Zina Benzina in librarie.

Personaje:

BĂTRÂNUL
CHIRIAŞUL
TELEFONISTA
un POŞTAŞ
şi mulţi NECUNOSCUŢI
care bat la uşă

Acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră plină cu mobilă veche, obiecte şi amintiri ale anilor în care lumea era o viaţă trăită.

ACTUL ÎNTÂI

Scena 1

BĂTRÂNUL stă pe marginea patului şi respiră aerul dimineţii ce intră prin fereastra deschisă.

BĂTRÂNUL: Ce bine mă simt astăzi!… (Îşi palpează pe rând parţiale trupului.) Minunat!… Mai puternic ca ieri. Am un tonus grozav… Mult mai bine ca ieri. Da… Îmi simt trupul perfect… Şi capul limpede… (Se ridică şi face câteva mişcări de gimnastică.) Un, doi, trei, patru… Un, doi… Un, doi… Da, nu-i nici o îndoială că mi-e mai bine… (Respirând adânc în faţa ferestrei.) Azi e mai plăcut… Lumina e mai blândă… Şi lumea mai frumoasă, mai înţeleaptă… Ce bine e să respiri… Îmi simt braţele… Picioarele… Mijlocul… Gâtul… Gândurile sunt aşezate. La locul lor… Şi aerul are un gust altfel… Fiecare zi în plus e mai bogată, mai scumpă… Bun… (Închide fereastra şi-şi caută halatul.) E cam răcoare, totuşi… Unde naiba mi-am pus halatul?!… Uite-l! N-aveai gură să strigi?!… (Se îmbracă, privindu-se în oglindă.) Amice, dar tu întinereşti pe zi ce trece… Ce-i cu tine? Vrei să te invidieze lumea?… Las’ să crape de ciudă… (Dă roată camerei. Trecând pe lângă rafturile bibliotecii, aranjează cotoarele cărţilor.) De ce nu staţi cum vă pun eu?… (Îndreaptă un tablou şi şterge praful de pe un altul.) Nu te mai mişca fără rost, ce naiba!… De unde strângeţi atâta praf, nu ştiu… Praful şi pulberea lumii ăsteia. Păcătoase… (Aranjează ciucurii de la covor.) Vouă vă arde de joacă… Costică, tu vezi ce harababură e în casa asta? Nu-ţi pasă, te doare în cot… (Se uită la ceas.) Ce te grăbeşti aşa? Crezi că ţi-o ia cineva înainte?… Să nu te prind că trişezi, că ne supărăm… (Priveşte camera cu un ochi atent, după care intră în bucătărie.) Acum merge un ceai adevărat. Când zic adevărat, englezesc spun, din colonii… (Pune ibricul pe foc şi-şi pregăteşte cana.) Din fostele colonii. Ce-ai fost tu, Anglie, şi ce-ai ajuns! Doar numele ţi-a mai rămas… Un vârf de zahăr, atât… Ce-i prea mult strică… Mai avem lămâie?… Mai era o jumătate… Câteva picături. Tot sunt bune… (Deschide frigiderul.) Ce să ciugulim noi, domnule?… Un pic de brânzică?… (Vorbind mai tare.) Ştiu, tu vrei lapte. Avem. Trebuie să mai cumpărăm o sticlă, că se termină… Dar să ştii, poţi să te şi superi, nu mai cumpăr de la prăvălia din colţ. A devenit urâcios băcanul de nu se poate. E mereu îmbufnat. O vorbă nu mai poţi schimba cu el. Tot timpul e grăbit şi plin de draci… Eu vorbesc, el dispare în magazie. Îl întreb ceva, răspunde îmbufnat şi în doi peri… S-a lins pe bot să-i mai fiu client… Şi un client ca mine nu-i de colo. Îi bag bani în buzunar de când şi-a deschis prăvălia. Cât timp a trecut, Doamne? în ce an suntem noi acum?… Zii, Costică, în ce an?… În fine, a deschis-o într-o luni pe… pe douăzeci şi doi aprilie una mie nouă sute treizeci şi opt. Ce an… Ce vremuri, mon cher… Şi ce de plecăciuni făcea. „Dar, vă rog, poftiţi! Avem şerbet de-ăla, de-ăla… Caşcaval de oaie, stafide greceşti… Toate sub preţul pieţei. Clientul nostru, stăpânul nostru…“ Numai zâmbet şi miere… Şi-acum, un moş ursuz. Parcă şi-a înghiţit limba. El pierde, nu eu… Nu ţi-l mai încălzesc că ştiu că aşa îţi place. Dar îţi spun încă o dată, nu te îngrijeşti deloc. Te dai tinerel, până într-o zi când o să răceşti. Ai şi tu o vârstă, de ce nu vrei să recunoşti… Atunci să te ţii, când or da toate năvală. Gâtul, nasul… Capul… De cap trebuie să ai mare grijă. Acolo stă viaţa ta. Nu-ţi bate joc… Dar, ce, tu asculţi? Ai ascultat vreodată?… Eu ţi-l dau rece, însă o să-mi dai dreptate într-o zi… Bun… Să ştii că poftesc la nişte biscuiţi. Ce ţi-e şi cu poftele astea. Tragi după ele toată viaţa… (Revine în cameră, ducând pe o tavă micul dejun. Cu voce normală.) Brânzică, lăptic şi biscuiţi delicioşi. Să ştii că eu mă aşez… Costică, vii odată la masă?!… Nu-ţi torn laptele decât după ce te aşezi. Vrei şi biscuiţi?… Costică!… Unde eşti, măi, păcătosule? Ai adormit din nou?… Sau nu cumva ai şters-o la dame?… Înţeleg să te dai în vânt după ele, dar nici chiar aşa. Ţi-au luat minţile… Avem o vârstă, ce naiba, nu mai suntem puştani să ne aprindem cu una cu două… Vezi, asta te strică pe tine. Nu rezişti în faţa femeii… Nu mă întreba prin câte am trecut şi eu, cât am pătimit de pe urma lor. Nu mă întreba… Timpul le domoleşte pe toate… Costică, Costică… Ne iau minţile… (Deschide fereastra şi priveşte în stradă.) Când îţi spun eu că eşti nebun, nu mă crezi. Ce cauţi pe acoperiş? Eşti într-o doagă?… Treaba ta. Eu mă aşez la masă… Şi dacă vrei să ştii, nu-mi pasă. Şi pe deasupra am să ascult şi placa ta preferată… (Pune un disc pe platanul picupului.) Ce muzică!… Care-i, domn’e, misterul, ce-i vraja asta numită muzică? Răspunde-mi!… Nimeni nu poate spune. Minunile nu pot fi explicate… Auzi?… Ştiu că tragi cu urechea… Nu vrei să vii… Să fii sănătos. Eşti un fraier!… (Se apucă de mâncat.) Grozavă brânză… Dacă mă rogi, pot să-ţi fac şi-un sandviş cu unt şi parizer… Biscuiţii ăştia sunt o minune… Am să beau şi-o gură de lapte. Excelent!… Răcoritor şi dulce… Mi-aduce aminte de… (Rămâne pentru câteva clipe tăcut şi cu privirea fixă.) Ai grijă de cap. Acolo ce mai rămâne câte ceva din viaţa ta, din puterea pe care ai avut-o… Aşa-i, Costică, cum spun eu. Bătrânii au o mare responsabilitate. Să ducă mai departe amintirile… Sunt oameni care nu mai există decât în mintea mea. Eu ce-i mai ţin în viaţă… Vorba vine… Ţi-am băut tot laptele… Şi tu eşti ursuz şi cu fundul în sus. Dacă şi tu taci… Ultimul cu care am stat de vorbă aşa, pe îndelete, ca oamenii… Câţi ani să fie?… (Se scutură din amorţeală şi devine brusc preocupat de strânsul mesei.) Azi e o zi mai frumoasă ca ieri şi eu mă simt excelent… Sănătos şi cu poftă de viaţă… (Renunţă la strânsul mesei şi scoate din dulap un album cu fotografii.) Uite, domnule, ce lume a fost odată! Îmi plăcea să mă îmbrac şic… Acum, la ce bun?… Vine seara şi mă culc… Şi călătoream al naibii… Ce, acum nu călătoresc? Mă duc la piaţă, în parc, la cimitir… Uite-aici! Eram la munte cu Tony şi cu Anca. S-au dus şi ei. Oale şi ulcele… Ne-a fotografiat Emilia. Ce femeie, Doamne!… Îmi spunea: uită cum e să ai mâini, fii numai îmbrăţişare… Şi uitam. Uitam, aşa cum clipa uită să treacă… Clipele de azi nu uită… Era într-o joi, pe după-amiază. Mai precis între trei şi patru după-prânz… Aşa-i, că la patru pleca telecabina. Emilia purta pantaloni de schi şi o haină albastră, cu eşarfă violet-închis… Ţi-am mai povestit eu toate astea?… (Se duce la fereastră.) Nu te interesează, nu vrei să asculţi?… Eşti un prost! Habar n-ai ce-a fost!… Ce viaţă am dus noi… (Scoate din rafturile bibliotecii o carte din care începe să citească. O abandonează. Ia o altă carte pe care abia dacă o răsfoieşte.) Le-am citit pe toate… Ce moarte urâtă a avut Emilia. Cum poate bătrâneţea să stâlcească chipul unei femei… Când am văzut-o ultima oară, nici n-am recunoscut-o… M-a iubit mult… Şi eu?… Mai bine mă duc la cimitir… Asta nu-mi place la mine, sunt puturos… (Se uită la ceas.) Acum, dacă plec, mă prinde căldura, autobuzele sunt aglomerate… Zău, mai bine mă duceam la cimitir. Schimbam o vorbă cu prietenii, cu rudele. Am şi vreo două iubite îngropate acolo. Restul sunt împrăştiate care pe unde… (Se aud bătăi în uşa de la intrare.) N-ai cum să-i determini pe toţi să moară într-un loc ca să-i îngropi în acelaşi cimitir… Ce bine ar fi să te plimbi pe alei şi să-i întâlneşti pe toţi… (Bătăile în uşă devin insistente. Se aude o voce care strigă: „E cineva acasă?“) Să schimbi o vorbă, o amintire… (Sesizează, în sfârşit, zgomotul. Speriat, se duce către uşă.) E cineva
