vă lămurească, să…

ELENA: Mitocan!

DINU: Să vă convingă.

(ELENA continuă să apeleze numărul de telefon.)

ELENA: Minţi!

DINU: Sunt om serios. O să vedeţi, o să mă cunoaşteţi şi-o să vă convingeţi că sunt o persoană onorabilă.

ELENA: Alo? E adevărat ce mi-a spus escrocul ăsta?… Mă liniştesc, numai spune-mi că e doar o glumă proastă, o poantă de-a voastră, făcută la beţie… Ce?! Tu eşti în toate minţile?!…

(În acest timp DINU se plimbă prin cameră examinând obiectele, calitatea lor, ca şi cum ar vrea să le stabilească preţul, dacă tot sunt ale lui. Dă drumul la televizor şi se aşază în fotoliu.)

DINU: Foarte comod! Câtă tihnă!

(ELENA termină de vorbit la telefon. E devastată. Rămasă cu privirea în gol, pare să calculeze cum să procedeze.)

ELENA: Cred că am cedat nervos.

DINU: Mă bucur că aţi înţeles situaţia. Aţi evaluat toate posibilităţile?… N-aveţi alternativă, e corect calculul dumneavoastră, vă confirm. Unei femei care nu a mai avut serviciu de unsprezece ani şi care s-a obişnit cu luxul i-ar veni greu… Nu v-aş vedea în Gara de Nord cu o boceluţă, luând trenul aiurea…

ELENA: Încetaţi!… vă rog.

DINU: Am să vă spun un secret, poate o să vă fie mai uşor. Prietenul meu, soţul dumneavoastră, era dispus să-mi dea totul şi pentru o săptămână, doar să-i semnez chitanţa şi să poată continua jocul. Eu am insistat să fie doar o zi. Ştiţi, mă plictisesc repede… Iar căsnicia nu e o experienţă nouă pentru mine.

ELENA: Sunteţi însurat, din câte ştiu.

DINU: A treia oară. Dar sunt fidel. Pe parcursul celor trei căsnicii am avut aceeaşi amantă.

ELENA: De prost-gust!

DINU: Poftim?

ELENA: De ce faceţi asta? Ca să-l umiliţi? De ce vreţi să vă bateţi joc de mine, de noi?

DINU: Soţul dumneavoastră nu cred că este atât de afectat pe cât credeţi.

ELENA: V-a făcut vreun rău, e o răzbunare?

DINU: Doamnă, eu sunt om de afaceri, nu am asemenea abordări… Dacă lucrurile s-au lămurit, aş vrea să ne fixăm ceasurile şi să dăm drumul celor douăzeci şi patru de ore de armonie şi fericire. De acord?… Ne tutuim?… Cum vă spune prietenul meu în intimitate?… Lena, aşa-i? L-am întrebat, fiindcă am anticipat că ăsta va fi ultimul obstacol. Deci Lena, dragă, acum chiar că aş bea o cafea.

ELENA: Nu vreţi să o scurtăm? Haideţi în dormitor şi terminăm odată tot circul!

DINU: Lena, spune-mi „tu” şi fă-mi toate poftele.

ELENA: Du-te dracului!

DINU: Ai văzut că poţi?

ELENA: Cândva, într-o cameră de spital, o fată care venise, ca şi mine, pentru chiuretaj mi-a povestit că rămăsese gravidă în urma unui viol. Povestea nişte grozăvii cu o seninătate care mă înspăimânta şi mai tare. Când a fost să ne despărţim, în loc de „la revedere” mi-a spus: „Ştii cum scapi de un viol?… Te laşi violată!”. A trebuit să trecă mulţi ani ca să ajung să-i dau dreptate.

DINU: Exact! Minunat! Sunt convins că o să ne înţelegem de minune.

ELENA: Vă rog eu frumos, hai să terminăm cât mai repede!

DINU: Sunt eu, Dinu, spune-mi pe nume!

ELENA: Te rog, nu mă mai chinui. Hai să facem ce vrei şi să încheiem. Simt că înnebunesc!

(ELENA, într-o evidentă stare de încordare, începe să se dezbrace mecanic.)

DINU (privind-o admirativ): Şi el zicea că eşti frigidă, că te-ai veştejit… N-aş zice… Fii drăguţă, aş prefera să-mi faci o omletă, aşa cum îi place lui. Cu costiţă prăjită… Unde-i baia? (Deschide o uşă.) Uite c-am nimerit, parc-aş fi la mine acasă. De fapt, sunt la mine acasă! (Se întoarce privind încă o dată portretul din sufragerie, apoi intră în baie.) Dă-mi, te rog, chiloţi şi ciorapi curaţi. Şi restul de haine, evident. Lejer, de casă… Tihnit.

Scena 2

DINU are înfăţişarea uşor schimbată: barba rasă, doar cu mustaţă, părul dat pe spate – după chipul din tabloul care domină sufrageria. Stă la masă îmbrăcat într-un halat de casă elegant şi mănâncă.

DINU: Deliciosă omletă! Nevastă-mea n-o face aşa de bună.

ELENA: Nici primele două?

DINU: Nici un dubiu, peste! Nici cum o face…

ELENA: Amanta?

DINU: Exact. Peste ea.

ELENA: Atunci, m-am liniştit. Aşa m-a făcut pe mine mama, să n-am concurenţă la omlete!

DINU: Cu costiţă prăjită! Draga mea, nu mi-ai spus cum îmi stă. (Îşi priveşte halatul, apoi ridică ochii spre tablou.) M-am gândit că o să-ţi fie mai uşor dacă semăn cu el, cât de cât. Ce zici? Aducem?

(ELENA citeşte preocupată un SMS. Aruncă telefonul pe masă.)

ELENA: Jigodie! Stai liniştit, la el mă refeream. Mi-a dat un mesaj: „Iartă-mă!”.

DINU: Ştiu, eu l-am rugat. M-am gândit că o să-ţi facă plăcere, dacă va fi delicat.

ELENA: Delicat?! Şi asta a fost o clauză în contractul notarial?

DINU: Crede-mă, nu. Sărut-mâna pentru masă! Găteşti excelent!

ELENA: Doar când nu e plecată femeia de serviciu.

DINU: Ştiu, e ziua ei liberă, de-asta am şi ales momentul.

ELENA: Şi ce mai ştii tu, ce-ai mai planificat tu? Ce-ai mai anticipat tu?

DINU: Sâmbătă, după un mic dejun târziu, mai degrabă prânz, ar merge o cafeluţă, cum îţi spuneam mai adineauri… Am uitat! (Se ridică în grabă şi intră în baie, de unde iese imediat cu hainele şi pantofii pe care îi purtase la venire. Rămâne dezorientat, cautând cu privirea în jur. Se duce în holul de la intrare şi le aşază cu grijă pe un scăunel.)

ELENA: Ai zis ceva… Că sunt frigidă.

DINU: Eu doar am infirmat ce spunea…

ELENA: Că sunt trecută… Ţi-a zis el asta?

DINU: Discuţii banale, la masa de joc.

ELENA: De faţă cu toată lumea?!

DINU: Pokerul se joacă în patru. Asta-i formula ce-a mai uzuală şi mai plăcută. Dar se poate şi în doi.

ELENA: Ce ticălos! Dar şi tu… şi mai şi! La un ticălos, un ticălos şi jumătate!

DINU: Dacă asta te răcoreşte şi-ţi face bine, nu mă supăr. Cafeaua?

ELENA: Şi ce mai povestea la masa de joc?

DINU: Nimicuri. Aiurelile de zi cu zi… Sunt convins că şi cafeaua o faci mai bună decât…

ELENA: Amanta.

DINU: Ce-o tot pomeneşti? Eşti geloasă?

ELENA: Mă faci să râd! La câte scriu revistele de scandal despre soţul meu, ar fi trebuit să o iau razna de mult… Cum e amanta ta? Va fi cea de-a patra?

DINU: N-am s-o iau niciodată de nevastă, pentru că aşa sunt sigur că n-o să divorţez de ea niciodată.

ELENA: Şi dacă te părăseşte ea?

DINU: Ciorbă ştii să faci?

ELENA: Nici despre nevestele tale nu vrei să vorbeşti? Trei! Alţi bărbaţi sunt la locul lor.

DINU: Mult mai mulţi bărbaţi şi-ar părăsi nevestele, dacă ar şti să-şi facă singuri bagajul. Eu am avut avantajul că am călătorit de tânăr.

ELENA: De ce?!

DINU: Jucam.

ELENA: Să creditezi pe cineva în schimbul soţiei e meschin. E odios!

DINU: Sunt om de afaceri, doamnă. Nu pot rata oportunităţile dacă se ivesc. Şansele nefructificate se răzbună. Nu iroseşti decât ce ai.

ELENA: A cui a fost ideea?

DINU: Nu mai ţin minte.

ELENA: A ta!

DINU: Nu cred, dar mi-a plăcut la nebunie.

ELENA: Ce poate să-ţi placă să trăieşti în casa altcuiva, cu femeia lui…

DINU: Lena, dragă, e ca un fel de turism. Călătoresc pentru o zi în viaţa unui om, la modul cel mai concret… sunt aproape chiar el. Apropo, unde ţineţi albumele de fotografii?

ELENA: Dezgustător!

DINU: Tot timpul vrem să fim alţii, dar nu reuşim niciodată să ieşim din propria persoană şi să intrăm în pielea altcuiva. Aproape niciodată… Îmi arăţi şi mie fotografiile, să mă obişnuiesc cu trecutul?

(DINU se plimbă prin cameră ridicând şi examinând obiectele, mângâindu-le, reaşezându-le în poziţii care i se par mai potrivite.)

ELENA: Parcă eşti un câine care-şi marchează teritoriul, teritoriu care nu-i al lui.

DINU: Douăzeci şi patru de ore, al meu e! Eşti în afara timpului, dacă vei continua să crezi asta.

ELENA: Ce-am ajuns?! Un jeton de schimb în mâna soţului meu!

DINU: Nu, scumpă doamnă Lena: o miză între doi bărbaţi… La masa de joc. Să nu-ţi închipui c-ai fost mai mult. Mai bine mi-ai povesti despre tine.

ELENA: Vrei să ştii la ce vârstă am făcut pojar?

DINU: De ce nu?

ELENA: Când, cum şi cine m-a dezvirginat?

DINU: De ce te-ai măritat?

ELENA: Mama nu mă lăsa la mare cu iubitul meu. „La hotel stau doar bărbaţii cu nevestele sau cu târfele lor.”

DINU: Minţi!

ELENA: Contează?

DINU: Povesteşte-mi despre tine. N-am decât douăzeci şi patru de ore ca să recuperez o viaţă întreagă, pe care, în final, trebuie să simt că am trăit-o lângă tine.

ELENA: Închipuieşte-ţi ce va fi de aici încolo.

DINU: Nu-mi pot imagina decât trecutul. Arată-mi o fotografie şi reconstitui momentul, povesteşte-mi o întâmplare şi…

ELENA: Baţi câmpii! Nu afli nimic din câteva poze şi nişte istorioare.

DINU: Corect! Omul este ceea ce ascunde, nu ce lasă să se vadă. Am crezut că-ţi face plăcere să vorbim despre trecutul tău.

ELENA: Care trecut?!

DINU: Ai fost o mare vedetă. Ai strălucit, lumea te adora.

ELENA: Şi?… Întreab-o pe ea! (Arată către manechinul din colţul camerei.) Poate-şi aduce ea aminte. A supravieţuit miraculos.

DINU: Mai bine să revenim la ritmul normal al unei după-amieze.

ELENA: Gata, nu vrei să te mai implici în viaţa mea? Nu te mai interesează trecutul meu? Nu mai vrei în pielea altuia?

DINU: Ce face „altul” de obicei sâmbăta după prânz?

ELENA: Dacă e acasă…

DINU: Moţăie cu o carte în mână, în fotoliul… (Caută cu privirea prin cameră.) Ăsta trebuie să fie! Corect?… (ELENA cotroboie într-un dulap, în timp ce DINU ia câteva reviste şi se aşază comod în fotoliu.) Spun unii despre mine că mai întâi am învăţat să joc cărţi şi pe urmă să citesc. Nişte debitori invidioşi… Lena, dragă, dacă aţipesc, te rog să nu mă trezeşti. Trebuie să fie tare dulce să dormi aşa, aici, cu tine, cu amintirile…

(ELENA aduce un vraf de albume cu fotografii şi i le trânteşte în braţe.)

ELENA: Nu, scumpule, nu facem nani, ne aducem aminte totul, până la ultima lacrimă!

piesă în două acte

Personaje:

ŞEFU

PREOTUL

NAE

MUTULICĂ

STAMATIE

ZĂLUDA

NINA

MADAME STELA

NECUNOSCUTA

meseni, beţivi, curve, babe

ACTUL I

Scena 1

(În crâşmă, la o masă, stau ŞEFU şi PREOTUL. Din spatele tejghelei, NAE urmăreşte discuţia cu interes şi-şi face de treabă cu ştersul paharelor şi aranjatul sticlelor.)

