Lavinia Bârlogeanu – Rezonanțe afective: teatrul și divanul lui Jung
Față-n față cu Sufletul în trenul vieții, iată tema povestirii dramatice într-un act, care n-ar depăși o oră de spectacol, durată echivalentă celei a unui duet cameral – cum spune Valentin Nicolau – sau a unei ședințe de psihoterapie – cum spun eu, referindu-mă, în cheie jungiană, la utilizarea vindecătoare a procesului creației artistice și a întîlnirii cu personaje care-și revendică – „sîcîitor“ – dreptul la existență.
Extrem de interesantă pare, după cum mărturisește Valentin Nicolau, negocierea cu nălucile lui, nu întotdeauna atît de docile încît să-și asume rolul atribuit, printr-un program dramatic, de către acela pe care l-am considera, de drept, creatorul lor. De fapt, personajele își revendică o anumită identitate pe care autorul se vede constrîns să o respecte. Exact lucrul acesta se întîmplă în duetul – pe voci egale, cel puțin conform intenției sesizabile la începutul piesei – care vibrează intens în ființa mea emoțională, din momentul în care am auzit cum una dintre cele două voci își schimbă la un moment dat registrul, devine o
arhevoce, cîntînd din depărtări o partitură scrisă nu pentru un anume interpret, ci pentru un întreg cor: al umanității. Astfel, personajul numit în piesă Călător 2 este, de fapt, vocea arhaică a Călătorului 1, fantasma vie a propriului său Suflet, regăsit „întîmplător“.
Să mă prezint, deci…
Călător 1 este un personaj egotist, neinteresat de nimic și de nimeni altcineva în afara lui însuși, un individ ce respinge cu obstinație orice tentativă de a se apropia de „incognoscibil“ (vecinul său de compartiment). Nu va face, prin urmare, decît să se pună în scenă, să se arate exaltat în fața unor obiecte minore, devalorizate și devalorizante, în fața unor plăceri perverse, aducătoare de satisfacții superficiale, și în fața măștii pe care o poartă cu mîndrie: aceea a unui personaj de un cinism halucinant. De exemplu, după ce îi promite femeii de care se desparte într-o gară că o va suna, că va veni după ea, că este în stare de orice pentru ea, vorbește cu sine: „Cum să-i zic ăsteia ca s-o țin minte?… O bag în memorie cu numele gării la numele de familie… Și blondă cu țîțe mari, ca să am un reper. Nu se știe niciodată cînd rămîn în pană“.
Personaj al unui spațiu fragmentat și al unui timp accelerat, Călător 1 este imposibil de reconstituit ca fizionomie. Fără identitate morală, fără identitate, în general – după cum vom constata pe măsură ce drama se joacă în fața noastră –, Călător 1 este o ființă de frontieră, un simplu corp care acționează mînat de instincte, un om „modern“ care și-a pierdut Sufletul. Dar nu realizează lucrul acesta, deoarece dispune de un aparat psihic ocupat permanent să valorizeze pe dos: vilele personale din oraș și din stațiuni montane, mașinile, banii, „panaramele“, forma fizică, „fentarea vieții“ și a justiției. Fidel principiului „Viața e din doi în doi! Fraier – șmecher, prost – deștept, sărac – bogat… Unii jos, alții sus, unii ascunși la mititica, alții liberi, zburdînd și bucurîndu-se de păsărici și bănișori“, Călător 1 își duce zilele preocupat să ocupe locul convenabil în numărătoarea vieții și în acest simulacru, corpul lui cucerește teritoriul invizibil al Sufletului trimis, la propriu, după gratii, e condamnat pentru „o crimă“ pe care nu a comis-o și la care nu a participat în nici un fel.
Extraordinara și maladiva capacitate a Călătorului 1 de a-și suspenda orice sens moral a fost atît de mult exersată – scăpînd de propriul Suflet – încît s-a automatizat. Comportamentul schizoid atinge rafinamentul marii arte: angoasele sînt lăsate în seama Sufletului (Călător 2) și sensul lor este total anihilat, în timp ce dorințele primare conturează un spațiu iluzoriu al împliniri și al plasării pe o treaptă înaltă a ierarhiei umane: „Ai avut parte de o companie plăcută. Hai, recunoaște! Cîți ar vrea să stea în preajma mea, dar n-au șansa asta“, „Da, știu, lumea se impresionează imediat de personalitatea mea. Are și de ce, că nu-s pe toate drumurile oameni care să fi fentat viața ca mine“.
Sîntem în fața unei noi variante a opiumului conștiinței, sesizabile în uzajul unui limbaj artificial, vid, robotizat, care ar trebui să conducă pe oricine direct pe divanul psihanalistului. Sîntem în fața unui om modern care s-a despărțit de propriul Suflet și s-a transformat, din această cauză, într-un demon, cum ar spune Jung. Iată mecanismul psihic: Sufletul exilat (băgat la „pușcărie“) nu-și mai poate manifesta forța naturală de vindecare, iar Eul va prelua un arhetip al acestuia, Umbra, partea cea mai rea și mai întunecată, identificîndu-se eu ea.