la uşă?… Ce, azi e ziua de pensie?… Nu m-am prostit eu în aşa hal… Care eşti şi ce vrei?
VOCEA NECUNOSCUTULUI: În legătură cu anunţul. Mă interesează să închiriez camera.
BĂTRÂNUL: Ce cameră, domn’e?!
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Camera, garsoniera…
BĂTRÂNUL: Şi ce treabă am eu?
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Aşa scrie în anunţ. Sun la uşă de cinci minute, dar cred că-i stricată soneria. Să nu fie nimeni acasă?
BĂTRÂNUL: Las-o să fie stricată! La ce mi-ar folosi? Ştiu eu bine când vine poştaşul cu pensia.
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Deci nu ştiţi nimic…
BĂTRÂNUL: N-am nimic de închiriat! E o greşeală.
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Dar e dată la ziar…
BĂTRÂNUL: O fi vecinul din stânga. A murit acum vreo lună.
VOCEA NECUNOSCUTULUI: De-aia nu răspunde. Şi vrea să închirieze?
BĂTRÂNUL: Habar n-am. Întreabă-l!
VOCEA NECUNOSCUTULUI: Mă scuzaţi.
BĂTRÂNUL (revenind în cameră): Ei drăcie!… Să închiriez eu casa mea?! Ce-am înnebunit?! Să deschid eu uşa unui necunoscut? Ăştia mă cred ramolit… Să-mi dea una în cap şi să-mi ia albumele cu fotografii. Diploma de liceu. Pălăria mea colonială şi binoclul de teatru. Nu sunt eu fraierul ăla… Părea totuşi un om la locul lui… Căuta şi el o cameră de închiriat… A greşit uşa. O fi vecinul. Adică nepotu-său, că parcă avea un nepot. Lui i-o fi rămas garsoniera, şi vrea acum s-o închirieze… Am fost cam dur cu omul… (Se duce şi deschide uşa de la intrare. Negăsind pe nimeni, se întoarce în cameră.) A plecat. Ce urâcios sunt… Omul a fost politicos şi eu l-am tratat cu răceală. Poate că avea chef de vorbă, mai schimbam şi noi o impresie, o amintire… M-am enervat ca prostul… Acum o lună, sau două săptămâni? Săptămâna trecută?… Când a murit moşul ăla, Doamne?… Ce importanţă are. Era surd săracu’, nu puteai schimba un cuvânt cu el. S-a dus ăsta. Era un hodorog şi zicea că-i mai tânăr decât mine cu cinci ani… Sau cu cinşpe?… Să fie sănătos, eu mă simt mai bine. Am tonus… Uite un păianjen! De unde ai apărut, drace?… Ce ochi am! Privire de şoim… (Strigând pe fereastră.) Costică, habar n-ai ce bine mă simt! Şi-mi aduc aminte că Emilia avea câţiva pistrui în plus, de la soare. Era fix patru fără douăzeci!… (Se aud din nou bătăi în uşă.) Ţi-am spus eu că se întoarce?! Am spirit de anticipare… Nu mai bate, că aud perfect! (Deschide uşa de la intrare. În faţa lui se află CHIRIAŞUL.)
CHIRIAŞUL: Bună ziua…
BĂTRÂNUL: Nu te laşi. Eşti încăpăţânat. E şi asta o calitate.
CHIRIAŞUL: În legătură cu…
BĂTRÂNUL: Ce, crezi că am uitat? Poate n-am fost clar, dar de uitat, nici vorbă. Cum ţi-am mai spus…
CHIRIAŞUL: Nu mie.
BĂTRÂNUL: Oi fi altul… Nu prea eşti vorbăreţ.
CHIRIAŞUL: Am limbariţă, am gura spartă şi turui toată ziua. Are vreo importanţă?… Vreau să văd camera… (Intră în cameră, trecând pe lângă bătrân.) E de modă veche… Îmi place.
BĂTRÂNUL: Nepotul cred că se ocupă de…
CHIRIAŞUL: Eu nu tratez cu intermediarii. Dumneavoastră sunteţi proprietarul?… Bun, atunci cu dumneavoastră vorbesc. Cât cereţi pe chirie?… Vreţi în avans?… Pe o lună?… Pe două?… Mai mult de două luni în avans nu dau… Plus cheltuielile de întreţinere.
BĂTRÂNUL: Nici nu te cunosc. Nu ştiu cine eşti, ce viaţă ai dus… Mai bine mai vorbim…
CHIRIAŞUL: Plătesc şi nu fac stricăciuni. Telefon aveţi?
BĂTRÂNUL: Este, dar nu foloseşte la nimic… Vecinul era cu…
CHIRIAŞUL: Ce fotografii interesante! Sunt din secolul trecut?… Câte cărţi vechi! Şi reviste… Televizorul merge?… Şi ziare vechi…
BĂTRÂNUL: Mai bune ca astea de azi. Aveai ce citi… Mai spune-mi ceva despre tine sau mai bine îţi povestesc eu despre cum am fost la…
CHIRIAŞUL: Ca să nu avem discuţii pe urmă, trebuie să aflaţi din prima că fumez, mă culc târziu şi mă scol şi mai târziu. Nu mă îmbăt decât foarte rar. Îmi spăl şi gătesc singur.
BĂTRÂNUL: Cu dragostea cum stai?
CHIRIAŞUL: Îmi plac femeile şi, chiar dacă am chef să aduc câte-o curvă, renunţ, că mă enervează să stea pe capul meu… O sută pe lună e bine?
BĂTRÂNUL: Grăbit mai eşti… Să nu ne pripim! Vecinul are o cameră… (Între timp, CHIRIAŞUL răsfoieşte albumul cu fotografii.) Ăsta sunt eu. Vrei să le vezi şi pe celelalte?
CHIRIAŞUL: Atunci mă duc să-mi aduc bagajul… (În drum spre uşă.) Şi cânt la muzicuţă!
(CHIRIAŞUL iese din cameră. Năucit, BĂTRÂNUL se aşează pe un scaun.)
BĂTRÂNUL: Să-şi aducă lucrurile?… În casa mea?… (Se ridică şi se duce în dreptul ferestrei.) Costică, e unul care vrea să dea buzna în casa noastră!… (Pentru sine.) Azi nu e mai bine ca ieri… Costică, dacă mi se face rău?… Respiră adânc, linişteşte-te… Îi spui c-a fost o neînţelegere. O să înţeleagă un om bătrân care nu prea aude, are mintea confuză… (Cu glas tare.) Costică, unde naiba umbli?… (În cameră intră CHIRIAŞUL, aducând un pachet.) Unde eşti, Costică?!…
CHIRIAŞUL: Cine e Costică?
BĂTRÂNUL (surprins şi speriat): Motanul meu.
CHIRIAŞUL (căutând cu privirea prin cameră): Eu aici o să stau… (Ridică receptorul telefonului.) Are ton.
BĂTRÂNUL: Nu sună niciodată.
CHIRIAŞUL: Dumneavoastră, unde?
BĂTRÂNUL (ezitând): Nu-i o problemă… Nu-ţi face griji.
CHIRIAŞUL: Corect, nu-i treaba mea.
BĂTRÂNUL: E loc destul… Aşa sunt neînţelegerile… Aud mai prost, înţeleg mai greu.
CHIRIAŞUL: Bine că vă mişcaţi încă… Atunci eu mă instalez… Despachetez.
BĂTRÂNUL: Să nu ne grăbim! Mai bine că n-ai adus şi bagajele.
CHIRIAŞUL: Astea-s toate. Bagajul celui care umblă după noroc trebuie să fie uşor. Periuţa, pasta de dinţi şi aparatul de ras le-am cumpărat acum, de la magazinul din colţ.
BĂTRÂNUL: Şi hainele?
CHIRIAŞUL: Ce-i pe mine e şi în şifonier… Acum aş vrea să mă instalez. Să mă fac comod… Să stau liniştit în noua mea cameră. Singur, în noua mea casă.
BĂTRÂNUL (retrăgându-se jenat spre bucătărie): Mă scuzaţi… (În şoaptă.) Costică, simt că înnebunesc.
(BĂTRÂNUL se întoarce în fugă şi ia albumul cu fotografii, după care intră în bucătărie. CHIRIAŞUL se întinde pe pat şi începe să cânte la muzicuţă.)