ŞEFU: O vreme a fost depozit de butelii. Printr-o minune, a scăpat nedemolată. Cât timp a fost în construcţie cartierul, aici au ţinut barăcile de şantier. Când blocurile au fost gata, până s-a dat drumul la magazine, a funcţionat ca alimentară. Pe urmă a rămas goală, ca să fie dărâmată. Prin ’90 am luat-o eu, i-am încropit nişte hârtii şi, într-un final, am întabulat-o cu acte în regulă. Părinte, aici a început cariera mea de om de afaceri! Chiar nu bei nimica? (Către NAE.) Nae! (NAE stă cu o sticlă în mână, gata să toarne în pahar. Către PREOT.) Un păhărel, că nu se supără Ăl de Sus pe mata… Apropo, ştii care-i cel mai fericit subaltern din lume?… Papa, că-şi vede Şeful răstignit în fiecare zi… (Râde cu poftă.) Bună, nu?… Dar matale n-ai treabă, că eşti ortodox. Hai, una mică!

PREOTUL: Nu, mulţumesc.

ŞEFU: Îmi pare rău, zău aşa. Măcar să guşti… Să-ţi spun mai departe, ca să ştii toată povestea. Deci… am făcut un angro cu marfă din Turcia de duduia. Pe urmă, când m-am extins, am transformat-o în spălătorie auto de lux, că se umpluse cartierul de limuzine. După, am dat lovitura când am deschis restaurantul, zi-i cum vrei, crâşmă, bodegă, că-i tot aia. Conta că lumea venea puhoi şi marca banul la mandea, iar băiatu’ umplea teşchereaua. Am fost deştept şi-i schimbam în dolari, nu ca fraierii ăia care credeau că Românica o s-o ia în sus şi iar în sus. A câştigat cine s-a prins că ţărişoara noastră o s-o ia în jos şi numai în jos. Hai, ia un whisky, că-i din ăla pe bune, nu chimicală de contrabandă.

PREOTUL: Mulţumesc, nu.

ŞEFU: Cum vrei… Pe urmă m-am băgat în afaceri mari, nenică. Am devenit business-man adevărat, nu ca ăştia, de cartier. Mi-am tras sediu în centru, m-am diversificat şi am intrat în politică. Crede-mă, doar cât să meargă afacerea, că altfel poţi să fii Premiul Nobel şi tot dai în bot. Nu merge nimica, nimicuţa, dacă nu mişti din urechi, dacă nu te-mbârligi cu ăştia de la putere. Dar, ce? Te grăbeşti? Stai pe pace, am zis c-o dau la primul venit care-mi dă ceva pe ea şi mă ţin de cuvânt. Vorba mea e chitanţă!

PREOTUL: Dar eu nu am bani, nu am ce să vă ofer. Şi nici nu aveam vreun gând… Treceam pe-aici…

ŞEFU: Roagă-l pe Ăl de Sus, poate-poate găseşti ceva prin buzunare…

PREOTUL: N-am decât o icoană a Mântuitorului, pe care o port mereu cu mine.

ŞEFU: Ia s-o vedem. E veche? Poate face ceva parale, că acum tot îmbogăţitul vrea antichităţiuri şi şmecherii dintr-ăstea bisericeşti. Sunt la mare preţ, dacă-s pe bune. Ia, dă să văd… (Ia icoana din mâinile PREOTULUI.) Părinţele, asta chiar pare veche, n-arată a făcătură. Ştiu pe unul care se ocupă cu de-astea şi plăteşte bine. Are muşterii, că ăştia mai descurcăreţii care s-au aranjat pe lumea asta, vor s-o ducă bine şi pe lumea ailaltă. Vorba aia, sunt unii atât de săraci că n-au decât bani. Aşa că fac şi ei investiţii în viaţa de apoi, când or ajunge în rai să aibă de toate, să n-o mai ia de la zero, că destul au dat din coate aici, pe lumea asta. De unde zici că o ai?

PREOTUL: Eu am făcut-o.

ŞEFU: Ai făcut-o deja veche? Să nu fie marfă furată, că eu toată viaţa am făcut business cinstit!

PREOTUL: E făcută când eram mai tânăr.

ŞEFU: N-am vreme să-mi bat capul acum, dar n-arăţi a patriarh… Ce mai contează?! Bate palma! Deal! Icoana e a mea, crâşma e a sfinţiei tale. Să ai grijă de ea că de-aici m-am ridicat eu mare om de afaceri! Sunt un pic emoţionat, crede-mă… E ultima proprietate pe care o mai am. Uite, nici n-o mai am, că am semnat contractul. Semnează şi mata!… Hai, să fie într-un ceas bun!… Gata! Am vândut totul. Am transformat totul în cash. Bani peşin… Ideea mi-a venit de la un film… Era cu un negru şi-un alb. P-ăla alb îl juca ăsta… zi să-i zic!… În fine! Şi amândoi erau ca mine, cu contorul pe sfârşite. Ce crezi că le-a trăznit prin minte? Să-şi ia lumea în cap şi să trăiască tot ce şi-au dorit vreodată. Unul dintre ei era mare bogătan. Aşa mi-a venit şi mie ideea să vând tot, dar absolut tot şi să-mi iau şi eu lumea-n cap, să fac tot ce-mi pofteşte inimioara. Să-mi împlinesc visurile visurilor. Când afli că nu mai ai de trăit decât cinci-şase luni, ţi se cam rupe de clădiri, de şantiere, de profit şi alte de-astea.

PREOTUL: Când aţi aflat?

ŞEFU: Acum o lună jumate. Am umblat la toţi doctorii, ăi mai celebri, ăi mai mari profesori. Am fost la toate clinicile, la Viena, în America, la evrei, peste tot. Acelaşi diagnostic. Prea târziu, nenică! Mi-au descoperit cancerul mult prea târziu. Pa şi pusi, ne vedem pe lumea ailaltă! Asta mi-au spus toţi. Nu mai e decât o problemă de timp. Şi pentru că nu mai e decât o problemă de timp, atât cât a mai rămas, mi-am propus să trăiesc tot ce am crezut că n-o să fac niciodată. Aşa că am transformat toate proprietăţile în bănuţi adevăraţi şi mulţi. Începând din clipa asta pot pleca în ultima mea călătorie terestră. (Privind în jur.) Părinte, zi-mi şi mie, unde-i Dumnezeu?

PREOTUL: Unde-i lăsat să intre.

ŞEFU: Zici mata?… Nu mai zăbovesc, că poate dau în plâns şi tocmai asta e ideea, să râd de coana Moarte, că şi ea a râs de mine. Plec, te las! Vorba aia: singurul lucru pe care-l avem cu adevărat de pierdut e timpul. Ştii cum înţeleg eu acuma chestia asta?!

PREOTUL: Domnul să te aibă în pază şi nu înceta să te rogi. O să mă rog şi eu…

ŞEFU: Nu te osteni prea tare, părinte, curând ajung la Ăl de Sus şi îl rog eu direct. Dar ce să-l mai rog atunci? Vrei să-i transmit ceva?

PREOTUL: Să aibă grijă de sufletele noastre.

ŞEFU: Să nu uit: toate hangaralele cârciumii sunt plătite pe juma’ de an înainte. Şi Nae e plătit la fel, în avans. (În şoaptă.) Faci ce vrei cu el, poţi să-l păstrezi, poţi să-l dai afară, cum ai chef. Nu e rău, dar pune apă în votcă, scurge sticlele neterminate şi le dă capac de zici că nici c-au fost vreodată desfăcute. Ca să nu zici nu ştiai. În rest, e gospodar, cât de cât, şi curăţel… Parcă mai aveam ceva să-ţi spun, dar nu-mi mai aduc aminte… În fine! Ne vedem pe lumea ailaltă!

(ŞEFU părăseşte cârciuma. NAE iese din spatele tejghelei şi vine în dreptul mesei la care stă PREOTUL. Debarasează şi şterge masa, trăgând cu coada ochiului la contract. Nedesluşind textul, îl ridică şi-l examinează pagină cu pagină. Lămurindu-se, îl lasă la loc pe masă şi i se adresează solemn PREOTULUI.)

NAE: Boss, cu ce vă servesc?

PREOTUL: Nişte apă, dacă se poate. Mulţumesc.

NAE: Apă chioară?… Dă rugină pe instalaţie. Nu-i bună.

PREOTUL: Te rog.

NAE: Ordonaţi!

PREOTUL: Încearcă să-mi vorbeşti normal.

NAE: Am înţeles, boss, n-o să mai fac! Iertaţi, dar nu ştiu şi eu ce să zic, cum să mă comport, ce să fac. Mă luă prin surprindere chestia cu boala lui Şefu. Acum, cu mine, ce se va întâmpla?

PREOTUL: Rămâi aici, dacă eşti dispus să-ţi schimbi meseria.

NAE:  Fac orice, boss, orice! De ce ne apucăm?

PREOTUL: Ce făceai înainte să lucrezi la bar?

NAE: M-am născut în crâşmă. Nu-i glumă, boss, dar aşa mă simt. Înainte să mă ia Şefu la el, am lucrat de toate: tâmplar, faianţer, instalator, orice. Fusei câţiva ani şi prin Spania şi Italia, dar când s-a stricat treaba şi la ei, ce să mai îngroş rândurile disperaţilor pe-acolo, mă întorsei acasă, la disperaţii mei. Vorba aia: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i-n ţara ta, că ţi-o fură careva. (Râde.) Aşa că la nevoie mă descurc cu ce-o fi. Nu continuăm cu cârciuma?

PREOTUL: Nu.

NAE: Punem lacătul?

PREOTUL: Da.

NAE: Boss, dar acuşica încep să apară muşterii. Cum să închidem? Cum să le trântim uşa în nas? Nu-i corect. Unde să se ducă ei? În cartier nu e nicio altă crâşmă, doar o discotecă de fiţe şi un club cu fete la bară. Să vă spun un secret: şi noi am avut aici o bară, dar la noi vin toţi pârliţii, toţi neica-nimeni de n-au ei bani de show-uri cu cărniţă şi pretenţii. Aşa că Şefu a scos-o, că se chinuiau de pomană ălea două paparude de se scălămbăiau în jurul ţevii. Mai să dăm de belele, că una era să-şi scrântească picioarele de atâta învârtit în gol, fără s-o aprecieze vreunul cu o bancnotă. Stăteau cu ochii beliţi şi încordaţi de ziceai că acuşi or să plesnească. Din când în când oftau şi-şi umezeau buzele. Atât! Tristeţe, zău aşa… Boss, hai să lăsăm deschis!

PREOTUL: Nu, am să le explic oamenilor…

NAE: Aoleu!… Mamă, ce tragedie o să fie! Mi se face frică, numai când mă gândesc. Păi când o auzi ăla că n-o să mai aibă el unde să-şi dea pe gât ţuiculiţa lui de toate zilele, să vezi ce iureş iese! Când o afla el că nu mai are pe cine înjura seară de seară şi nici poşircă la carafă, să te ţii horă!

PREOTUL: Asta o s-o rezolv eu. Îi voi convinge că e mai bine pentru ei, pentru cartier…

NAE: Na, că-ncep să vină deja! (NAE se repede şi-nchide uşa în nasul cuiva care voia să intre.) Primim marfă! Închis!… Hai, şterge-o de-ici, că s-a sfârşit! (Întoarce plăcuţa pe care scrie „ÎNCHIS” şi stinge lumina de la intrare.) Tu mai lipseai! Gata, s-a-nchis, caută-ţi de drum şi tu!

PREOTUL: Cine e?

NAE: Unul care-l ţinea Şefu de milă pe lângă casă.

PREOTUL: Lasă-l să intre.

NAE: Prostălăul ăla?!

PREOTUL: I-o fi foame, i-o fi sete. Lasă-l!

(NAE deschide uşa, cât să intre MUTULICĂ.)

NAE: Adică rămâne crâşmă?

PREOTUL: Dă-mi o ţuică! (NAE îl serveşte bucuros. PREOTUL face o cruce largă.)

NAE: Cum credeţi!

PREOTUL: Doamne ajută! (Dă paharul peste cap.) O transformăm în biserică!

Scena 2

NAE răstoarnă nervos scaunele cu picioarele în sus, le aşază pe mese, strânge paharele şi sticlele goale. MUTULICĂ trece în viteză înaintea lui şi soarbe restul de băutură din pahare şi sticle. NAE încearcă să-l prindă şi să-şi verse nervii pe el, dar MUTULICĂ reuşeşte să se strecoare pe uşă afară. PREOTUL măsoară şi se învârte preocupat în fundul cârciumii.