Pentru Călător 1, sursele salvării sînt ori inexistente (psihanaliza), ori un prilej de respingere și ironie (Biserica). Și totuși, el țintește spre înălțimi (stațiunea montană e doar o metaforă a propensiunii spre înalt), o destinație inaccesibilă fără companionul potrivit, propriul Suflet: „Cînd îl lași pe Dumnezeu să hotărască pentru tine, viața devine un fel de călătorie în doi. Nu e călăuză mai bună ca El“, „Cu Dumnezeu nu te întîlnești oriunde. Nu circulă aiurea. Îl găsești doar acolo unde e suferință… Ai fi preferat un Dumnezeu rău care să te apere împotriva voinței tale… Tîrziu pricepi că e doar o călăuză tăcută“…
Pentru a-și evita depresia profundă ale cărei semne încep să se arate, Călător 1 încearcă strategia obișnuită, ironizîndu-și vecinul de compartiment: pușcăria „dilește“, „tîmpește“, îi face pe oameni „bisericoși“, or, în viață contează să fii șmecher, așa îi pui pe toți cu botul pe labe. Dar tonul lui scade în intensitate, atmosfera dialogului se schimbă: cel care ar fi trebuit să-i fie companion pe drumul vieții se întoarce pentru reglarea conturilor.
Schizofrenia Eu-Suflet: un joc în care pierde toată lumea
Exilul este o consecință injustă față de care Sufletul reacționează după legea lui: „În primele luni de pușcărie, nu-ți vine să rîzi deloc. Pe urmă crești mare, te faci rău, pui mușchi pe tine și calci în picioare din prima pe oricine încearcă să te-ncalece“. Iată o replică ce mărturisește despre natura ambivalentă și multiplă a Sufletului, în care sălășluiesc componente arhetipale colective și universale, și despre tendința de a reacționa violent, atunci cînd micul om se răzvrătește împotriva Lui sau atunci cînd își propune să-L învingă, reducîndu-L la tăcere.
Nu cred că Valentin Nicolau este neapărat un cunoscător al modului în care psihanaliza tratează raportul dintre ființa conștientă și arhetipurile inconștientului, nu mi-l imaginez stînd comod pe divanul psihanalistului și confesîndu-se, dar comerțul literar pe care-l face cu atributele psihicului dovedește o bogată și subtilă intuiție a jocului în care Sufletul (inconștientul) este întotdeauna cîștigător, atunci cînd Eul îl ignoră și – în mod voit – îl exilează. Cînd originalul se răzvrătește și vrea să se întoarcă acasă, în propriul corp, copia nu mai servește la nimic: „Trenul intră în tunel. Odată cu întunericul, de la geamul deschis, zgomotul devine asurzitor. Bricheta scapără, luminînd slab compartimentul în care se află doar Călător 2… Întuneric“.
O meditație tulburătoare
Tunelul semnifică ieșirea din timp, din viață, trecerea în eternitate a Sufletului. Din păcate, piesa este un destin ratat, dacă o privim din perspectivă jungiană: căsătoria dintre Eu și Suflet, coniunctio oppositorum, nu se produce, prin urmare, nici Sinele, copilul divin al celor doi genitori – atît de diferiți prin natura lor –, nu are nici o șansă de a ajunge în locul Nemuritorilor (stațiunea situată la înălțime). Finalul tragic al acestei piese indică moartea definitivă a omului și trecerea prin tunel a Sufletului, îndrumat de flacăra brichetei aprinse (o metaforă a scînteii divine), spre locul în care așteaptă să-i fie scris un alt destin, pentru că – de data asta – nemurirea i-a fost compromisă de un Eu identificat, din proprie voință, cu arhetipul Umbrei.
Din păcate, Călător 1 n-a făcut nimic pentru ca Sufletul său „de două milioane de ani“ (cum scrie Jung, recurgînd la o metaforă vie a unei dinamici psihice, veche de cînd lumea) să se simtă bine în lumea noastră modernă. El rupe puntea pe care ar trebui să se întîlnească cei doi călători prin aceeași viață: mitul personal al Eului nu se va întîlni cu mitul arhetipal al vindecării. Cea mai gravă maladie a sufletului contemporan, exilul, rămîne fără leac.
Păstrează copia și nu uita originalul este o piesă tulburătoare, o meditație asupra necesității suprapersonale de a ne păstra aproape companionul – călătorul nostru prin istorie – și de a profita de înțelepciunea lui în scopul salvării nu numai a unui individ uman ce trăiește aici și acum, ci a omului în general, a speciei umane.