Scena 2

Aceeaşi garsonieră, mai multă dezordine. Televizorul funcţionează. CHIRIAŞUL vorbeşte la telefon.

CHIRIAŞUL: Eu ţi-am dat adresa. Dacă vrei să vii, vii… Nu vă dă voie?… Orice, numai prin telefon să fie. Asta e… Cu banii pe jumate de oră de telefon îmi iau una de pe stradă… Asta s-o crezi tu! Numai defecţii cred că e mai bine prin telefon… Şi ce zici că ştii să faci?… Nu-i rău. Ia-o pe rând… Nu-mi place că te miorlăi… Cum să mă simt? La fel. Plictisit… Vă plăteşte bine?… Bine, te las să… Să-mi închipui ce? Nu-mi place să fiu pitic. Mai bine uriaş… N-ai deloc imaginaţie… Vorbesc cât vreau. Eu plătesc, aşa că spun ce-mi vine… Cum arăţi?… Eşti grasă?… E bine, că mie-mi plac uscatele… Chestiile astea se înregistrează?… Nu ne-ascultă nimeni?… Atunci ce te chinui aşa? Fii naturală… N-ai cum să umbli acolo, că am pantalonii pe mine… De ce să am chef?!… Ştiu eu?… Ce gâfâi aşa, te aleargă careva?… Relaxează-te… (Intră în bucătărie şi aprinde lumina. BĂTRÂNUL doarme pe canapea. CHIRIAŞUL deschide frigiderul şi dulapul de unde scoate alimente, farfurii şi tacâmuri.) Iar începi cu gâfâiala? Auzi, mai bine spune-mi cum se fac şniţelele? Prin ce se dau mai întâi, prin ou sau prin faină?… Dar ce ştii tu să faci, scumpo? Păpuşă, de ce nu te-ai angajat tu telefonistă la Primărie?! (Închide telefonul şi priveşte nedumerit alimentele.) Unde or găsi nepriceputele astea, nu ştiu.
BĂTRÂNUL (pe jumătate adormit): Ce vrei?
CHIRIAŞUL: Nimic. Mi s-a făcut foame… (Stinge lumina şi revine în cameră.) Cu banii pe telefon îmi luam una în carne şi oase, care ştie să şi gătească. (Priveşte televizorul. Pe post tocmai se derulează un concurs cu întrebarea „Cine a inventat prezervativul?“ Ia un pix şi notează numărul de telefon afişat pe ecran.) Cine dracu’ l-a născocit?… (Caută prin dicţionare, fără succes.) Aţi băgat toate prostiile, toate nimicurile, şi cauciucul ăsta care a schimbat lumea, nu. (Ridică receptorul şi formează un număr de telefon.) Tot eu sunt… M-am răzgândit… Nici şniţele nu mai vreau… Tac dacă-mi spui cine a inventat prezervativul… De ce nu ştii, puişor?… N-oi fi tu birou de informaţii, dar ai o meserie. Nu v-a făcut şi vouă nişte cursuri de specialitate? Califică-te, fetiţo, atunci, la locul de muncă… Dacă vrei să faci pe curva, trebuie să ştii. Ştii şi câştigi!… Asta nu-mi place la tine, n-ai habar de teorie! (Închide telefonul. Ridică din nou receptorul şi formează numărul notat.) Alo, da… Vreau să dau răspunsul. Da, la întrebarea „Cine a inventat prezervativul?“… Un bou! Un sadic! Un onanist!… (Închide telefonul şi se trânteşte pe pat.) Bicicleta–871, James Starley… Motorul cu abur–765, James Watt… Telefonul–876, Graham Bell. Alt inconştient… (În cameră intră BĂTRÂNUL îmbrăcat în pijama.)
BĂTRÂNUL: Ştii ceva carte.
CHIRIAŞUL: Ce vă închipuiaţi?…
BĂTRÂNUL: Se dau mai întâi prin făină. Apoi prin ou bine bătut, şi pe urmă direct în tigaia cu ulei încins.
CHIRIAŞUL: Aţi tras cu urechea.
BĂTRÂNUL: N-a fost nevoie. Surd să fiu şi tot te aud la cum urli… Ţi-e foame?
CHIRIAŞUL: Mi-e lene…
(BĂTRÂNUL se întoarce în bucătărie, aprinde luminii şi se apucă de gătit.)
BĂTRÂNUL (cu glas tare): Aşa-i că de când au apărut prezervativele s-a întors lumea cu fundul în sus? S-a rupt ceva între bărbat şi femeie. Muierea şi-a luat-o în cap, a scăpat de spaima că rămâne grea. Rămâne doar dacă vrea ea… Tot guma asta diabolică l-a prostit şi pe bărbat. S-a apucat de prostii… Pe vremea mea…
CHIRIAŞUL: Dă-i dracu’ de poponari! Dacă mai bagă o dată concursul ăsta, îi sun şi-i înjur.
BĂTRÂNUL: E scump telefonul… Fii mai chivernisit!
CHIRIAŞUL: Eu plătesc cheltuielile de întreţinere. Aşa că fac ce vreau… De ce nu vă mutaţi? M-aţi minţit, nu mai aveţi nici o casă.
(BĂTRÂNUL intră în cameră.)
BĂTRÂNUL: Asta-i treaba mea. Şi nu mă face mincinos! Când ţi-am închiriat, nu s-a pus problema unde o să stau eu. Nici tu nu mi-ai dat banii pe chirie în avans.
CHIRIAŞUL: Eu vreau să stau singur. Clar?… Mă apuc de lucru şi n-am chef de cicăleală.
BĂTRÂNUL: N-a trecut nici măcar o zi şi ai şi început să dictezi în casă la mine?!… Uite ce dezordine!… (Se apucă să aranjeze lucrurile.) Totul e dat peste cap…
CHIRIAŞUL: Asta-i casă sau muzeu?
BĂTRÂNUL: E cea mai cumplită zi din viaţa mea!
CHIRIAŞUL: Iarăşi exageraţi.
BĂTRÂNUL: Nu permit să!… Nu permit!… De ce i-ai gonit pe oamenii care veniseră după cameră?
CHIRIAŞUL: Că s-a dat. Nu mai era de actualitate.
BĂTRÂNUL: Poate aveau chef de vorbă. De-acum încolo, eu răspund, eu deschid uşa. Să fie clar!
CHIRIAŞUL: Poate altă uşă.
BĂTRÂNUL: Costică, ăsta mă omoară!… Costică!…
CHIRIAŞUL: Motanul e în călduri. Cel puţin o săptămână nu mai calcă pe-aici. Bine ar face să nu mai vină deloc. Urăsc pisicile.
BĂTRÂNUL: Eşti un criminal! Pe mine mă bagi în mormânt, pe Costică îl izgoneşti. Doamne, ce-am făcut!… Mai bine ne oprim aici.
CHIRIAŞUL: De acord. Somn uşor.
BĂTRÂNUL: Nu! Ne despărţim acum şi definitiv. Îţi găseşti o altă cameră.
CHIRIAŞUL: O prefer p-asta. Îmi plac antichităţile.
BĂTRÂNUL: Tu înţelegi că e prima noapte când nu dorm în patul meu?!… Uite ce-i aici! În pat se ţine scrumiera?… Nu vezi că pute?… (Ia scrumiera şi aranjează patul.) Cearşaful trebuie să stea întins…
CHIRIAŞUL: Asta e camera mea! Ăsta e patul meu!
BĂTRÂNUL: Bine, dă-mi una în cap, ia-mi fotografiile… Ia tot!… Hai, dă-mi una, ia-mi binoclul de teatru… (Ţipând.) Săriţi că mă omoară! Mă jefuieşte!… Săriţi… Mi-a luat patul… (Cu glas normal, dar tremurat.) Nu sare nimeni în ajutor?… Poţi să mori ca un câine…
CHIRIAŞUL: Hai să facem o convenţie.
BĂTRÂNUL: Eu nu negociez cu bandiţii. Nu mă târguiesc cu… La mijloc e liniştea şi casa mea… Ai văzut câţi alţii voiau să închirieze?… Fără să mişc un deget. Dar şi când… Am destui muşterii de unde să aleg.
CHIRIAŞUL: Altă dată. Acum s-a dat.
BĂTRÂNUL: M-am grăbit, recunosc… Ştii cum se dă un anunţ?…
CHIRIAŞUL: Eu doar le citesc.
BĂTRÂNUL: Nu credeam că sunt atâţia care…
CHIRIAŞUL: Dai un anunţ că vinzi un şurub şi te trezeşti cu zece la uşă.
BĂTRÂNUL: Atunci, caută-ţi altă cameră!
CHIRIAŞUL: Vreţi banii în avans?!… Asta-i problema?… (Scoate din buzunar nişte bancnote pe care le aruncă pe masă.) Uite banii!
BĂTRÂNUL: Nu banii sunt importanţi…
CHIRIAŞUL: Ba da! Nu vreau să plătesc în ore-conversaţie… V-am văzut că sunteţi flămând după vorbe, lihnit să vorbiţi cu cineva… Să nu amestecăm lucrurile, atât vă spun! Eu plătesc cu bani. O să vă dau să vă săturaţi… Bani. Bani şi-atât!
(BĂTRÂNUL rămâne o clipă cu privirea pe banii aruncaţi pe masă, apoi, fără să spună nimic, intră în bucătărie.)
CHIRIAŞUL (nervos): Credeţi că mă puneţi la respect cu tăcerea asta superioară?… Aşa credeţi?… Nu plec nicăieri! Trebuie să rămân aici… Am să reuşesc. Lucrurile se vor schimba… Ce v-aţi uitat aşa la mine? Vreţi să spuneţi că sunt nebun?… Că am luat-o razna? (În cameră intră BĂTRÂNUL, ducând o farfurie cu şniţele.)
BĂTRÂNUL: S-au cam ars, dar sunt şniţele… Mănâncă, se răcesc… Bătrânii şi nebunii trăiesc altundeva decât în lumea asta. Unii, într-o lume deja trăită, ceilalţi, într-una închipuită. Mai degrabă se aseamănă… Poftă bună. (BĂTRÂNUL intră în bucătărie şi stinge lumina. CHIRIAŞUL se aşează la masă, în faţa farfuriei cu şniţele.)
CHIRIAŞUL (pentru sine): Altundeva nu există… N-am bătut din întâmplare la uşa asta. E ultima mea şansă… Schimbi locul, schimbi norocul… (Scoate din buzunar un pachet de ţigări cu care începe să se joace.) Schimbi locul, schimbi norocul…