PREOTUL: Nordul, răsăritul… E bine, e bine… (Către NAE.) Te pricepi la acoperişuri? (NAE tace dezaprobator.) Aici va trebui să spargem şi să ridicăm turla. Una micuţă, cât s-o putea, dar e musai să facem turlă. Ce părere ai?… (Pentru sine.) Catapeteasma n-o să iasă prea mare…

(MUTULICĂ intră iar pe furiş.)

NAE:  Boss, nu e bine ce faci. Îi superi şi pe oameni şi îl superi şi pe Dumnezeu. Cine-a mai văzut biserică într-o crâşmă?!

PREOTUL: Biserică dintr-o crâşmă! În tot cartierul ăsta cât un oraş nu e nici o biserică. S-a răcit dragostea, iar diavolul pe asfalt e în elementul lui.

NAE: Şi crezi c-o să se vexeze împieliţatul c-a făcut sfinţia ta o şandrama de biserică? Boss, la noi în cartier diavolul se rupe-n figuri cu 4×4, are cele mai tari gagici şi-nvârte euroii pe degete fără număr, fără număr! Vii dumneata, în sutană, să-l sperii pe necuratul?! Habar n-ai ce bodiguarzi are!

PREOTUL: Când vede crucea şi aude numele lui Iisus se face mic, mic de tot. Nu-ţi închipui ce tremură de frică.

NAE: În ce film? Hai, boss, că sunt şi eu umblat prin lume, am văzut eu şi unde-i Vaticanul şi cum mor oamenii de foame… Nu mă lua cu „s-a răcit dragostea, frate”, că m-apucă spumele! Viaţa-i de rahat şi-aşa o să rămână. Dumnezeul ăla al lu’ matale e prea ocupat ca să aibă timp şi de amărâţi. N-are el vreme de ăia care de bine, de rău tot făcură ceva în viaţă şi mai respectară oleacă şi legile.

PREOTUL: Te înşeli, Nae! Ai să vezi. Biserica pe care o vom construi…

NAE: Boss, pot să te rog ceva?

PREOTUL: Sigur că da.

NAE: Vino şi stai jos două minute şi ascultă-mă, că-ţi vreau binele! Că dacă-ţi merge bine dumitale, bine o să-mi meargă şi mie. Te rog, şezi!

(NAE ia un scaun de pe masă şi i-l oferă. PREOTUL se aşază. NAE ridică şi pentru el un scaun, dar, înainte de a se aşeza, îl ia pe sus pe MUTULICĂ, care a adormit sprijinit de un zid, şi îl scoate afară din crâşmă, închizând uşa în urma lui.)

PREOTUL: Te ascult.

NAE: Să nu crezi că vreau să mă spovedesc… Ascultă dumneata la mine, că te-nvăţ de bine. Nu-ţi pune oamenii în cap, că iese rău. Ăştia nu-s obişnuiţi să li se schimbe viaţa, aşa, de pe o zi pe alta. Obişnuinţa cea mai dulce e cu răul. Să le verşi o basculantă de bine brusc, se sperie şi te-njură. Crezi că or să se dea pe spate că-şi deschide Dumnezeu sediu la ei în cartier?… În loc de crâşmă?… De crâşma lor?!… Faci sfinţia ta alta, în alt loc, poate în alt cartier. Una mai mare şi mai făloasă…

PREOTUL: Nu trebuie să ridici biserici mari, ca să-l scoţi la vedere pe Dumnezeu.

NAE: Dumnitale ţi-a căşunat pe noi acum? Nu da din cap, că te învăţ de bine!

PREOTUL: Acolo va fi altarul, către răsărit, aici naosul…

NAE: Deci sfinţia ta e încăpăţânat. Nu-i creştineşte.

PREOTUL: Acolo, stranele.

NAE: O mie de ani nu iese mirosul de ţigară şi împuţiciunea de poşircă din pereţii ăştia!

PREOTUL: La intrare vindem lumânări…

NAE: Măiculiţă care m-ai făcut!

PREOTUL: …tămâie şi…

NAE: Şi cu votca ce facem?!… Am o idee! Gata, am rezolvat-o! Facem altar, acolo. De acord! Unul mic şi dichisit. Punem beculeţe din ălea şmechere de imită lumânările care pâlpâie, punem ce vrea sfinţia ta, dar numai acolo, în fundul crâşmei. Tragem o perdea să nu deranjăm nici pe Ăl de Sus, nici pe consumator. Corect? E bine că acolo e răsăritul, că nu prea se vede nimic de-aici. Corect? Punem şi clopote electronice, cum se poartă acum, dar dăm sonorul la mic. Şi punem şi toacă electrică, dar la fel, pe muteşte. Simplu! Acolo altarul, în rest, cârciuma noastră dragă.

PREOTUL: Nu se poate, nu e spaţiu.

NAE: La ce trebuie?… Mai am o idee, să vezi că se poate. Dacă vedem că ai muşterii, extindem niţel, să nu stea credincioşii înghesuiţi. Confort sporit, mutăm linia cu juma de metru… Cu un metru.

PREOTUL: Nu poate fi şi Casa Domnului şi crâşmă.

NAE: Crede-mă, asta-i soluţia! Împacă şi capra şi varza, soluţie românească. Hai că mearge şi-aşa, ce dracu’! Pardon, scuzaţi! Gură spurcată de cârciumar. Mata, ca propietar, îţi faci damblaua, le cânţi cele sfinte şi-i afumi cu cădelniţa. Eu am grijă să continue afacerea, să iasă banul… Uite, să nu zici că nu mă gândesc la cele sfinte: zece la sută din încasări îi dăm la biserică, să cumperi cele trebuincioase şi să ai şi domnia ta bani de buzunar, că şi cartierul are tentaţiile lui şi să nu tânjeşti. Eşti patron, ce mama naibii, trebuie să-ţi permiţi orice! Restul îi reinvestim în marfă, poate facem şi-o renovare, o distracţie de supliment, să mai vină şi alţi muşterii, că loc ar mai fi. Corect?… Douăzeci la sută!… WC-ul îl ţinem la comun… Şi-ţi cumpăr şi instalaţie de amplificare, dar o dăm în surdină, să nu deranjeze… O treime!… Dar ce? O să mă tocmesc eu acum cu Ăl de Sus? Juma-juma! Hai, că-i bine, nu obţinea şefu’ lu’ matale nicăieri mai mult decât a oferit băiatul. Dacă stai bine să te gândeşti, într-un fel îl laşi pe Dumnezeu să decidă.

PREOTUL: Cum ai zis?

NAE: Să decidă Dumnezeu! Dacă el o vrea, vei avea muşterii credincioşi. Micşorăm crâşma şi mărim dincolo, cât să-ncapă toţi. Să decidă, că d-aia e cel mai mare!

PREOTUL: Dar eşti corect.

NAE: Mă jur pe ce-am mai sfânt pe lume!

PREOTUL: Şi nu mai pui nici apă în băutură.

NAE: Boss, asta e reflex profesional, instinct de cârciumar… Ce, numai sfinţia ta să botezi? Apa e sfântă, că taie din tărie şi hidratează, aşa zic doctorii…

PREOTUL: Nu încape discuţie!

NAE: Şi fără apă-n băutură, şi juma-juma?! Vorba aia: şi cu dânsa-n trânsa, şi cu sufletul în rai, nu se poate!… Bine, o să-ncerc. Tare greu o să-mi fie, dar mă sacrific.

PREOTUL: Nae, spune-mi, tu crezi în Dumnezeu?

NAE: Boss, să nu fie cu supărare, dar Dumnezeu a vrut ca eu să fiu ateu.

Scena 3

Partea cea mai depărtată a cârciumii e în şantier. Lucrările sunt obturate de un perete despărţitor provizoriu. PREOTUL, NAE şi MUTULICĂ lucrează de zor, mişcându-se de o parte şi de alta a peretelui despărţitor. Pe tot parcursul piesei nu se va vedea nimic din interiorul bisericii. Despre ce e acolo vom afla numai din replicile personajelor şi din cuvintele şi luminile ce vor răzbate dinăuntru.

PREOTUL: N-o să pot sluji până nu va fi gata cu totul. Trebuie sfinţită cum se cuvine, după rânduială.

NAE: Măcar să termini dumneata altarul, ca să ai un locşor unde să-ţi dai întâlnire cu Ăl de Sus, să vorbiţi de una de alta.

PREOTUL: Ai să vezi câtă lume o să vină. Oamenii au nevoie să-l regăsească pe Dumnezeu.

NAE: Bună idee am avut să tragem un perete. Şi uşă pentru sfinţia ta şi pentru care o mai vrea să te viziteze… Nu-i speriem pe muşterii.

PREOTUL: Se pot sminti uşor, ai dreptate. Zidul despărţitor e ca pe timpuri, când în Biserică nu intra oricine. Trebuiau mai întâi să înveţe doi ani Scripturile şi să ducă viaţă creştinească deplină. Abia apoi dădeau un examen…

NAE: Dădeau examen să ajungă creştini?!

PREOTUL: Şi încă cum! Nu se botezau prunci, ci când omul era în toată firea. Mai mult, trebuia să facă şi dovada credinţei şi cineva să depună mărturie pentru el, că este creştin cu adevărat, nu doar din vorbe.

NAE: Părinte, nu mă aiuri! Dacă azi ar funcţiona regula asta… De fapt, la cum se iau astăzi examenele… O mascaradă, asta ajuns lumea asta! Chiar e pe bune ce mi-ai povestit? Că tot nu-mi vine să cred…

PREOTUL: Adevărat. Înainte, biserica avea două încăperi: în prima, cea de lângă altar…

NAE:  În faţa perdelei pe care ai tras-o?

PREOTUL:  Da, în spate ei va fi altarul. În prima cameră aveau voie doar botezaţii; în a doua, cea de lângă uşă, stăteau cei care voiau să devină creştini, dar nu primiseră încă botezul. Uşa dintre cele două camere se închidea când începea slujirea liturghiei. Pricepi? Se închidea când începea taina.

NAE: Nenică, ce chestie! Şi-aici la noi e cam la fel. Crâşmă la intrare, să se gândească să reflecteze în tihnă cu o cinzeacă… Zici că după doi ani de şcoală şi examene?… Erau şi dintr-ăia care picau?

PREOTUL: Mulţi. Mulţi nu erau primiţi în Biserică. Pe atunci, a fi creştin nu era o vorbă goală.

NAE: Nu mergea cu o şpagă mică, cu o atenţie?

PREOTUL: Nu.

NAE: Şi când s-a stricat treaba?

PREOTUL: Poveste lungă, altă dată… Ia, omule, şi gunoiul ăla din colţ!

NAE: Dar nu-l vede nimeni, părinte.

PREOTUL: Îl vede Dumnezeu!… Bine că închidem acoperişul, că la noapte s-a anunţat ploaie. M-am rugat să nu plouă până nu terminăm şi, ai văzut, ne-a ajutat Bunuţul să terminăm la vreme.

NAE: După ce-i montăm şi cruce în vârf poţi să te odihneşti un timp. De-afară poţi să zici că-i biserică. Asta-i vrut, asta-i avut… Mai bine montam o parabolică din aia cu 200 de canale şi vedeam toate meciurile de pe glob, de la brazilieni până la papuaşi. Dar mata preferi antenă directă cu Dumnezeu. Fiecare cu damblaua lui.

(Intră STAMATIE ţinând un geamantan într-o mână. Priveşte curios de jur-împrejur.)

STAMATIE: Şefu?… Şefu?…

(NAE şi MUTULICĂ lasă lucrul şi ies de dincolo de peretele despărţitor.)

NAE: Ia zi, omule, care-i treaba? (Îşi dă jos salopeta şi-şi pune şorţul de cârciumar.) Cu ce te servesc?

STAMATIE: Deocamdată cu nimic. Îl caut pe Şefu. Pe proprietar.

(MUTULICĂ fuge în biserică.)

NAE: Dar ce treabă ai cu el?

STAMATIE: Ne ştim de mult, e o chestie personală. Vreau să schimb două vorbe cu el.

NAE (către PREOT): Boss, te caută careva!

(PREOTUL apare scuturându-şi reverenda de praf. MUTULICĂ priveşte speriat de după peretele despărţitor.)

PREOTUL:  Imediat! Scuzaţi, vă rog, e şantier…

STAMATIE: Bună ziua, îl caut pe proprietar.

PREOTUL:  Da, vă ascult. Cu ce vă pot fi de folos?

NAE: Părintele e noul proprietar.

STAMATIE: Hai că-i bună asta!… Şi fostul?

NAE: A vândut tot şi…

STAMATIE: L-au arestat?!

NAE: Şi-a luat lumea în cap… Serios! A plecat să colinde lumea. Nu se mai întoarce.

STAMATIE: Nu se poate! Şi eu ce fac acum?

NAE: Cum adică?

PREOTUL: Spune, care-i problema?

STAMATIE: Domnul părinte, e mai delicată treaba… Am avut încredere în oameni.

PREOTUL: Hai, vino să-mi spui!

STAMATIE: Dar crâşma la ce vă trebuie?

(PREOTUL deschide uşa din peretele despărţitor şi trece dincolo. STAMATIE îl urmează nedumerit şi închide uşa în urma lui. MUTULICĂ trece pe lângă peretele despărţitor, în spaţiul destinat crâşmei. NAE este contrariat.)

NAE: Inaugură şi uşa!… Parcă i-am mai văzut faţa ăstuia…

MUTULICĂ: Televizor.

NAE: Poate… Încurcate căile Domnului! Uite, are primul client la spovedanie. Nici nu veni bine şi hopa păcătosul să verse sacul.

MUTULICĂ: Nou.

NAE: Crezi tu că iese ca nou?

MUTULICĂ: Sincer.

NAE: Ăsta sincer?! Tu n-ai văzut ce faţă are? Te face din priviri, din vorbe… Unde l-am mai văzut eu pe individ? De unde îl ştiu eu?

MUTULICĂ: Televizor.

NAE: Mi-ai mai spus o dată, am priceput! Frăţioare îmi ia mintea foc, sigur îl ştiu, dar nu-mi amintesc de unde…

MUTULICĂ: Televizor.

NAE: Te pocnesc!… L-am văzut la… Seamănă cu…. ăla… şmecherul, care era îmbârligat cu Şefu. N-are cum să fie el…

(Uşa din peretele despărţitor se deschide şi PREOTUL şi STAMATIE intră din nou în cârciumă.)

PREOTUL: Totul e să te căieşti sincer. Şi să ierţi. (Către NAE.) Va rămâne la noi să ne ajute la lucrare.

NAE: Ce?!

STAMATIE: Destinul!

PREOTUL: Destinul ţi se dă, soarta ţi-o faci singur…

STAMATIE: Mi-a fost dat să rămân aici!

NAE: Prietenii vin şi pleacă, duşmanii se-adună!

(În crâşmă intră ZĂLUDA.)

ZĂLUDA: Stamatie! De unde ai apărut?! Eşti viu sau o fantomă?

schiţă dramatică într-un act

Personaje:

AURA – reporter

DINU – cameraman

GIGI – şofer şi om bun la toate

VECINA

EROUL

şi mulţi alţi vecini

Acţiunea se petrece într-un bloc, în care stau ascunşi în casele lor de beton diverşi şi neştiuţi oameni din lumea largă.

Scena 1

Parterul unui bloc de zece etaje. AURA3, DINU3 şi GIGI3 se reped la lift.

AURA3: Să porneşti camera. (Privind în sus, spre casa liftului.) Greu mai vine!

DINU3: N-ai grijă, trag fără oprire. Dar despre ce-i vorba?

AURA3: Ceva cu unul care a salvat, a inventat, a făcut habar n-am ce, că abia ce mi-au dat documentaţia. Pe mail n-am mai avut timp să mă uit, că m-au zorit de parcă…

GIGI3: Aşa-i apucă… Toată dimineaţa am jucat table, că nu era rost de nimic, şi brusc au explodat. Când nu-s ştiri, bălteşte treaba şi, la prima nasoleală, te aleargă de parcă n-a mai văzut poporul vreo grozăvie de un secol.

AURA3: Chiar, că azi n-a fost nimic pe flux.

GIGI3: Don’şoară, eu sunt în televiziune de când lumea. Câte văzui eu!… Şede ei cu ochii în monitoare şi cum se mişcă vreun incendiu, vreo crimă, vreo nenorocire urlă la tine şi te aleargă, iar ei, înapoi la cafeluţă, la şmechereală şi gagicăreală cu secretarele, că de-aia sunt şefi.

DINU3: Liftul ăsta-i stricat. Uite, becul roşu e aprins continuu.

AURA3: Nu se poate! Aşa ghinion să avem?

DINU3: La ce etaj e treaba? (AURA3 se uită în teancul de hârtii.) Despre ce-i vorba, totuşi?

(AURA3 scapă hârtiile pe jos. GIGI3 bate cu pumnul în uşa liftului. AURA3 se chinuie să adune hârtiile împrăştiate, ajutată de DINU3.)

AURA3: S-au amestecat ca naiba!

GIGI3: Bă, ţărane, închide uşa la lift că te ia mama dracului! Bă, n-auzi?! Să vezi tu ce te dăm noi pe post, să te vadă mă-ta ce prost eşti. Bă, noi suntem de la televiziune, de la TVR!

AURA3: Mai bine urcăm pe scări. La etajul 9 parcă era.

GIGI: Mă plăteşte careva suplimentar pentru asta? Don’şoară, răbdare, că nu fuge ştirea de noi.

AURA3: Pun pariu că ăia de la PROTv au şi ajuns sus.

GIGI3: Ei trebuie să fi blocat liftul, ca să nu mai ajungă şi alţii la eveniment. Ăsta le e stilul, nu-i cunosc eu?!

DINU3: Hai pe scări, că îmbătrânim aici de pomană!

(DINU3 şi AURA3 pleacă spre scări. GIGI3 îi urmează, târându-şi greoi picioarele.)

GIGI3: N-am să înţeleg niciodată ce-i mână pe oameni să urmărească ororile altora.

(Se aude vocea AURA3, care urcă deja pe scări.)

AURA3: Acum e vorba de un erou. Salvator. Sau inventator. Sau…

Scena 2

AURA2, DINU2 şi GIGI2 mai au de urcat câteva trepte şi au ajuns la etajul 9. Aici, în dreptul unei uşi, VECINA se aranjează privindu-se într-o oglinjoară. Sesizându-i pe cei trei care au ajuns pe palier, îi întâmpină exuberantă.

VECINA: Mamă, încă o echipă de televiziune! Ce tare! Tot la?… Marfă!

AURA2 (cu răsuflarea tăiată): Aici stă?

VECINA: Da, dar e ocupat. Numai eu am voie să intru.

GIGI2: Păpuşă, noi suntem de la Observator, de la Antena1, pricepi?

(De undeva, de jos, de la parter, se aud bătăi în uşa liftului şi o voce înfundată strigând.)

DINU2: Ăştia trebuie să fie de la TVR.

(GIGI2 observă că uşa liftului este deschisă, un obiect blocând închiderea ei.)

VECINA: Domnul de la PROTv a blocat-o. Ăla fără aparat de filmat, şeful, după cum se comporta.

DINU2: De ce nu mă mir? (DINU2 intenţionează să ia obiectul care blochează uşa.) Peste tot conduc şoferii, asta-i ţara în care trăim!

(GIGI2 intervine.)

GIGI2: Tăticu’, stai blând, lasă liftul să se mai odihnească. Şi lasă-i matale şi pe şoferi, nu le mai duce grija. Că dacă n-ar fi ei să-ţi mai ţină lampa de lumină, să te mai ajute la cable… Recunoştinţă, de unde? (DINU2 pare să nu renunţe la ideea de a debloca uşa liftului.) Uşurel! Să urce şi fraierii ăia pe jos nouă etaje şi să stea la rând, că noi avem treabă aici.

AURA2: Corect! Şi-aşa ne-au luat-o alţii înainte.

VECINA: Eu trebuie să intru, că mă bagă în direct. Vă daţi seama, azi sunt fată mare! Sunt iubita lui şi m-am păstrat virgină. Virgină! Mamă, cum sună! Pricepeţi cum vine treaba? Adică până la vârsta asta nu mi-am tras-o cu nimenea. (Râde amuzată, ca şi cum nu i-ar veni a crede.) Nenică, ce tare sunt! Poate într-un final o să ajung să cred şi eu.

GIGI2: Dacă te dă pe sticlă, atunci aşa-i.

AURA2 (către VECINĂ): Vă cunoaşteţi de mult?

VECINA: Da’ de unde?! Habar n-am cine e, cum arată. Eu stau deasupra, la zece. M-am mutat acum o lună. Tipu’ trebuie să fie unul de treabă. E primul care nu mă reclamă. Pe unde am stat, nu treceau două-trei zile şi toţi vecinii de dedesubt mă reclamau. Ăsta nici măcar nu mi-a bătut în ţevi.

AURA2: Nu înţeleg… De ce te reclamau?

VECINA: Domnişoară, eu muncesc mult şi din greu. Dar o fac cu pasiune. Pe cinstea mea, dacă pot să-mi reprim reacţiile. Asta pentru că mă gândesc şi la client. Ce mă costă, dom’le, să ţip niţel?! Să vadă omul că-mi place, vezi doamne, că-i potent, amărâtul. Ce mare efort să gâfâi un pic şi să trag un urlet când îşi dă drumul animalul? Uneori mă sperii şi eu de cum fac, zici că-s o vită dusă la tăiere. Dar are efect, clientul se crede mare mascul şi uneori se întoarce să-i mai repet dovada, săracul.

GIGI2: Lasă gargara şi zi ce treabă ai tu cu evenimentul.

VECINA: Niciuna. Am auzit zgomot pe scară şi am ieşit să văd dacă nu-i vreun muşteriu ameţit, că mai sunt unii care confundă zece cu nouă, nu înţeleg de ce, poate că aşa e în capul lor, de-şi închipuie că târfele trebuie musai să stea în al nouălea cer.

GIGI2: Nu-ţi mai da tu cu presupusul şi spune ce treabă ai cu ăştia de la Pro?

VECINA: Niciuna. M-am tot zgâit eu la ei, doar-doar m-or filma şi pe mine, că nu-mi strică niţică reclamă, e concurenţă mare, nenică, şi nu mai sunt o puştoaică, dar compensează fata prin experienţă. Sunt şi înţelegătoare cu clientul, docilă, nu fac fiţe ca altele, sunt corectă, de n-ai văzut, că-s capabilă să tai şi chitanţă, dacă aş avea…

AURA2: Şi?

VECINA: Şi la un moment dat m-au întrebat dacă nu vreau să joc pe iubita virgină. Le-am dat şi nişte obiecte din casă, nu prea multe, că de vibratoare şi alte jucării n-au avut nevoie. Au mai împrumutat şi de la ceilalţi vecini. Bodogăneau că situaţia individului e naşpa, că n-ar avea ce să scoată din el – asta n-am priceput – şi că apelează la mine şi, în fine, înţelegeţi voi ce voiau să spună, că doar sunteţi de meserie.

AURA2: Dă-ne măcar câteva detalii despre el. Cum îl cheamă? Cu ce se ocupă? Ce-a făcut, de-i toată presa buluc pe capul lui?

VECINA: Vă spun după ce aflu. Intru, că şi-aşa am întârziat şi nu am ajuns încă vedetă ca să-mi permit. După ce ies, puteţi să mă filmaţi cât vreţi, că azi pare o zi chioară, fără clienţi şi puţină reclamă nu-mi strică. Ce tare! Sunt fată mare!

(VECINA intră în apartament.)

AURA2: Hai, la treabă! Sunaţi pe la uşi, faceţi rost de obiecte, de recuzită, că trebuie să-i facem şi noi o poveste.

DINU2: Păi, o avem p-asta cu iubita virgină şi…

AURA2: Fumată!

GIGI2: Corect!

DINU2: Şi care e alta?

AURA2: Nu ştiu. Strângeţi şi voi tot ce găsiţi şi credeţi că ne-ar folosi, că între timp trebuie să-mi vină mie inspiraţia.

O fiinta porneste in aceasta aventura mai indrazneata chiar decat cautarea tineretii vesnice, pentru ca in acest caz e vorba de fecundarea a ceea ce e de nefecundat, de fertilizarea a ceea ce, prin definitie, e steril, de invingerea mortii transformand-o in femeie. Un astfel de pariu e unic si, dincolo de avatarii si ratacirile eroului, dorinta lui extrema se impune. Si sfarseste prin a ne obseda si pe noi. Victorie asupra efemerului lecturilor si a nisipului uitarii, pentru ca, odata descoperit, ne vom aminti mereu de acest personaj si de utopia sa concreta care depaseste individualul si trimite la ceea ce e esential, definitiv in om.”

George Banu, Une parabole pérenne, prefata la volumul Le mystère des anges, Lansman, 2009

Personaje:

BĂTRÂNUL
CHIRIAŞUL
TELEFONISTA
un POŞTAŞ
şi mulţi NECUNOSCUŢI
care bat la uşă

Acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră plină cu mobilă veche, obiecte şi amintiri ale anilor în care lumea era o viaţă trăită.

ACTUL ÎNTÂI

Scena 1

BĂTRÂNUL stă pe marginea patului şi respiră aerul dimineţii ce intră prin fereastra deschisă.