Scena 3

A doua zi, dimineaţa. Aceeaşi cameră. CHIRIAŞUL doarme în patul răvăşit. BĂTRÂNUL în pijama, face gimnastică în faţa ferestrei deschise.

BĂTRÂNUL: Astăzi va fi o zi incomparabil mai bună ca ieri… Un, doi… Un, doi, trei, patru… Măcar ca alaltăieri… Un, doi… Ce bine o să mă simt… (CHIRIAŞUL se foieşte în pat, acoperindu-se cu pătura.)
CHIRIAŞUL: Ce dracu’ e aşa frig?
BĂTRÂNUL: Face bine la plămâni, la circulaţie… Mai bine te-ai scula.
CHIRIAŞUL: Dorm.
BĂTRÂNUL (respirând adânc): Am un tonus… Sunt optimist… Gândurile… La locul lor… Cam răvăşite… Va intra totul în normal… Gata! (Închide fereastra şi inspectează camera. Aranjează lucrurile.) Parcă au trecut vandalii… Hunii, vizigoţii… O zi n-am fost cu ochii pe voi şi v-aţi şi luat-o în cap… Stai la locul tău!… (În dreptul pendulei.) Nu poţi s-o iei invers?… Încăpăţânat ca tine n-am văzut… (Deschide dulapul cu haine şi îşi schimbă pijamaua cu un costum elegant.) Domn’e, ce croitori erau altădată!… Uite aici tăietură de revere! Pantalonii, pantaloni… Cu manşete adevărate… Şi ce stofă. A-ntâia!… Fir-aţi ale dracului de molii! Plasticul vă stă în gât… (Se aranjează în oglindă.) Arăţi ca un boier ce eşti… Ţeapăn, cu prestanţă… Ştaif… Parcă te cam îmbătrâneşte costumul ăsta, totuşi… Fii serios, eşti un pic nedormit. Şi cu toate astea, arăţi excelent. (Deschide fereastra.) Pute aici ca la tavernă. Nu mai iese mirosul ăsta…
(Aerul rece îl face pe CHIRIAŞ să se foiască din nou în pat. Încearcă să se învelească mai bine.)
CHIRIAŞUL: E frig… Vreau să dorm!
BĂTRÂNUL: Gata cu somnul. Soarele a răsărit de mult. Jos din pat!
CHIRIAŞUL: Mi-e somn. Închideţi geamul ăla odată!
BĂTRÂNUL (trăgând pătura de pe CHIRIAŞ): A început o nouă zi! Gata cu lenevitul… Eu am plecat.
CHIRIAŞUL: Unde?
BĂTRÂNUL: La cimitir.
CHIRIAŞUL: De tot?
BĂTRÂNUL: În vizită… Poate, când mă întorc, totul o să fie ca şi cum n-ar fi fost.

Personaje:
Mitică
Ionel
Sora (Medicală )
Doctoriţa
Blonda
Bruneta
Roşcata

Acţiunea se desfăşoară într-un spital, acolo unde viaţa nu mai este o certitudine, cu atât mai mult bucuriile ei.