BĂTRÂNUL: Ce bine mă simt astăzi!… (Îşi palpează pe rând parţiale trupului.) Minunat!… Mai puternic ca ieri. Am un tonus grozav… Mult mai bine ca ieri. Da… Îmi simt trupul perfect… Şi capul limpede… (Se ridică şi face câteva mişcări de gimnastică.) Un, doi, trei, patru… Un, doi… Un, doi… Da, nu-i nici o îndoială că mi-e mai bine… (Respirând adânc în faţa ferestrei.) Azi e mai plăcut… Lumina e mai blândă… Şi lumea mai frumoasă, mai înţeleaptă… Ce bine e să respiri… Îmi simt braţele… Picioarele… Mijlocul… Gâtul… Gândurile sunt aşezate. La locul lor… Şi aerul are un gust altfel… Fiecare zi în plus e mai bogată, mai scumpă… Bun… (Închide fereastra şi-şi caută halatul.) E cam răcoare, totuşi… Unde naiba mi-am pus halatul?!… Uite-l! N-aveai gură să strigi?!… (Se îmbracă, privindu-se în oglindă.) Amice, dar tu întinereşti pe zi ce trece… Ce-i cu tine? Vrei să te invidieze lumea?… Las’ să crape de ciudă… (Dă roată camerei. Trecând pe lângă rafturile bibliotecii, aranjează cotoarele cărţilor.) De ce nu staţi cum vă pun eu?… (Îndreaptă un tablou şi şterge praful de pe un altul.) Nu te mai mişca fără rost, ce naiba!… De unde strângeţi atâta praf, nu ştiu… Praful şi pulberea lumii ăsteia. Păcătoase… (Aranjează ciucurii de la covor.) Vouă vă arde de joacă… Costică, tu vezi ce harababură e în casa asta? Nu-ţi pasă, te doare în cot… (Se uită la ceas.) Ce te grăbeşti aşa? Crezi că ţi-o ia cineva înainte?… Să nu te prind că trişezi, că ne supărăm… (Priveşte camera cu un ochi atent, după care intră în bucătărie.) Acum merge un ceai adevărat. Când zic adevărat, englezesc spun, din colonii… (Pune ibricul pe foc şi-şi pregăteşte cana.) Din fostele colonii. Ce-ai fost tu, Anglie, şi ce-ai ajuns! Doar numele ţi-a mai rămas… Un vârf de zahăr, atât… Ce-i prea mult strică… Mai avem lămâie?… Mai era o jumătate… Câteva picături. Tot sunt bune… (Deschide frigiderul.) Ce să ciugulim noi, domnule?… Un pic de brânzică?… (Vorbind mai tare.) Ştiu, tu vrei lapte. Avem. Trebuie să mai cumpărăm o sticlă, că se termină… Dar să ştii, poţi să te şi superi, nu mai cumpăr de la prăvălia din colţ. A devenit urâcios băcanul de nu se poate. E mereu îmbufnat. O vorbă nu mai poţi schimba cu el. Tot timpul e grăbit şi plin de draci… Eu vorbesc, el dispare în magazie. Îl întreb ceva, răspunde îmbufnat şi în doi peri… S-a lins pe bot să-i mai fiu client… Şi un client ca mine nu-i de colo. Îi bag bani în buzunar de când şi-a deschis prăvălia. Cât timp a trecut, Doamne? în ce an suntem noi acum?… Zii, Costică, în ce an?… În fine, a deschis-o într-o luni pe… pe douăzeci şi doi aprilie una mie nouă sute treizeci şi opt. Ce an… Ce vremuri, mon cher… Şi ce de plecăciuni făcea. „Dar, vă rog, poftiţi! Avem şerbet de-ăla, de-ăla… Caşcaval de oaie, stafide greceşti… Toate sub preţul pieţei. Clientul nostru, stăpânul nostru…“ Numai zâmbet şi miere… Şi-acum, un moş ursuz. Parcă şi-a înghiţit limba. El pierde, nu eu… Nu ţi-l mai încălzesc că ştiu că aşa îţi place. Dar îţi spun încă o dată, nu te îngrijeşti deloc. Te dai tinerel, până într-o zi când o să răceşti. Ai şi tu o vârstă, de ce nu vrei să recunoşti… Atunci să te ţii, când or da toate năvală. Gâtul, nasul… Capul… De cap trebuie să ai mare grijă. Acolo stă viaţa ta. Nu-ţi bate joc… Dar, ce, tu asculţi? Ai ascultat vreodată?… Eu ţi-l dau rece, însă o să-mi dai dreptate într-o zi… Bun… Să ştii că poftesc la nişte biscuiţi. Ce ţi-e şi cu poftele astea. Tragi după ele toată viaţa… (Revine în cameră, ducând pe o tavă micul dejun. Cu voce normală.) Brânzică, lăptic şi biscuiţi delicioşi. Să ştii că eu mă aşez… Costică, vii odată la masă?!… Nu-ţi torn laptele decât după ce te aşezi. Vrei şi biscuiţi?… Costică!… Unde eşti, măi, păcătosule? Ai adormit din nou?… Sau nu cumva ai şters-o la dame?… Înţeleg să te dai în vânt după ele, dar nici chiar aşa. Ţi-au luat minţile… Avem o vârstă, ce naiba, nu mai suntem puştani să ne aprindem cu una cu două… Vezi, asta te strică pe tine. Nu rezişti în faţa femeii… Nu mă întreba prin câte am trecut şi eu, cât am pătimit de pe urma lor. Nu mă întreba… Timpul le domoleşte pe toate… Costică, Costică… Ne iau minţile… (Deschide fereastra şi priveşte în stradă.) Când îţi spun eu că eşti nebun, nu mă crezi. Ce cauţi pe acoperiş? Eşti într-o doagă?… Treaba ta. Eu mă aşez la masă… Şi dacă vrei să ştii, nu-mi pasă. Şi pe deasupra am să ascult şi placa ta preferată… (Pune un disc pe platanul picupului.) Ce muzică!… Care-i, domn’e, misterul, ce-i vraja asta numită muzică? Răspunde-mi!… Nimeni nu poate spune. Minunile nu pot fi explicate… Auzi?… Ştiu că tragi cu urechea… Nu vrei să vii… Să fii sănătos. Eşti un fraier!… (Se apucă de mâncat.) Grozavă brânză… Dacă mă rogi, pot să-ţi fac şi-un sandviş cu unt şi parizer… Biscuiţii ăştia sunt o minune… Am să beau şi-o gură de lapte. Excelent!… Răcoritor şi dulce… Mi-aduce aminte de… (Rămâne pentru câteva clipe tăcut şi cu privirea fixă.) Ai grijă de cap. Acolo ce mai rămâne câte ceva din viaţa ta, din puterea pe care ai avut-o… Aşa-i, Costică, cum spun eu. Bătrânii au o mare responsabilitate. Să ducă mai departe amintirile… Sunt oameni care nu mai există decât în mintea mea. Eu ce-i mai ţin în viaţă… Vorba vine… Ţi-am băut tot laptele… Şi tu eşti ursuz şi cu fundul în sus. Dacă şi tu taci… Ultimul cu care am stat de vorbă aşa, pe îndelete, ca oamenii… Câţi ani să fie?… (Se scutură din amorţeală şi devine brusc preocupat de strânsul mesei.) Azi e o zi mai frumoasă ca ieri şi eu mă simt excelent… Sănătos şi cu poftă de viaţă… (Renunţă la strânsul mesei şi scoate din dulap un album cu fotografii.) Uite, domnule, ce lume a fost odată! Îmi plăcea să mă îmbrac şic… Acum, la ce bun?… Vine seara şi mă culc… Şi călătoream al naibii… Ce, acum nu călătoresc? Mă duc la piaţă, în parc, la cimitir… Uite-aici! Eram la munte cu Tony şi cu Anca. S-au dus şi ei. Oale şi ulcele… Ne-a fotografiat Emilia. Ce femeie, Doamne!… Îmi spunea: uită cum e să ai mâini, fii numai îmbrăţişare… Şi uitam. Uitam, aşa cum clipa uită să treacă… Clipele de azi nu uită… Era într-o joi, pe după-amiază. Mai precis între trei şi patru după-prânz… Aşa-i, că la patru pleca telecabina. Emilia purta pantaloni de schi şi o haină albastră, cu eşarfă violet-închis… Ţi-am mai povestit eu toate astea?… (Se duce la fereastră.) Nu te interesează, nu vrei să asculţi?… Eşti un prost! Habar n-ai ce-a fost!… Ce viaţă am dus noi… (Scoate din rafturile bibliotecii o carte din care începe să citească. O abandonează. Ia o altă carte pe care abia dacă o răsfoieşte.) Le-am citit pe toate… Ce moarte urâtă a avut Emilia. Cum poate bătrâneţea să stâlcească chipul unei femei… Când am văzut-o ultima oară, nici n-am recunoscut-o… M-a iubit mult… Şi eu?… Mai bine mă duc la cimitir… Asta nu-mi place la mine, sunt puturos… (Se uită la ceas.) Acum, dacă plec, mă prinde căldura, autobuzele sunt aglomerate… Zău, mai bine mă duceam la cimitir. Schimbam o vorbă cu prietenii, cu rudele. Am şi vreo două iubite îngropate acolo. Restul sunt împrăştiate care pe unde… (Se aud bătăi în uşa de la intrare.) N-ai cum să-i determini pe toţi să moară într-un loc ca să-i îngropi în acelaşi cimitir… Ce bine ar fi să te plimbi pe alei şi să-i întâlneşti pe toţi… (Bătăile în uşă devin insistente. Se aude o voce care strigă: „E cineva acasă?“) Să schimbi o vorbă, o amintire… (Sesizează, în sfârşit, zgomotul. Speriat, se duce către uşă.) E cineva la uşă?… Ce, azi e ziua de pensie?… Nu m-am prostit eu în aşa hal… Care eşti şi ce vrei?
VOCEA NECUNOSCUTULUI: În legătură cu anunţul. Mă interesează să închiriez camera.
BĂTRÂNUL: Ce cameră, domn’e?!
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Camera, garsoniera…
BĂTRÂNUL: Şi ce treabă am eu?
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Aşa scrie în anunţ. Sun la uşă de cinci minute, dar cred că-i stricată soneria. Să nu fie nimeni acasă?
BĂTRÂNUL: Las-o să fie stricată! La ce mi-ar folosi? Ştiu eu bine când vine poştaşul cu pensia.
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Deci nu ştiţi nimic…
BĂTRÂNUL: N-am nimic de închiriat! E o greşeală.
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Dar e dată la ziar…
BĂTRÂNUL: O fi vecinul din stânga. A murit acum vreo lună.
VOCEA NECUNOSCUTULUI: De-aia nu răspunde. Şi vrea să închirieze?
BĂTRÂNUL: Habar n-am. Întreabă-l!
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Mă scuzaţi.
BĂTRÂNUL (revenind în cameră): Ei drăcie!… Să închiriez eu casa mea?! Ce-am înnebunit?! Să deschid eu uşa unui necunoscut? Ăştia mă cred ramolit… Să-mi dea una în cap şi să-mi ia albumele cu fotografii. Diploma de liceu. Pălăria mea colonială şi binoclul de teatru. Nu sunt eu fraierul ăla… Părea totuşi un om la locul lui… Căuta şi el o cameră de închiriat… A greşit uşa. O fi vecinul. Adică nepotu-său, că parcă avea un nepot. Lui i-o fi rămas garsoniera, şi vrea acum s-o închirieze… Am fost cam dur cu omul… (Se duce şi deschide uşa de la intrare. Negăsind pe nimeni, se întoarce în cameră.) A plecat. Ce urâcios sunt… Omul a fost politicos şi eu l-am tratat cu răceală. Poate că avea chef de vorbă, mai schimbam şi noi o impresie, o amintire… M-am enervat ca prostul… Acum o lună, sau două săptămâni? Săptămâna trecută?… Când a murit moşul ăla, Doamne?… Ce importanţă are. Era surd săracu’, nu puteai schimba un cuvânt cu el. S-a dus ăsta. Era un hodorog şi zicea că-i mai tânăr decât mine cu cinci ani… Sau cu cinşpe?… Să fie sănătos, eu mă simt mai bine. Am tonus… Uite un păianjen! De unde ai apărut, drace?… Ce ochi am! Privire de şoim… (Strigând pe fereastră.) Costică, habar n-ai ce bine mă simt! Şi-mi aduc aminte că Emilia avea câţiva pistrui în plus, de la soare. Era fix patru fără douăzeci!… (Se aud din nou bătăi în uşă.) Ţi-am spus eu că se întoarce?! Am spirit de anticipare… Nu mai bate, că aud perfect! (Deschide uşa de la intrare. În faţa lui se află CHIRIAŞUL.)
CHIRIAŞUL: Bună ziua…
BĂTRÂNUL: Nu te laşi. Eşti încăpăţânat. E şi asta o calitate.
CHIRIAŞUL: În legătură cu…
BĂTRÂNUL: Ce, crezi că am uitat? Poate n-am fost clar, dar de uitat, nici vorbă. Cum ţi-am mai spus…
CHIRIAŞUL: Nu mie.
BĂTRÂNUL: Oi fi altul… Nu prea eşti vorbăreţ.
CHIRIAŞUL: Am limbariţă, am gura spartă şi turui toată ziua. Are vreo importanţă?… Vreau să văd camera… (Intră în cameră, trecând pe lângă bătrân.) E de modă veche… Îmi place.
BĂTRÂNUL: Nepotul cred că se ocupă de…
CHIRIAŞUL: Eu nu tratez cu intermediarii. Dumneavoastră sunteţi proprietarul?… Bun, atunci cu dumneavoastră vorbesc. Cât cereţi pe chirie?… Vreţi în avans?… Pe o lună?… Pe două?… Mai mult de două luni în avans nu dau… Plus cheltuielile de întreţinere.
BĂTRÂNUL: Nici nu te cunosc. Nu ştiu cine eşti, ce viaţă ai dus… Mai bine mai vorbim…
CHIRIAŞUL: Plătesc şi nu fac stricăciuni. Telefon aveţi?
BĂTRÂNUL: Este, dar nu foloseşte la nimic… Vecinul era cu…
CHIRIAŞUL: Ce fotografii interesante! Sunt din secolul trecut?… Câte cărţi vechi! Şi reviste… Televizorul merge?… Şi ziare vechi…
BĂTRÂNUL: Mai bune ca astea de azi. Aveai ce citi… Mai spune-mi ceva despre tine sau mai bine îţi povestesc eu despre cum am fost la…
CHIRIAŞUL: Ca să nu avem discuţii pe urmă, trebuie să aflaţi din prima că fumez, mă culc târziu şi mă scol şi mai târziu. Nu mă îmbăt decât foarte rar. Îmi spăl şi gătesc singur.
BĂTRÂNUL: Cu dragostea cum stai?
CHIRIAŞUL: Îmi plac femeile şi, chiar dacă am chef să aduc câte-o curvă, renunţ, că mă enervează să stea pe capul meu… O sută pe lună e bine?
BĂTRÂNUL: Grăbit mai eşti… Să nu ne pripim! Vecinul are o cameră… (Între timp, CHIRIAŞUL răsfoieşte albumul cu fotografii.) Ăsta sunt eu. Vrei să le vezi şi pe celelalte?
CHIRIAŞUL: Atunci mă duc să-mi aduc bagajul… (În drum spre uşă.) Şi cânt la muzicuţă!
(CHIRIAŞUL iese din cameră. Năucit, BĂTRÂNUL se aşează pe un scaun.)
BĂTRÂNUL: Să-şi aducă lucrurile?… În casa mea?… (Se ridică şi se duce în dreptul ferestrei.) Costică, e unul care vrea să dea buzna în casa noastră!… (Pentru sine.) Azi nu e mai bine ca ieri… Costică, dacă mi se face rău?… Respiră adânc, linişteşte-te… Îi spui c-a fost o neînţelegere. O să înţeleagă un om bătrân care nu prea aude, are mintea confuză… (Cu glas tare.) Costică, unde naiba umbli?… (În cameră intră CHIRIAŞUL, aducând un pachet.) Unde eşti, Costică?!…
CHIRIAŞUL: Cine e Costică?
BĂTRÂNUL (surprins şi speriat): Motanul meu.
CHIRIAŞUL (căutând cu privirea prin cameră): Eu aici o să stau… (Ridică receptorul telefonului.) Are ton.
BĂTRÂNUL: Nu sună niciodată.
CHIRIAŞUL: Dumneavoastră, unde?
BĂTRÂNUL (ezitând): Nu-i o problemă… Nu-ţi face griji.
CHIRIAŞUL: Corect, nu-i treaba mea.
BĂTRÂNUL: E loc destul… Aşa sunt neînţelegerile… Aud mai prost, înţeleg mai greu.
CHIRIAŞUL: Bine că vă mişcaţi încă… Atunci eu mă instalez… Despachetez.
BĂTRÂNUL: Să nu ne grăbim! Mai bine că n-ai adus şi bagajele.
CHIRIAŞUL: Astea-s toate. Bagajul celui care umblă după noroc trebuie să fie uşor. Periuţa, pasta de dinţi şi aparatul de ras le-am cumpărat acum, de la magazinul din colţ.
BĂTRÂNUL: Şi hainele?
CHIRIAŞUL: Ce-i pe mine e şi în şifonier… Acum aş vrea să mă instalez. Să mă fac comod… Să stau liniştit în noua mea cameră. Singur, în noua mea casă.
BĂTRÂNUL (retrăgându-se jenat spre bucătărie): Mă scuzaţi… (În şoaptă.) Costică, simt că înnebunesc.
(BĂTRÂNUL se întoarce în fugă şi ia albumul cu fotografii, după care intră în bucătărie. CHIRIAŞUL se întinde pe pat şi începe să cânte la muzicuţă.)

Scena 2

Aceeaşi garsonieră, mai multă dezordine. Televizorul funcţionează. CHIRIAŞUL vorbeşte la telefon.

CHIRIAŞUL: Eu ţi-am dat adresa. Dacă vrei să vii, vii… Nu vă dă voie?… Orice, numai prin telefon să fie. Asta e… Cu banii pe jumate de oră de telefon îmi iau una de pe stradă… Asta s-o crezi tu! Numai defecţii cred că e mai bine prin telefon… Şi ce zici că ştii să faci?… Nu-i rău. Ia-o pe rând… Nu-mi place că te miorlăi… Cum să mă simt? La fel. Plictisit… Vă plăteşte bine?… Bine, te las să… Să-mi închipui ce? Nu-mi place să fiu pitic. Mai bine uriaş… N-ai deloc imaginaţie… Vorbesc cât vreau. Eu plătesc, aşa că spun ce-mi vine… Cum arăţi?… Eşti grasă?… E bine, că mie-mi plac uscatele… Chestiile astea se înregistrează?… Nu ne-ascultă nimeni?… Atunci ce te chinui aşa? Fii naturală… N-ai cum să umbli acolo, că am pantalonii pe mine… De ce să am chef?!… Ştiu eu?… Ce gâfâi aşa, te aleargă careva?… Relaxează-te… (Intră în bucătărie şi aprinde lumina. BĂTRÂNUL doarme pe canapea. CHIRIAŞUL deschide frigiderul şi dulapul de unde scoate alimente, farfurii şi tacâmuri.) Iar începi cu gâfâiala? Auzi, mai bine spune-mi cum se fac şniţelele? Prin ce se dau mai întâi, prin ou sau prin faină?… Dar ce ştii tu să faci, scumpo? Păpuşă, de ce nu te-ai angajat tu telefonistă la Primărie?! (Închide telefonul şi priveşte nedumerit alimentele.) Unde or găsi nepriceputele astea, nu ştiu.
BĂTRÂNUL (pe jumătate adormit): Ce vrei?
CHIRIAŞUL: Nimic. Mi s-a făcut foame… (Stinge lumina şi revine în cameră.) Cu banii pe telefon îmi luam una în carne şi oase, care ştie să şi gătească. (Priveşte televizorul. Pe post tocmai se derulează un concurs cu întrebarea „Cine a inventat prezervativul?“ Ia un pix şi notează numărul de telefon afişat pe ecran.) Cine dracu’ l-a născocit?… (Caută prin dicţionare, fără succes.) Aţi băgat toate prostiile, toate nimicurile, şi cauciucul ăsta care a schimbat lumea, nu. (Ridică receptorul şi formează un număr de telefon.) Tot eu sunt… M-am răzgândit… Nici şniţele nu mai vreau… Tac dacă-mi spui cine a inventat prezervativul… De ce nu ştii, puişor?… N-oi fi tu birou de informaţii, dar ai o meserie. Nu v-a făcut şi vouă nişte cursuri de specialitate? Califică-te, fetiţo, atunci, la locul de muncă… Dacă vrei să faci pe curva, trebuie să ştii. Ştii şi câştigi!… Asta nu-mi place la tine, n-ai habar de teorie! (Închide telefonul. Ridică din nou receptorul şi formează numărul notat.) Alo, da… Vreau să dau răspunsul. Da, la întrebarea „Cine a inventat prezervativul?“… Un bou! Un sadic! Un onanist!… (Închide telefonul şi se trânteşte pe pat.) Bicicleta–871, James Starley… Motorul cu abur–765, James Watt… Telefonul–876, Graham Bell. Alt inconştient… (În cameră intră BĂTRÂNUL îmbrăcat în pijama.)
BĂTRÂNUL: Ştii ceva carte.
CHIRIAŞUL: Ce vă închipuiaţi?…
BĂTRÂNUL: Se dau mai întâi prin făină. Apoi prin ou bine bătut, şi pe urmă direct în tigaia cu ulei încins.
CHIRIAŞUL: Aţi tras cu urechea.
BĂTRÂNUL: N-a fost nevoie. Surd să fiu şi tot te aud la cum urli… Ţi-e foame?
CHIRIAŞUL: Mi-e lene…
(BĂTRÂNUL se întoarce în bucătărie, aprinde luminii şi se apucă de gătit.)
BĂTRÂNUL (cu glas tare): Aşa-i că de când au apărut prezervativele s-a întors lumea cu fundul în sus? S-a rupt ceva între bărbat şi femeie. Muierea şi-a luat-o în cap, a scăpat de spaima că rămâne grea. Rămâne doar dacă vrea ea… Tot guma asta diabolică l-a prostit şi pe bărbat. S-a apucat de prostii… Pe vremea mea…
CHIRIAŞUL: Dă-i dracu’ de poponari! Dacă mai bagă o dată concursul ăsta, îi sun şi-i înjur.
BĂTRÂNUL: E scump telefonul… Fii mai chivernisit!
CHIRIAŞUL: Eu plătesc cheltuielile de întreţinere. Aşa că fac ce vreau… De ce nu vă mutaţi? M-aţi minţit, nu mai aveţi nici o casă.
(BĂTRÂNUL intră în cameră.)
BĂTRÂNUL: Asta-i treaba mea. Şi nu mă face mincinos! Când ţi-am închiriat, nu s-a pus problema unde o să stau eu. Nici tu nu mi-ai dat banii pe chirie în avans.
CHIRIAŞUL: Eu vreau să stau singur. Clar?… Mă apuc de lucru şi n-am chef de cicăleală.
BĂTRÂNUL: N-a trecut nici măcar o zi şi ai şi început să dictezi în casă la mine?!… Uite ce dezordine!… (Se apucă să aranjeze lucrurile.) Totul e dat peste cap…
CHIRIAŞUL: Asta-i casă sau muzeu?
BĂTRÂNUL: E cea mai cumplită zi din viaţa mea!
CHIRIAŞUL: Iarăşi exageraţi.
BĂTRÂNUL: Nu permit să!… Nu permit!… De ce i-ai gonit pe oamenii care veniseră după cameră?
CHIRIAŞUL: Că s-a dat. Nu mai era de actualitate.
BĂTRÂNUL: Poate aveau chef de vorbă. De-acum încolo, eu răspund, eu deschid uşa. Să fie clar!
CHIRIAŞUL: Poate altă uşă.
BĂTRÂNUL: Costică, ăsta mă omoară!… Costică!…
CHIRIAŞUL: Motanul e în călduri. Cel puţin o săptămână nu mai calcă pe-aici. Bine ar face să nu mai vină deloc. Urăsc pisicile.
BĂTRÂNUL: Eşti un criminal! Pe mine mă bagi în mormânt, pe Costică îl izgoneşti. Doamne, ce-am făcut!… Mai bine ne oprim aici.
CHIRIAŞUL: De acord. Somn uşor.
BĂTRÂNUL: Nu! Ne despărţim acum şi definitiv. Îţi găseşti o altă cameră.
CHIRIAŞUL: O prefer p-asta. Îmi plac antichităţile.
BĂTRÂNUL: Tu înţelegi că e prima noapte când nu dorm în patul meu?!… Uite ce-i aici! În pat se ţine scrumiera?… Nu vezi că pute?… (Ia scrumiera şi aranjează patul.) Cearşaful trebuie să stea întins…
CHIRIAŞUL: Asta e camera mea! Ăsta e patul meu!
BĂTRÂNUL: Bine, dă-mi una în cap, ia-mi fotografiile… Ia tot!… Hai, dă-mi una, ia-mi binoclul de teatru… (Ţipând.) Săriţi că mă omoară! Mă jefuieşte!… Săriţi… Mi-a luat patul… (Cu glas normal, dar tremurat.) Nu sare nimeni în ajutor?… Poţi să mori ca un câine…
CHIRIAŞUL: Hai să facem o convenţie.
BĂTRÂNUL: Eu nu negociez cu bandiţii. Nu mă târguiesc cu… La mijloc e liniştea şi casa mea… Ai văzut câţi alţii voiau să închirieze?… Fără să mişc un deget. Dar şi când… Am destui muşterii de unde să aleg.
CHIRIAŞUL: Altă dată. Acum s-a dat.
BĂTRÂNUL: M-am grăbit, recunosc… Ştii cum se dă un anunţ?…
CHIRIAŞUL: Eu doar le citesc.
BĂTRÂNUL: Nu credeam că sunt atâţia care…
CHIRIAŞUL: Dai un anunţ că vinzi un şurub şi te trezeşti cu zece la uşă.
BĂTRÂNUL: Atunci, caută-ţi altă cameră!
CHIRIAŞUL: Vreţi banii în avans?!… Asta-i problema?… (Scoate din buzunar nişte bancnote pe care le aruncă pe masă.) Uite banii!
BĂTRÂNUL: Nu banii sunt importanţi…
CHIRIAŞUL: Ba da! Nu vreau să plătesc în ore-conversaţie… V-am văzut că sunteţi flămând după vorbe, lihnit să vorbiţi cu cineva… Să nu amestecăm lucrurile, atât vă spun! Eu plătesc cu bani. O să vă dau să vă săturaţi… Bani. Bani şi-atât!
(BĂTRÂNUL rămâne o clipă cu privirea pe banii aruncaţi pe masă, apoi, fără să spună nimic, intră în bucătărie.)
CHIRIAŞUL (nervos): Credeţi că mă puneţi la respect cu tăcerea asta superioară?… Aşa credeţi?… Nu plec nicăieri! Trebuie să rămân aici… Am să reuşesc. Lucrurile se vor schimba… Ce v-aţi uitat aşa la mine? Vreţi să spuneţi că sunt nebun?… Că am luat-o razna? (În cameră intră BĂTRÂNUL, ducând o farfurie cu şniţele.)
BĂTRÂNUL: S-au cam ars, dar sunt şniţele… Mănâncă, se răcesc… Bătrânii şi nebunii trăiesc altundeva decât în lumea asta. Unii, într-o lume deja trăită, ceilalţi, într-una închipuită. Mai degrabă se aseamănă… Poftă bună. (BĂTRÂNUL intră în bucătărie şi stinge lumina. CHIRIAŞUL se aşează la masă, în faţa farfuriei cu şniţele.)
CHIRIAŞUL (pentru sine): Altundeva nu există… N-am bătut din întâmplare la uşa asta. E ultima mea şansă… Schimbi locul, schimbi norocul… (Scoate din buzunar un pachet de ţigări cu care începe să se joace.) Schimbi locul, schimbi norocul…