Actul întâi

Cameră de spital cu două paturi, unul este gol iar în celălat Mitică doarme sforăind. Holul de aşteptare şi cabinetul DOCTORIŢEI sunt în întuneric. În cameră intră Sora .
Sora : Ce bărbat!… Câtă forţă!… O fi adevărat că a avut zece mii de iubite?… Nu se poate. Şi totuşi, lumea aşa spune. (Citeşte fişa medicală.) Are patruzeci şi trei de ani. Să fi început pe la optsprezece… (Ia un creion şi calculează.) Patru sute de femei pe an. Nu, nu se poate! Adică mai mult de una pe zi?!… Doamne, ce frumos e… O fi chiar aşa de dotat cum se zice? (Se apropie de Mitică şi dă pătura la o parte. Mitică se întoarce pe cealaltă parte. Sora dă ocol patului şi cu multă grijă umblă la pantalonii de pijama. Lumina se aprinde brusc descoperind prezenţa DOCTORIŢEI în scenă, autoritară şi severă.)
Doctoriţa : Ce faci acolo?!
Sora (speriată) : Îi luam temperatura.
Doctoriţa : Zău?!…
Sora : Verificam fişa medicală… Vroiam să-l învelesc, că e cam frig…
Doctoriţa : Fetiţo, pe tine te mănâncă grija mai mult decât trebuie.
Sora : Da, doamna doctor.
Doctoriţa : Dă-mi fişa. Cum evoluează?
(În timpul acesta Mitică se trezeşte cu greu. Se întinde, cască, se descheie la bluza de pijama.)
Sora : Din ce în ce mai bine.
Doctoriţa : Înveleşte-l, că n-am chef de spectacol. Oribili sunt bărbaţii despuiaţi.
Mitică (ridicându-se în capul oaselor): Prinţesele mele!… Ia te uită. Îngeraşi suavi. Voi faceţi suportabilă încăperea asta, puşcăria asta, oroarea asta… (Către Sora care-l înveleşte.) Enigmatică şi fermecătoare, suavă zână…
Doctoriţa : Ia mâna de pe ea că-ţi fac o intravenoasă de dormi două zile! (Către SORĂ.) I-ai dat medicamentul la şase?… Du-te şi pregăteşte injecţiile.
Sora : Sigur că da. (Către Mitică .) Vă mai este frig?
Mitică : Da. Cumplit de frig. Uită-te în ochii mei să mă încălzesc. Eşti soarele fierbinte, focul…
Doctoriţa : Încetează cu prostiile! (Observă sub pat o sticlă pe jumătate plină.) Ce-i chestia aia de sub pat?!
(Sora se apleacă, ridică sticla şi miroase conţinutul.)
Sora : E vin.
Doctoriţa (către SORĂ): Ieşi odată afară şi ia şi otrava asta de aici. (Sora ia sticla cu vin şi iese din scenă. Doctoriţa caută sub pat, sub pernă, în noptieră, dar nu mai găseşte nimic.) Dumneata eşti nebun?
Mitică : Sunt nebun după stetoscopul care stă leneş în jurul gâtului tău… Aş putea să-ţi ascult bătăile inimii?… După privirea asta severă…
Doctoriţa : Eşti dement!
Mitică : Da, dement de dorul de a vedea acest halat perfect scrobit căzut pe jos.
Doctoriţa : Nu fi obraznic că-ţi fac o intravenoasă de te urci pe pereţi de durere.
Mitică : De plăcere… Ce parfum înnebunitor… E normal ca un om sensibil ca mine să o ia razna.
Doctoriţa : Două intravenoase!
Mitică : De acord. Între ele coborâm să mâncăm la cârciumioara din colţ. Fac ăştia o ceafă împănată la grătar… Îmi lasă gura apă…
Doctoriţa : Îţi dau eu un un pumn de calmante şi-ţi trece… (Mitică se ridică din pat.) Să ştii că te mut la psihiatrie!
Mitică : Şi bem un vin de butuc. Puterea ursului, bucuria ursoaicei…
Doctoriţa : Te leg de pat.
Mitică : De ce nu, dacă aşa îţi place.
Doctoriţa (retrăgându-se spre uşă): Eşti iresponsabil! Te crezi mare mascul. Nu vezi că eşti un ramolit? O umbră… Un sinucigaş. (Iese din scenă.)
Mitică : Decât să trăiesc în formol şi cu pilule, mai bine în votcă… Ce-ar merge o ceafă împănată… (Caută sub saltea de unde scoate un pachet de ţigări şi un chibrit. Aprinde o ţigară şi o savurează.) Asta da mască de oxigen… Dar ce credeţi voi: că eu sunt o cârpă, o legumă? Pute a spirt şi a aspirină de-ţi întoarce stomacul pe dos. Aici mai rău te îmbolnăveşti. Paturi de fier ca la închisoare, pereţi albi de te ţăcăneşti… (I se face rău şi se trânteşte pe pat.) Fir-ar al dracului! (În scenă intră zâmbitoare Sora .)
Sora : Am adus „bomboanele“. Doamna doctor zice că o să visaţi frumos după ele… Dar ce e fumul ăsta? Aţi fumat!
Mitică (încercând să-i ascundă că-i este rău): Mai schimbă mirosul de spital.
Sora : Se poate, domnu’ Mitică? Dacă vă prinde doamna doctor?
Mitică : Două intravenoase. Ştiu. Sau chiar trei.
Sora (deschizând geamul) : Vă rog eu, fiţi cuminte, nu mai faceţi prostii. După ce-o să vă faceţi bine, e altceva. Hai, luaţi pastilele… Astea sunt pentru inimă, astea pentru ficat… Astea pentru plămâni… Şi pentru rinichi…
Mitică : Ceva pentru plăcere n-ai?
Sora : Vai, domnu’ Mitică!
Mitică : Pentru plăcerea de-a trăi n-ai nimic?
Sora : Pentru somn… Le-aţi înghiţit pe toate? Mai luaţi o gură de apă.
Mitică : Ce-ai făcut cu sticla?
Sora : Nu mă mai păcăliţi. M-aţi dus o dată că e ceai, că e cu miere de albină…
Mitică : O gură mică, face bine la circulaţie. Doar o gură.
Sora : Hai, întindeţi-vă… Aşa. Într-o clipă adormiţi. (Îi aranjează perna şi îl înveleşte cu pătura.)
Mitică : Ţie nu ţi-e somn? Avem loc amândoi… Măcar un pic… O gură doar… (Adoarme.)
Sora : Nebunatic mai sunteţi… Acum visaţi că trăiţi aşa cum vreţi… Ce frumos bărbat!… O gură doar. (Se apleacă şi îl sărută, după care intră în cabinetul DOCTORIŢEI care completează fişe la biroul ei.)
Doctoriţa : Doarme?
Sora : E un simpatic.
Doctoriţa : I-ai dat toate medicamentele?
Sora : Mai vroia…
Doctoriţa : E un dement fanfaron. Se crede bărbatul fatal şi nu e decât un ostenit înainte de vreme. O ruină.
Sora : Ruinele sunt frumoase. Au mister şi istorie.
Doctoriţa : Zău?! De mâine să nu te mai prind cu halatul ăsta scurt, că nu eşti la… Aici e spital, fetiţo! Clar?!
Sora : Da, doamna doctor.
Doctoriţa : Ce, acum te-ai bosumflat?… Dacă vrei, poţi să-ţi faci unghiile.
Sora : Vă mulţumesc, doamna doctor. Eu vă iubesc mult…
Doctoriţa : Termină cu chestiile astea!
Sora (făcându-şi unghiile): Mă gândesc dacă e posibil ca un bărbat să fi cunoscut, înţelegeţi dumneavoastră, zece mii de femei.
Doctoriţa : Asta de unde ai mai scos-o?… I-ai schimbat perfuzia?
Sora : Aţi spus doar să-i dau medicamentele.
Doctoriţa : Nu se poate să fi avut atâtea femei… Iese mai mult de una pe zi. Se laudă.
Sora : Nu de la el am auzit. Toată lumea vorbeşte…
Doctoriţa : Prostii… Un grandoman. Bărbaţii sunt nişte animale care transpiră, murdăresc haine, cer de mâncare, se îmbată şi se încurcă cu toate boarfele. Mi-e scârbă de ei.
(În scenă intră doi brancardieri ducând un pacient pe targă.)
Sora : Avem o urgenţă!
Doctoriţa : Pregăteşte patul doi!
(Doctoriţa şi Sora intră în salon unde brancardierii îl mută în patul liber pe Ionel . Doctoriţa începe să-l examineze, Sora aduce trusa medicală, brancardierii ies din scenă.)
Doctoriţa : Tensiune?
Sora : 12 cu 8.
Doctoriţa : Temperatura?
Sora : 36 cu 8.
Doctoriţa : Puls?
Sora : Normal.
Doctoriţa : Ce scriu ăia de la Salvare în fişă?
Sora : Electrocutat.
(Ionel se trezeşte gemând şi bolborosind.)
Ionel (către Doctoriţă ): Mimi…
Doctoriţa : Ăsta delirează. Mai ia-i temperatura.

Piesă în două acte

Personajele:
Bătrânul
Politicianul
Şeful
Târfa
Tânărul
Călugăriţa
Ţăranca
Orbii
Surzii
Aurolacii
Călătorii

Acţiunea se desfăşoară într-o gară ce-şi adăposteşte personajele şi călătorii. Din când în când, deasupra tuturor, bântuie Fantoma de la clasa întâi.

Actul 1

Scena suprinde Gara în momentul ei cel mai adormit – înainte de ivirea zorilor. Călătorii dorm pe bănci, iar ghişeele şi magazinele sunt închise. Pe o bancă doarme Bătrânul . Se trezeşte, priveşte ceasul mare al gării, apoi îşi dă pantalonii jos şi începe să-i examineze.
Bătrânul (privind în jur) : Nu-i un loc ferit în lumea asta… (Privindu-şi pantalonii.) Mai rezistă o vreme. Ce se destramă azi, cârpesc mâine. Până într-o zi când n-o să mai am cum să-i cos şi se duce dracului totul… La cum arată, mai am zile… (Scoate un ac cu aţă şi se pregăteşte de cusut.) Asta-i crăpătura de ieri, când nu mi-am mai amintit de ce naiba am venit în gara asta. Mereu crapă aşa, când mi se întâmplă să nu-mi amintesc… Încotro vroiam, Doamne, să merg?… Cos eu, cos, dar când o să plesnească iarăşi, în câteva zile, o să mă întreb din nou: De ce? De ce am venit eu în gara asta? Ca să plec undeva, limpede. Dar unde?… Cum să nu crape când nu mă mai duce capul?… (Cosând cu grijă.) Na, că am cusut-o iarăşi…
(Liniştea gării este spartă de şuierul puternic al unei locomotive. Călătorii se trezesc brusc, se agită ţipînd: „Vine trenul, vine trenul!“)
Şeful (urlând) : Staţi liniştiţi!… Potoliţi-vă, că oricum nu opreşte în gara noastră!
Tânărul : Şi dacă opreşte?
Şeful : Măi, băiete, ce ştii tu?!…
Politicianul : Lasă-l, mă, că habar n-are pe ce lume e… (Către Orbi.) Şi voi nu mai orbecăiţi, mă, aiurea!…(Către Surzi.) Iar voi nu mai tropăiţi, că nu mai aud trenul!… (Către Şef.) Ce-i cu trenul ăsta?
Şeful : Un tren ca oricare altul. Mare scofală!… Oricum nu opreşte.
Târfa : Şi dacă opreşte?
(Şuieratul trenului se aude din ce în ce mai tare. Se reped cu toţii la marginea peronului.)
Politicianul : Dacă ar opri, aş fi ştiut. Eu ştiu tot. Eu sunt la manetele istoriei. Ştiu eu cum e cu trenurile astea. Mă cunosc cu toţi miniştrii, cu toţi preşedinţii… (Deschide geanta diplomat şi scoate un plic mare cu fotografii.) Unul nu mi-a scăpat… Dă-te, mă, mai încolo!… (Îşi face loc şi se urcă pe o bancă.) Uite, aici sunt cu primul ministru italian… (Orbii se strâng în jurul lui.) Ăla cu ochelari sunt eu. Mă îndreptam spre el să-l bat pe spate. Aşa-i între noi… I-am zis: Bă, macaronarule, aşa vorbim noi în intimitate. El îmi zice: Bă, mămăligă, hai să băgăm ceva la ghiozdan că ne ghiorţăie maţele şi înregistrează ziariştii ăştia în reportofoane de ni se duce buhul de nehaliţi. Eram la o recepţie şi ăştia dau la recepţie nişte potoale aşa de greţoase că-i păcat… Uite, eu şi primul ministru italian… Ce ştiţi voi ce-i aia politica!…
Bătrânul : Şi dacă opreşte?
Politicianul : Tu să taci!
(Prin gară trece în mare viteză un tren. Câţiva călătorii o rup la fugă în lungul peronului implorând trenul să oprească însă cei mai mulţi sunt opriţi din fugă de către Şef.)
Politicianul : Uite aici! Sunt cu ministrul englez de externe….. (Rând pe rând, pe furiş, vor ieşi din scenă şi ceilalţi călători luând-o la fugă în lungul peronului.) Ăsta, crispatul. În spatele lui e capul meu. Îi şopteam la ureche! Bă, scrobitule, nu te mai ţine ţeapăn şi hai să tragem o duşcă de whisky. Aşa-i zic eu, scrobitul. Suntem prieteni buni. Foarte buni… Nu prea are timp să-mi scrie. Eu îi scriu o dată, de două ori pe lună. Englezii aşa sunt. Protocolari. Din când în când o secretară, o uscătură pesemne, îmi trimite nişte epistole cu Sir, cu I am sorry, sâsâieli de-ale lor. I-am spus acum: Bă, mai pune şi tu mâna pe pix, că eşti neam de Shakespeare… (Constată că nu-l mai ascultă decât Şeful iar Bătrânul îşi examinează pantalonii.) Bă, ţie nu-ţi este ruşine să stai, în faţa mea, în izmene?!… (Către Şef.) Unde-au dispărut ăştia?
Şeful : Aleargă ca proştii după tren. Le-am spus că n-o să oprească.
Politicianul (nervos) : Moşule, dacă te mai bagi unde nu-ţi fierbe oala… (către ŞEF) Iar tu nu prea ai autoritate… Bă, când vorbesc eu, să nu treacă nici un tren! Ai înţeles?… Hai să-i instruim!
(Politicianul şi Şeful ies din scenă. Bătrânul se aşează din nou pe bancă.)
Bătrânul : Şi dacă într-o zi o să oprească?… (Îşi întoarce pantalonii pe toate feţele.) Ia să vedem… Te-ai rupt şi-aici! De mult nu mi s-a mai întâmplat. Ştiu că s-a zdrenţuit zona asta de tot… Trebuie să am grijă să nu mă înfierbânt. Ce dracu’, că nu mai sunt un puşti… Om bătrân şi fără minte. Nu-mi intră în cap odată pentru totdeauna că, gata, am terminat-o cu damele. Aşa păţesc când mă las dus de pofte… Mă uitai ieri la cucoana aia, frumoasă femeie, şi hop, a pocnit materialul… Pentru ce? Pentru un fund de muiere să mi se rupă mie pantalonii? Pantalonii mei?… Bagă-ţi, mă, minţile-n cap, altfel nu te văd bine… (Cosând cu atenţie.) Mai ţine o vreme. Dar fără dame!…
(În scenă intră Târfa dînd roată în jurul Bătrânului .)
Târfa : Moşule, de ce paştele măsii nu opresc trenurile în gara asta?… La ce bun să stai şi să păzeşti şinele doar ca trenurile să treacă fără să oprească?… Ştii ceva? Mi-e scârbă de toţi, de toată bălăcăreala asta, de mâncătorul ăla de rahat… De gara asta bătrână.
Bătrânul : De-or trece, de-or opri sau nu, cândva vom şti să ne desprindem de neputinţa noastră.
(Se aude din nou un şuierat de tren. Scena se umple de călători. Agitaţia creşte.)
Şeful : Încetaţi! Păstraţi ordinea! (Către Politician.) Au luat-o razna de tot.
Politicianul : Hai, apropiaţi-vă! (Se urcă pe o bancă.)
Şeful : Linişte!
Politicianul : Deci… Unde dracu’ e poza cu neamţu?… Unde naiba am pus-o?… Uite-o! Ştii voi cine e ăsta?… Cancelarul Germaniei… Nu vă vine să credeţi, aşa-i? I-am zis: Bă, grasule, decât un război câştigat alături de ruşi, mai bine unul pierdut alături de nemţi. Ştiu germana la perfecţie: das oberliht, ahtung. Bă, umflatule, stai pregătit că te chem să faci investiţii la mine în ţară, grupir. Clar?…
(Luminile gării pâlpâie. Difuzoarele emit frânturi de muzică de paradă. Surzii încep să ţopăie.)
Şeful : Încetaţi!
Politicianul : Grupir! Aşa i-am zis… Nu e supărat domne, pe noi. Îl fac gras numai între patru ochi că, oricât am fi noi de prieteni, în public îi zic Herr Cancelar. Chestie de protocol. Asta înseamnă elita politică. Ce dracu’, domne, suntem politicieni fini. Să nu zică cineva că românii n-au clasă politică…
(O lumină trece deasupra gării. Difuzoarele hârâie pentru scurt timp.)
Tânărul : Ce-a fost asta?
Politicianul: Eşti prea tânăr ca să-ţi aduci aminte… Fii atent!
Bătrânul (strigând) : Fiţi atenţi, vine un tren! Şi va opri!
(Lumea se repede pe primul peron.)
Politicianul : Bă, aţi înnebunit?!
Tânărul : La linia doi!
(Fug cu toţii pe peronul liniei doi.)
Târfa : Se aude cum şuieră… Vine, vine!
(Surzii se bulucesc spre capătul peronului.)
Călugăriţa : La linia întâi! Se vede un nor de abur…
(Orbii se înghesuie pe peronul liniei întâi. După o clipă de derută în gară se opreşte un tren şuierând puternic. Se reped cu toţii la uşile vagoanelor, dar acestea sunt încuiate.)
Tânărul : Deschideţi! Vă rog, deschideţi!
Ţăranca : Deschideţi, maică… Deschideţi…
(Şeful încearcă fără succes să-i desprindă de uşile încuiate pe călătorii care continuă să implore deschiderea uşilor. Bătrânul începe să bată cu ciocanul în roţile trenului.)
Şeful : Potoliţi-vă! Daţi-vă jos!… A oprit din greşeală.
(Şeful îi cere din priviri ajutorul Politicianului care se află şi el în încurcătură. Târfa se desprinde de uşa pe care încercase s-o deschidă şi se postează în dreptul ferestrei unui compartiment.)
Târfa : Ia uitaţi-vă aici ce cărniţă… Nu vă place de fetiţa?… Nu vă e poftă? Nu simţiţi nevoia?…
Tânărul (în dreptul altei ferestre de compartiment) : Sunt tânăr, puternic… Priviţi ce braţe puternice am… Extrag şi radicali, ştiu o groază de lucruri…
Ţăranca (desfăcându-şi paporniţa în faţa altui compartiment) : Maică, am de-ale gurii… Cos, cârpesc… Uite, maică, sunt proaspete şi gustoase…
Călugăriţa (închinându-se în dreptul altui compartiment) : Doamne, fieţi-vă milă… Ajută-ne… Deschide Doamne poarta şi mântuieşte-ne…
(Orbii îşi aruncă pe jos ochelarii şi bastoanele împiedicându-se unii de alţii cu ochii holbaţi. Surzii aruncă pâlniile de la urechi şi urlă unul la altul creind un vacarm din care nimeni nu mai pricepe nimic. În timpul acesta Politicianul deschide capacul unui canal şi scoate Aurolacii împingându-i în faţa geamurilor compartimentelor.)

să se lase păcălită de dimineaţă
iar umbra să-şi poarte întunericul
pe când şoapta se ridica încet din tăcere
şi răsăreau vlăstari nevinovaţi de măr
pe atunci în rai ploua

***

Ieri am discutat cu doi peşti
de dimineaţă am ascultat
necazurile unui vultur
Adineauri urcând
muntele mi-a împărtăşit dorinţa
Încerc să te înţeleg

***

un pescăruş s-a înecat
şi marea-i poartă doliul în privire
valul plânge la ţărm
aerul ciuntit de-un zbor
cuprinde noaptea după umeri

dar colo
în oraş
nimeni nu ştie
nimeni nu ştie
că suntem mai surzi cu-n ţipăt

***

Să înghesuim cuvintele în tăcere
privirile să le adunăm într-o linişte
să auzim doar cum planetele
îşi ceartă sateliţii
martori la nunta
valului cu ţărmul să fim
Din când în când să ascundem dimineaţa
sperând că poate nu vom mai fi găsiţi

***

dă-mi sânii
culcă-mă pe sprânceană
ceartă-mi cuvintele cu tăcere
închide pleoapa să fie noapte
şi uită cum e să ai mâini

nu fi decât îmbrăţişare

***

Credeţi-mă
am zărit
faţa nevăzută a Lunii
m-am scăldat
în aceeaşi apă a râului de munte
am mirosit
floare veşnic înflorită
Credeţi-mă
înţeleg vântul
întotdeauna
am dreptate
ştiu de ce plouă
Deci nu mă credeţi

Credeţi-mă doar că am încercat

***

Sus pe acoperiş
e cineva care aruncă cu pietre
spărgând geamuri vecinilor
Pe acoperişul casei de vizavi
careva aruncă cu pietre
şi-mi sparge geamurile
Sus pe acoperişuri
câte cineva aruncă cu pietre
spărgând geamuri
iar în spatele fiecărui geam spart
e cineva care ştie
că de sus
se aruncă cu pietre

***

Odă şarpelui

Vă e sete
vă e foame
vreţi
doriţi
râvniţi?
Luaţi un măr
şi vă astâmpăraţi
setea de sete
foamea de foame
nevoia de a vrea
de a dori
de a râvni
Femeile luară
Domnule şarpe
atâta timp cât faci parte
din istoria noastră
te respectăm
şi-ţi vom închina o odă
Ssss…

***

Clopotul paşilor
cheamă noaptea la rugă
De sus
din cupolă
ploaia îşi coboară privirea
peste copacii ce ţin cerul
bătând mătănii uitării
Iar frunzele
icoane
la care nici o privire
nu se va mai închina
devin amintiri
pe buzele serii