Scena 3

A doua zi, dimineaţa. Aceeaşi cameră. CHIRIAŞUL doarme în patul răvăşit. BĂTRÂNUL în pijama, face gimnastică în faţa ferestrei deschise.

BĂTRÂNUL: Astăzi va fi o zi incomparabil mai bună ca ieri… Un, doi… Un, doi, trei, patru… Măcar ca alaltăieri… Un, doi… Ce bine o să mă simt… (CHIRIAŞUL se foieşte în pat, acoperindu-se cu pătura.)
CHIRIAŞUL: Ce dracu’ e aşa frig?
BĂTRÂNUL: Face bine la plămâni, la circulaţie… Mai bine te-ai scula.
CHIRIAŞUL: Dorm.
BĂTRÂNUL (respirând adânc): Am un tonus… Sunt optimist… Gândurile… La locul lor… Cam răvăşite… Va intra totul în normal… Gata! (Închide fereastra şi inspectează camera. Aranjează lucrurile.) Parcă au trecut vandalii… Hunii, vizigoţii… O zi n-am fost cu ochii pe voi şi v-aţi şi luat-o în cap… Stai la locul tău!… (În dreptul pendulei.) Nu poţi s-o iei invers?… Încăpăţânat ca tine n-am văzut… (Deschide dulapul cu haine şi îşi schimbă pijamaua cu un costum elegant.) Domn’e, ce croitori erau altădată!… Uite aici tăietură de revere! Pantalonii, pantaloni… Cu manşete adevărate… Şi ce stofă. A-ntâia!… Fir-aţi ale dracului de molii! Plasticul vă stă în gât… (Se aranjează în oglindă.) Arăţi ca un boier ce eşti… Ţeapăn, cu prestanţă… Ştaif… Parcă te cam îmbătrâneşte costumul ăsta, totuşi… Fii serios, eşti un pic nedormit. Şi cu toate astea, arăţi excelent. (Deschide fereastra.) Pute aici ca la tavernă. Nu mai iese mirosul ăsta…
(Aerul rece îl face pe CHIRIAŞ să se foiască din nou în pat. Încearcă să se învelească mai bine.)
CHIRIAŞUL: E frig… Vreau să dorm!
BĂTRÂNUL: Gata cu somnul. Soarele a răsărit de mult. Jos din pat!
CHIRIAŞUL: Mi-e somn. Închideţi geamul ăla odată!
BĂTRÂNUL (trăgând pătura de pe CHIRIAŞ): A început o nouă zi! Gata cu lenevitul… Eu am plecat.
CHIRIAŞUL: Unde?
BĂTRÂNUL: La cimitir.
CHIRIAŞUL: De tot?
BĂTRÂNUL: În vizită… Poate, când mă întorc, totul o să fie ca şi cum n-ar fi fost.

Personaje:
Mitică
Ionel
Sora (Medicală )
Doctoriţa
Blonda
Bruneta
Roşcata

Acţiunea se desfăşoară într-un spital, acolo unde viaţa nu mai este o certitudine, cu atât mai mult bucuriile ei.

Actul întâi

Cameră de spital cu două paturi, unul este gol iar în celălat Mitică doarme sforăind. Holul de aşteptare şi cabinetul DOCTORIŢEI sunt în întuneric. În cameră intră Sora .
Sora : Ce bărbat!… Câtă forţă!… O fi adevărat că a avut zece mii de iubite?… Nu se poate. Şi totuşi, lumea aşa spune. (Citeşte fişa medicală.) Are patruzeci şi trei de ani. Să fi început pe la optsprezece… (Ia un creion şi calculează.) Patru sute de femei pe an. Nu, nu se poate! Adică mai mult de una pe zi?!… Doamne, ce frumos e… O fi chiar aşa de dotat cum se zice? (Se apropie de Mitică şi dă pătura la o parte. Mitică se întoarce pe cealaltă parte. Sora dă ocol patului şi cu multă grijă umblă la pantalonii de pijama. Lumina se aprinde brusc descoperind prezenţa DOCTORIŢEI în scenă, autoritară şi severă.)
Doctoriţa : Ce faci acolo?!
Sora (speriată) : Îi luam temperatura.
Doctoriţa : Zău?!…
Sora : Verificam fişa medicală… Vroiam să-l învelesc, că e cam frig…
Doctoriţa : Fetiţo, pe tine te mănâncă grija mai mult decât trebuie.
Sora : Da, doamna doctor.
Doctoriţa : Dă-mi fişa. Cum evoluează?
(În timpul acesta Mitică se trezeşte cu greu. Se întinde, cască, se descheie la bluza de pijama.)
Sora : Din ce în ce mai bine.
Doctoriţa : Înveleşte-l, că n-am chef de spectacol. Oribili sunt bărbaţii despuiaţi.
Mitică (ridicându-se în capul oaselor): Prinţesele mele!… Ia te uită. Îngeraşi suavi. Voi faceţi suportabilă încăperea asta, puşcăria asta, oroarea asta… (Către Sora care-l înveleşte.) Enigmatică şi fermecătoare, suavă zână…
Doctoriţa : Ia mâna de pe ea că-ţi fac o intravenoasă de dormi două zile! (Către SORĂ.) I-ai dat medicamentul la şase?… Du-te şi pregăteşte injecţiile.
Sora : Sigur că da. (Către Mitică .) Vă mai este frig?
Mitică : Da. Cumplit de frig. Uită-te în ochii mei să mă încălzesc. Eşti soarele fierbinte, focul…
Doctoriţa : Încetează cu prostiile! (Observă sub pat o sticlă pe jumătate plină.) Ce-i chestia aia de sub pat?!
(Sora se apleacă, ridică sticla şi miroase conţinutul.)
Sora : E vin.
Doctoriţa (către SORĂ): Ieşi odată afară şi ia şi otrava asta de aici. (Sora ia sticla cu vin şi iese din scenă. Doctoriţa caută sub pat, sub pernă, în noptieră, dar nu mai găseşte nimic.) Dumneata eşti nebun?
Mitică : Sunt nebun după stetoscopul care stă leneş în jurul gâtului tău… Aş putea să-ţi ascult bătăile inimii?… După privirea asta severă…
Doctoriţa : Eşti dement!
Mitică : Da, dement de dorul de a vedea acest halat perfect scrobit căzut pe jos.
Doctoriţa : Nu fi obraznic că-ţi fac o intravenoasă de te urci pe pereţi de durere.
Mitică : De plăcere… Ce parfum înnebunitor… E normal ca un om sensibil ca mine să o ia razna.
Doctoriţa : Două intravenoase!
Mitică : De acord. Între ele coborâm să mâncăm la cârciumioara din colţ. Fac ăştia o ceafă împănată la grătar… Îmi lasă gura apă…
Doctoriţa : Îţi dau eu un un pumn de calmante şi-ţi trece… (Mitică se ridică din pat.) Să ştii că te mut la psihiatrie!
Mitică : Şi bem un vin de butuc. Puterea ursului, bucuria ursoaicei…
Doctoriţa : Te leg de pat.
Mitică : De ce nu, dacă aşa îţi place.
Doctoriţa (retrăgându-se spre uşă): Eşti iresponsabil! Te crezi mare mascul. Nu vezi că eşti un ramolit? O umbră… Un sinucigaş. (Iese din scenă.)
Mitică : Decât să trăiesc în formol şi cu pilule, mai bine în votcă… Ce-ar merge o ceafă împănată… (Caută sub saltea de unde scoate un pachet de ţigări şi un chibrit. Aprinde o ţigară şi o savurează.) Asta da mască de oxigen… Dar ce credeţi voi: că eu sunt o cârpă, o legumă? Pute a spirt şi a aspirină de-ţi întoarce stomacul pe dos. Aici mai rău te îmbolnăveşti. Paturi de fier ca la închisoare, pereţi albi de te ţăcăneşti… (I se face rău şi se trânteşte pe pat.) Fir-ar al dracului! (În scenă intră zâmbitoare Sora .)
Sora : Am adus „bomboanele“. Doamna doctor zice că o să visaţi frumos după ele… Dar ce e fumul ăsta? Aţi fumat!
Mitică (încercând să-i ascundă că-i este rău): Mai schimbă mirosul de spital.
Sora : Se poate, domnu’ Mitică? Dacă vă prinde doamna doctor?
Mitică : Două intravenoase. Ştiu. Sau chiar trei.
Sora (deschizând geamul) : Vă rog eu, fiţi cuminte, nu mai faceţi prostii. După ce-o să vă faceţi bine, e altceva. Hai, luaţi pastilele… Astea sunt pentru inimă, astea pentru ficat… Astea pentru plămâni… Şi pentru rinichi…
Mitică : Ceva pentru plăcere n-ai?
Sora : Vai, domnu’ Mitică!
Mitică : Pentru plăcerea de-a trăi n-ai nimic?
Sora : Pentru somn… Le-aţi înghiţit pe toate? Mai luaţi o gură de apă.
Mitică : Ce-ai făcut cu sticla?
Sora : Nu mă mai păcăliţi. M-aţi dus o dată că e ceai, că e cu miere de albină…
Mitică : O gură mică, face bine la circulaţie. Doar o gură.
Sora : Hai, întindeţi-vă… Aşa. Într-o clipă adormiţi. (Îi aranjează perna şi îl înveleşte cu pătura.)
Mitică : Ţie nu ţi-e somn? Avem loc amândoi… Măcar un pic… O gură doar… (Adoarme.)
Sora : Nebunatic mai sunteţi… Acum visaţi că trăiţi aşa cum vreţi… Ce frumos bărbat!… O gură doar. (Se apleacă şi îl sărută, după care intră în cabinetul DOCTORIŢEI care completează fişe la biroul ei.)
Doctoriţa : Doarme?
Sora : E un simpatic.
Doctoriţa : I-ai dat toate medicamentele?
Sora : Mai vroia…
Doctoriţa : E un dement fanfaron. Se crede bărbatul fatal şi nu e decât un ostenit înainte de vreme. O ruină.
Sora : Ruinele sunt frumoase. Au mister şi istorie.
Doctoriţa : Zău?! De mâine să nu te mai prind cu halatul ăsta scurt, că nu eşti la… Aici e spital, fetiţo! Clar?!
Sora : Da, doamna doctor.
Doctoriţa : Ce, acum te-ai bosumflat?… Dacă vrei, poţi să-ţi faci unghiile.
Sora : Vă mulţumesc, doamna doctor. Eu vă iubesc mult…
Doctoriţa : Termină cu chestiile astea!
Sora (făcându-şi unghiile): Mă gândesc dacă e posibil ca un bărbat să fi cunoscut, înţelegeţi dumneavoastră, zece mii de femei.
Doctoriţa : Asta de unde ai mai scos-o?… I-ai schimbat perfuzia?
Sora : Aţi spus doar să-i dau medicamentele.
Doctoriţa : Nu se poate să fi avut atâtea femei… Iese mai mult de una pe zi. Se laudă.
Sora : Nu de la el am auzit. Toată lumea vorbeşte…
Doctoriţa : Prostii… Un grandoman. Bărbaţii sunt nişte animale care transpiră, murdăresc haine, cer de mâncare, se îmbată şi se încurcă cu toate boarfele. Mi-e scârbă de ei.
(În scenă intră doi brancardieri ducând un pacient pe targă.)
Sora : Avem o urgenţă!
Doctoriţa : Pregăteşte patul doi!
(Doctoriţa şi Sora intră în salon unde brancardierii îl mută în patul liber pe Ionel . Doctoriţa începe să-l examineze, Sora aduce trusa medicală, brancardierii ies din scenă.)
Doctoriţa : Tensiune?
Sora : 12 cu 8.
Doctoriţa : Temperatura?
Sora : 36 cu 8.
Doctoriţa : Puls?
Sora : Normal.
Doctoriţa : Ce scriu ăia de la Salvare în fişă?
Sora : Electrocutat.
(Ionel se trezeşte gemând şi bolborosind.)
Ionel (către Doctoriţă ): Mimi…
Doctoriţa : Ăsta delirează. Mai ia-i temperatura.