Acest Trist răstignit
pentru a câta oară
a reînviat din nou
În numele Ploii
al Vântului
şi-al sfântului Val
Amin

Clasa Cephalopoda

Ne proslăvim rădăcinile
pentru a avea conştiinţa fructului
Negăm norii
scăpând de loviturile cereşti
Ascundem umbrele
încuiem porţile
şi ne minunăm de lumina electrică
Picioarele le lăsăm în paragină
mâinile le punem la uscat
căci avem roţi
motoare
şi iată evoluţia speciei
Ciobani tăcuţi
păstorim minunile noastre
măr de întrebare
păcat primordial
nu există nici o cale de mijloc
ci o inimă
Negarea negaţiei cephalopodelor

Descântec

Linte minte să alinte
Când te doare-un dinte
Trei izvori de apă limpe
De pe creastă să te pice
Să n-auzi ca bruma
Uită dor şi mătrăguna
Să nu-ţi crape sufletu
Ca pământu fără umedu
Ia trei paseri de picior
Neacă cerul cu-al tău dor
Să nu-ncremeneşti în zbor
Cântă dracii-n cor
Fulgeră priviri din nor
Tot ce e popor
Ce se-nchină la un sor
Nimerească-se în gol
Iară tu fecior
Fiu de om păstor
Născut în poiană de bujor
Pe timp de cuptor
Ai să poţi tot ce ei doar vor

dorinţele mele

mă urmăresc peste tot
M-am ascuns după colţuri întunecoase
să le crap încercarea cu fapte
Le-am denunţat visului
le-am spus nu
nu şi nu
nu se poate
dar ele tot mă urmăresc
Mi-e teamă
zău că mi-e teamă
să nu se afle
căci sigur se va găsi cineva
să mi le fure
sau să le închidă-n
casa de nebuni

***

Istoria se distribuie la măcelării
tăiată bucăţi
bucăţi
Vom lua la început un os mic
şi vom
zgâria în nori de ceară zorile
Pe urmă un cheag
va fi de ajuns pentru răsărit
Apoi muşchii
ce-i încordăm
şi-un ochi să vadă toate astea
Acum bucăţile grase
alunecoase
măruntaiele
organele
căci ne trebuie o ordine
şi nervii
nervii ce-i întindem peste tot
aruncând deasupra lor reproşurile pielii
Creierul e greu de găsit
dar încet încet
istoria devine istorie
animalul e complet
Nu ne mai rămâne decât
să-l învăţăm să vorbească

***

Nu omorâţi gardienii
când vreţi să evadaţi
De ce să fie stârpiţi
Nu vă e teamă
că atunci le veţi lua locul
Şi nu fugiţi noaptea
când nu sunteţi văzuţi
Ziua
ziua pe lumină
să vă vadă şi să vă împuşte
De ce nu speraţi
că odată li se vor termina cartuşele
Fiindcă totuşi vă e frică de glonţ
pe întuneric sigur o să uitaţi
iar dincolo de zid
veţi mai păstra lanţurile
sau cel puţin
amintirea unei zăbrele

***

A dispărut statuia mea preferată
iar parcul a rămas gol
Am căutat peste tot unde se poate
ascunde o statuie preferată
şi pentru că îi simt lipsa atât de mult
am să-i ţin locul
devenind propria-mi statuie preferată

***

Nu mă voi întoarce cu mâinile goale
la iubita mea
Îi voi depune la picioare
o bucată din aripa unei mori
nervii unui balaur cu trei inimi
câţiva stropi de toamnă
şi multe săbii rupte
Le voi aşeza încet
şi-o voi ruga
să păstreze un singur lucru
Ce-şi va alege
pala de vânt
răbdarea unui balaur atât de bun
bucuria veştejită a toamnei plânse
ascuţişurile pumnalelor
sau numai lupta?

***

Eternitatea se află după colţ
Nu mă întreba după care colţ
Întreabă-mă ce formă are sufletul
şi am să-ţi răspund
e rotund
Eternitatea se află după colţ
Vrei iar să mă întrebi după care colţ
Mai bine întreabă-mă când plouă
ş-atunci o să-ţi spun
când cerul e cascadă
Eternitatea se află după colţ
Ţi-e frică să mai întrebi
după care colţ
Dar eu am să-ţi răspund

***

Am fost invitat la botezul unei stele
Mai veniseră doi cai sfioşi
un delfin albastru
şi multe comete
Au scăldat-o în pulberea răsăritului
i-au spus Stea
iar după aceea
au lăsat-o să-şi caute
întunericul unde să lumineze

***

Dacă o să întrebaţi zidurile
vă vor răspunde
că odată am vrut să le dărâm
De veţi pomeni de mine drumurilor
or să vă spună
că le-am străbătut
Râurile îşi vor aminti
de setea cu care le-am dorit
Aerul îmi va păstra mereu respiraţia
Dacă pe nopţi o să le trageţi de întuneric
bete de somn
vor mărturisi că le-am vegheat
Secunda căutând-o în amintirile mele
vă va şopti
că da
mi-a fost amantă
iar în tăcerea Lunei
căci ştiu cât sunteţi de băgăreţi
veţi vedea şi-o tristă privire de-a mea
Câinii v-ar povesti cum în acel an
am împărţit mizeria cu credinţa lor
ţineţi minte
de-atunci voi m-aţi numit vagabond
Şi dacă veţi veni
să întrebaţi de mă cunosc
am să vă mint

***

Mi-am luat umbra
Şi m-am învelit cu ea
Gândurile mi le-am ascuns în palme

O stea s-a bucurat pentru o clipă
Iar marea s-a lovit de largul ei

Am tresărit

al

Fumând „Amiral“
Spontan devin genial
Nechez ca un cal
când văd o coamă de deal
mă agit elipsoidal
pe acest măr sideral
Firesc nu am nici un mal
şi semăn oricărui animal
aceeaşi gură – fapt mental
încercări pentru total
ipoteză – caz real
totul pătruns de dual
Acum când nimic nu-i egal
şi fără a fi ajuns la final
mă repet ca un val
dar rămân oricum genial
fumând pătimaş „Amiral“
Nu-i aşa domnule Al

scrisori

am fugit de acasă
de atunci
îmi scriu clipe frumoase

odată
când nu voi mai putea
şi voi avea nevoie
de liniştea pereţilor mei
mă voi întoarce

şi voi citi
să nu mă simt prea singur

eu, Împăratul

Trompeţii să sune!
Faceţi loc
plecaţi-vă privirea şi gândul
amuţiţi dar aclamaţi-mă!
Opriţi-vă dorinţele şi încercările
deveniţi
coloanele catedralei înţelepte
prea roşul covor pe care calc!
Cântaţi-mi slavă!
O cât de bine faceţi toate astea
dar
de ce mă lăsaţi atât de singur?

aici

Acolo unde nasc zeii
şi planetele se strâng la sfat
lăsându-şi sateliţii să zburde în voie

unde vulcanii se acoperă de glorie
iar ploaia devine fruct numai privind-o

Acolo unde cai muţi se joacă de-a baba oarba
şi lacurile s-au adunat
să facă o mare

unde cărţile sunt scrise pe nisip
şi vântul le întoarce paginile

Undeva ne tot căutăm

***

Pe plajă la Rio
fata cu păr sânge
înşală vântul cu foşnetul
nopţii
scuturându-şi trupul
dorinţă
în febra ce se lipeşte
de tot ce-i nestatornicie
Iar
gândul dezvirginează
clipa
Pe plajă la Rio n-am fost

Personaje:
Vasile
Prietenul/Gheorghe
Tina/Lina
Guriţă
Preotul
Cârciumarul
Primul Mesean/Nuntaş
Al Doilea Mesean/Nuntaş
Poliţistul
Hoţul
Tatăl/Mirele
Mama/Mireasa
şi alte şapte personaje care sunt pe rînd
Vecinii/Călătorii/Muzicanţii,Naşii,Petrecăreţii/
Vînzătorii/Umbrele/Nuntaşii/Curioşii

Acţiunea se petrece în mahalale, acolo unde,
deopotrivă, încep şi se termină oraşul şi satul.

Actul I

Acţiunile încep în preajma unor crîşme pentru a continua apoi în interiorul lor. Cele trei localuri prin care trec eroii diferă doar prin derizoriul atmosferei, mereu crescînd.

Scena 1

Vasile coboară scările unui bloc muncitoresc pe cale de a fi părăsit de locatari. În dreptul uşilor deschise se face troc cu lucrurile rămase nevândute.