Piesă în două acte

Personajele:
Bătrânul
Politicianul
Şeful
Târfa
Tânărul
Călugăriţa
Ţăranca
Orbii
Surzii
Aurolacii
Călătorii

Acţiunea se desfăşoară într-o gară ce-şi adăposteşte personajele şi călătorii. Din când în când, deasupra tuturor, bântuie Fantoma de la clasa întâi.

Actul 1

Scena suprinde Gara în momentul ei cel mai adormit – înainte de ivirea zorilor. Călătorii dorm pe bănci, iar ghişeele şi magazinele sunt închise. Pe o bancă doarme Bătrânul . Se trezeşte, priveşte ceasul mare al gării, apoi îşi dă pantalonii jos şi începe să-i examineze.
Bătrânul (privind în jur) : Nu-i un loc ferit în lumea asta… (Privindu-şi pantalonii.) Mai rezistă o vreme. Ce se destramă azi, cârpesc mâine. Până într-o zi când n-o să mai am cum să-i cos şi se duce dracului totul… La cum arată, mai am zile… (Scoate un ac cu aţă şi se pregăteşte de cusut.) Asta-i crăpătura de ieri, când nu mi-am mai amintit de ce naiba am venit în gara asta. Mereu crapă aşa, când mi se întâmplă să nu-mi amintesc… Încotro vroiam, Doamne, să merg?… Cos eu, cos, dar când o să plesnească iarăşi, în câteva zile, o să mă întreb din nou: De ce? De ce am venit eu în gara asta? Ca să plec undeva, limpede. Dar unde?… Cum să nu crape când nu mă mai duce capul?… (Cosând cu grijă.) Na, că am cusut-o iarăşi…
(Liniştea gării este spartă de şuierul puternic al unei locomotive. Călătorii se trezesc brusc, se agită ţipînd: „Vine trenul, vine trenul!“)
Şeful (urlând) : Staţi liniştiţi!… Potoliţi-vă, că oricum nu opreşte în gara noastră!
Tânărul : Şi dacă opreşte?
Şeful : Măi, băiete, ce ştii tu?!…
Politicianul : Lasă-l, mă, că habar n-are pe ce lume e… (Către Orbi.) Şi voi nu mai orbecăiţi, mă, aiurea!…(Către Surzi.) Iar voi nu mai tropăiţi, că nu mai aud trenul!… (Către Şef.) Ce-i cu trenul ăsta?
Şeful : Un tren ca oricare altul. Mare scofală!… Oricum nu opreşte.
Târfa : Şi dacă opreşte?
(Şuieratul trenului se aude din ce în ce mai tare. Se reped cu toţii la marginea peronului.)
Politicianul : Dacă ar opri, aş fi ştiut. Eu ştiu tot. Eu sunt la manetele istoriei. Ştiu eu cum e cu trenurile astea. Mă cunosc cu toţi miniştrii, cu toţi preşedinţii… (Deschide geanta diplomat şi scoate un plic mare cu fotografii.) Unul nu mi-a scăpat… Dă-te, mă, mai încolo!… (Îşi face loc şi se urcă pe o bancă.) Uite, aici sunt cu primul ministru italian… (Orbii se strâng în jurul lui.) Ăla cu ochelari sunt eu. Mă îndreptam spre el să-l bat pe spate. Aşa-i între noi… I-am zis: Bă, macaronarule, aşa vorbim noi în intimitate. El îmi zice: Bă, mămăligă, hai să băgăm ceva la ghiozdan că ne ghiorţăie maţele şi înregistrează ziariştii ăştia în reportofoane de ni se duce buhul de nehaliţi. Eram la o recepţie şi ăştia dau la recepţie nişte potoale aşa de greţoase că-i păcat… Uite, eu şi primul ministru italian… Ce ştiţi voi ce-i aia politica!…
Bătrânul : Şi dacă opreşte?
Politicianul : Tu să taci!
(Prin gară trece în mare viteză un tren. Câţiva călătorii o rup la fugă în lungul peronului implorând trenul să oprească însă cei mai mulţi sunt opriţi din fugă de către Şef.)
Politicianul : Uite aici! Sunt cu ministrul englez de externe….. (Rând pe rând, pe furiş, vor ieşi din scenă şi ceilalţi călători luând-o la fugă în lungul peronului.) Ăsta, crispatul. În spatele lui e capul meu. Îi şopteam la ureche! Bă, scrobitule, nu te mai ţine ţeapăn şi hai să tragem o duşcă de whisky. Aşa-i zic eu, scrobitul. Suntem prieteni buni. Foarte buni… Nu prea are timp să-mi scrie. Eu îi scriu o dată, de două ori pe lună. Englezii aşa sunt. Protocolari. Din când în când o secretară, o uscătură pesemne, îmi trimite nişte epistole cu Sir, cu I am sorry, sâsâieli de-ale lor. I-am spus acum: Bă, mai pune şi tu mâna pe pix, că eşti neam de Shakespeare… (Constată că nu-l mai ascultă decât Şeful iar Bătrânul îşi examinează pantalonii.) Bă, ţie nu-ţi este ruşine să stai, în faţa mea, în izmene?!… (Către Şef.) Unde-au dispărut ăştia?
Şeful : Aleargă ca proştii după tren. Le-am spus că n-o să oprească.
Politicianul (nervos) : Moşule, dacă te mai bagi unde nu-ţi fierbe oala… (către ŞEF) Iar tu nu prea ai autoritate… Bă, când vorbesc eu, să nu treacă nici un tren! Ai înţeles?… Hai să-i instruim!
(Politicianul şi Şeful ies din scenă. Bătrânul se aşează din nou pe bancă.)
Bătrânul : Şi dacă într-o zi o să oprească?… (Îşi întoarce pantalonii pe toate feţele.) Ia să vedem… Te-ai rupt şi-aici! De mult nu mi s-a mai întâmplat. Ştiu că s-a zdrenţuit zona asta de tot… Trebuie să am grijă să nu mă înfierbânt. Ce dracu’, că nu mai sunt un puşti… Om bătrân şi fără minte. Nu-mi intră în cap odată pentru totdeauna că, gata, am terminat-o cu damele. Aşa păţesc când mă las dus de pofte… Mă uitai ieri la cucoana aia, frumoasă femeie, şi hop, a pocnit materialul… Pentru ce? Pentru un fund de muiere să mi se rupă mie pantalonii? Pantalonii mei?… Bagă-ţi, mă, minţile-n cap, altfel nu te văd bine… (Cosând cu atenţie.) Mai ţine o vreme. Dar fără dame!…
(În scenă intră Târfa dînd roată în jurul Bătrânului .)
Târfa : Moşule, de ce paştele măsii nu opresc trenurile în gara asta?… La ce bun să stai şi să păzeşti şinele doar ca trenurile să treacă fără să oprească?… Ştii ceva? Mi-e scârbă de toţi, de toată bălăcăreala asta, de mâncătorul ăla de rahat… De gara asta bătrână.
Bătrânul : De-or trece, de-or opri sau nu, cândva vom şti să ne desprindem de neputinţa noastră.
(Se aude din nou un şuierat de tren. Scena se umple de călători. Agitaţia creşte.)
Şeful : Încetaţi! Păstraţi ordinea! (Către Politician.) Au luat-o razna de tot.
Politicianul : Hai, apropiaţi-vă! (Se urcă pe o bancă.)
Şeful : Linişte!
Politicianul : Deci… Unde dracu’ e poza cu neamţu?… Unde naiba am pus-o?… Uite-o! Ştii voi cine e ăsta?… Cancelarul Germaniei… Nu vă vine să credeţi, aşa-i? I-am zis: Bă, grasule, decât un război câştigat alături de ruşi, mai bine unul pierdut alături de nemţi. Ştiu germana la perfecţie: das oberliht, ahtung. Bă, umflatule, stai pregătit că te chem să faci investiţii la mine în ţară, grupir. Clar?…
(Luminile gării pâlpâie. Difuzoarele emit frânturi de muzică de paradă. Surzii încep să ţopăie.)
Şeful : Încetaţi!
Politicianul : Grupir! Aşa i-am zis… Nu e supărat domne, pe noi. Îl fac gras numai între patru ochi că, oricât am fi noi de prieteni, în public îi zic Herr Cancelar. Chestie de protocol. Asta înseamnă elita politică. Ce dracu’, domne, suntem politicieni fini. Să nu zică cineva că românii n-au clasă politică…
(O lumină trece deasupra gării. Difuzoarele hârâie pentru scurt timp.)
Tânărul : Ce-a fost asta?
Politicianul: Eşti prea tânăr ca să-ţi aduci aminte… Fii atent!
Bătrânul (strigând) : Fiţi atenţi, vine un tren! Şi va opri!
(Lumea se repede pe primul peron.)
Politicianul : Bă, aţi înnebunit?!
Tânărul : La linia doi!
(Fug cu toţii pe peronul liniei doi.)
Târfa : Se aude cum şuieră… Vine, vine!
(Surzii se bulucesc spre capătul peronului.)
Călugăriţa : La linia întâi! Se vede un nor de abur…
(Orbii se înghesuie pe peronul liniei întâi. După o clipă de derută în gară se opreşte un tren şuierând puternic. Se reped cu toţii la uşile vagoanelor, dar acestea sunt încuiate.)
Tânărul : Deschideţi! Vă rog, deschideţi!
Ţăranca : Deschideţi, maică… Deschideţi…
(Şeful încearcă fără succes să-i desprindă de uşile încuiate pe călătorii care continuă să implore deschiderea uşilor. Bătrânul începe să bată cu ciocanul în roţile trenului.)
Şeful : Potoliţi-vă! Daţi-vă jos!… A oprit din greşeală.
(Şeful îi cere din priviri ajutorul Politicianului care se află şi el în încurcătură. Târfa se desprinde de uşa pe care încercase s-o deschidă şi se postează în dreptul ferestrei unui compartiment.)
Târfa : Ia uitaţi-vă aici ce cărniţă… Nu vă place de fetiţa?… Nu vă e poftă? Nu simţiţi nevoia?…
Tânărul (în dreptul altei ferestre de compartiment) : Sunt tânăr, puternic… Priviţi ce braţe puternice am… Extrag şi radicali, ştiu o groază de lucruri…
Ţăranca (desfăcându-şi paporniţa în faţa altui compartiment) : Maică, am de-ale gurii… Cos, cârpesc… Uite, maică, sunt proaspete şi gustoase…
Călugăriţa (închinându-se în dreptul altui compartiment) : Doamne, fieţi-vă milă… Ajută-ne… Deschide Doamne poarta şi mântuieşte-ne…
(Orbii îşi aruncă pe jos ochelarii şi bastoanele împiedicându-se unii de alţii cu ochii holbaţi. Surzii aruncă pâlniile de la urechi şi urlă unul la altul creind un vacarm din care nimeni nu mai pricepe nimic. În timpul acesta Politicianul deschide capacul unui canal şi scoate Aurolacii împingându-i în faţa geamurilor compartimentelor.)