Vecinul 1: Ia frigiderul ăsta… Îngheaţă bocnă şi consumă puţin… Vecine, hai să-ţi dau un pat. N-are un arc rupt.
Vecinul 2: Cât ceri pe televizor?
Vecinul 1: Mai ai geaca aia de piele?… Facem schimb?
Vecinul 2: Îţi dau cinci kile de ulei de floare şi două de făină… Un biberon şi o faţă de masă.
Vecinul 3: Nu vezi că-i ciobită chiuveta?… Nu face mai mult decât un cuţit de bucătărie nou-nouţ… Şi-un polonic.
Vecinul 4: Ce caşti gura Vasile? Cauţi ceva?… N-ai nevoie de un dulap?
Vecinul 3: Îţi dau eu un şifonier cu trei uşi şi oglindă.
Vecinul 1: Cizme noi-nouţe. Cu toc şi şpiţ şmecheresc.
Vasile: A trecut zăpada. S-a dus noroiul.
Vecinul 3: Atunci un fier de călcat a-ntâia. Cu aburi.
Vecinul 4: Două tigăi şi-o pijama e bun?
Vecinul 5: Care vrei, neamule, un computator?
Vecinul 6: Am aragaz cu patru ochiuri şi cuptor! Butelie plus cărucior!
Vecinul 5: Computator cu clape, cutie şi televizor! Şi cable de legătură. Marfă vest!
Vasile: Cât ceri pe astea?
Vecinul 5: Cât ai da?
(Vasile desface pătura ce o purtase sub braţ.)
Vasile: O sticlă de ţuică, o trusă de şurubelniţe, două casete…
Vecinul 5: Cu ce e?
Vasile: Muzică de petrecere.
Vecinul 5 (studiind casetele) : Lăutărească sau ţigănească?
Vasile: Ce-ţi doreşte sufleţelul. Muzică de-a noastră, de cartier. E aia… (Fredonează o melodie.) Şi aia de inimă albastră…
Vecinul 5: Sunt valabile. Altceva?
Vasile: Trei pachete de Carpaţi, ochelari de soare americăneşti… Hai, că-s tari…
Vecinul 6: Vasile, nu vrei mai bine un aragaz?
Vecinul 5: Gata! Ia computatorul că-s mulţumit. Da-mi dai şi pătura?…
Vasile: Asta nu. În ce mai duc eu toate astea? (Pune părţile componente ale computerului în pătură.) Noroc bun!
Vecinul 6: Bă, dar prost eşti! Cu aragazul mai făceai ceva…
Vecinul 5: Lasă-l, mă, că se duce la ai lui, la ţară, să le arate cum e la oraş!
Vecinul 6: Aşa-i, Vasile?… (Către VECINUL 5) N-ajunge mai departe de crâşmă.
Vecinul 5: Care-ţi dau, frăţioare, un album cu poze şi o lustră cu trei braţe?…

Personaje:
Mimi – o roşcată de pe stradă
Ionel
Mitică
Poliţistul
Vecina
Bruneta – soţia lui Mitică
Blonda – soţia lui Ionel
şi alţi vecini sau vecine

Acţiunea se petrece noaptea într-un bloc dintr-un cartier oarecare, unde bărbaţi şi femei îşi trăiesc vieţile la comun.

Actul Întâi

Scena 1

Holul etajului unde locuieşte Mitică. Întuneric. Ionel îi face semne disperate lui Mimi să tacă.
Mimi: Care-i problema, mergem la furat?!
Ionel (în şoaptă): Ne aude lumea!
Mimi: Şi d-asta nu mai pot eu ! Ăştia dorm şi eu muncesc?!
Ionel: Te rog!
(Ionel bâjbâie yala uşii apartamentului lui Mitică.)
Mimi: Aprinde lumina, nu te mai chinui!
Ionel (scăpând cheile pe jos): Ne vede lumea!
Mimi: N-au altă treabă?
(Din spatele celorlalte uşi de pe palier se aud mişcări ca şi cum vecinii ar trage cu urechea, s- ar uita prin vizor.)
Ionel (speriat): Te rog!
(Uşa unui apartament se deschide încet lasând să se vadă capul unei femei mai în vârstă, Vecina, privind iscoditor.)
Mimi: Gata, am tăcut!
(Ionel reuşeşte să deschidă uşa. O împinge precipitat pe Mimi înăuntru, o urmează şi încuie. Îşi lipeşte urechea de uşă.)
Mimi: Puişor, hai că trece timpul şi avem treabă! (Aprinde luminile şi inspectează casa. Ionel stinge luminile în urma lui Mimi.) Dar ce-ai, dragă, faci economie?
Ionel: Se vede de jos.
Mimi: Şi?! Mie-mi place să lucrez pe lumină. (Începe să se dezbrace. Ionel se întoarce cu spatele.) Puişor, ca să nu te ruşinezi prea tare, du-te şi adu ceva de băut, fă o cafea. Eu intru la duş.
(Ionel intră în bucătărie, Mimi în baie.)
Ionel (pentru sine): Nu sunt puişor! Cine dracu’ m-a pus?! (Scapă ibricul pe jos. Zgomotul îl paralizează.) Te omor cu mâna mea, Mitică!
Mimi (strigă din baie): Nu merge apa caldă!
(Ionel aleargă la baie.)
Ionel: Ne aud vecinii! (Face semne disperate.) Te rog!
Mimi: Ce grijă ai tu de hahalerele astea de vecini!
Ionel: Eşti goală! (Se întoarce cu spatele.)
Mimi: Serios? Nu mi-am dat seama. Puişor, bag seama că eşti un pic defect.
Ionel: Nu-mi mai spune „puişor“!
Mimi: Băieţelul a mai văzut vreodată o tanti în fundul gol sau e prima oară? Fă ceva să curgă apa caldă că altfel: pa!
(Mimi îmbracă halatul din cuier şi iese cântând din baie. Ionel caută în debara scule pentru reparat. Mimi dă drumul la televizor. Ionel vine în fugă şi reduce sonorul televizorului.)
Ionel: Te rog!
Mimi: Ia dă tu bănuţu’ acum, că n-am chef să pierd toată noaptea cu „te rog“! (Ionel scoate banii din buzunar.) Mai pune! Ca să ne liniştim cu toţii. Aşa. Vezi c-a dat cafeaua în foc! (Ionel fuge în bucătărie.) Ciudată mai e specia asta a bărbaţilor! (Cu voce tare.) Aduci odată cafeaua aia, că mă ia somnul?… Ce naiba faci acolo?!
Ionel: Spăl aragazul.
Mimi: Tu îţi închipui că vreau să te iau de nevastă? (Ionel apare cu cafeaua.) Bravo! Acum, înapoi şi repară duşul! (Ionel intră în baie şi se apucă de reparat. Mimi schimbă întruna canalele televizorului.) Îţi plac telenovelele? Sunt moartă după ele. Şi cum eu lucrez în schimbul trei, când nu dorm, stau toată ziulica şi mă uit la televizor. Ăştia pentru mine au inventat telenovelele.
Ionel (ieşind din baie): Gata! Acum merge!
Mimi (intrând în baie): Meşter mare domnul Ionel! Hai, fă patul! (Mimi cântă sub duş. Ionel se uită prin gaura cheii.) Comportă-te ca un băiat mare. Ai crescut mai sus de nivelul găurii cheii. E simplu: deschide uşa şi admiră!.
Ionel: Nu mă mai dădăci!
Mimi: Vroiam doar să-şi spun că dacă vrei să te uiţi cum fac duş, să ştii că e în preţ. (Se aud bătăi uşoare în uşa de la intrare. Ionel opreşte televizorul. Bătăile în uşă se repetă.)
O Voce de pe palier: Eşti acolo?
(Mimi iese din baie. Ionel îi face disperat semne să tacă.)
Mimi: Mai bine-ţi luai o mută.
Ionel (în şoaptă): Te implor!
(Se aud din nou bătăi în uşa de la intrare.)
O Voce de pe palier: Ionele, deschide! Sunt eu.
Ionel (în şoaptă): Care eu?
Vocea: Eu, Mitică. Ai terminat?
Ionel: Du-te dracului!
Mitică: Unde?
Ionel: Altă dată să nu mă mai înveţi la prostii.
Mitică: Aţi făcut prostii! Bravo!
Ionel: Cară-te că te aud vecinii!
Mitică: Ce-ai zis?! Eu îţi deschid ochii şi tu…
Ionel: Dispari! (Către Mimi.) Nu mai vorbesc cu el!
Mimi: Aşa să faci! Nu te întreb nimic pentru că nu vreau să ştiu nimic din viaţa ta atât de aventuroasă. Vreau să rămâi un mare mister pentru mine. N-ai făcut patul! Vrei să facem amor sau să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea?
(Ionel mai trage o dată cu urechea în dreptul uşii de la intrare. Nu se mai aude nimic. Răsuflă uşurat şi se apucă să facă patul.)
Ionel (pentru sine): Mitică, altă dată nu mai cred o vorbă. Blestemul ăl mai rău să cadă pe capul tău! Mi-ai spus că e floare la ureche. Şi eu te-am crezut. Mi-ai spus că o să mă simt bărbat. Că un bărbat adevărat trebuie să aibe mai multe femei. Minciuni! Uneori şi o singură femeie e prea mult.
Mimi (în spatele lui Ionel): Puişor, tu vorbeşti de unul singur?
Ionel: Da!
Mimi: Ţie-ţi turuie gura şi mie-mi interzici să scot o vorbă. Nu e corect.
Ionel: Patul e gata.
Mimi: Hai la treabă! (Îşi dă halatul jos şi se aruncă pe pat. Patul trosneşte.) Ăsta-i pat de fată mare!
Ionel: Stai nemişcată, acum îl repar!
Mimi: M-ai adus aici ca să stau nemişcată?! Ştii ce obositor e?
Ionel: Nu.
Mimi: Mai grav, e perversiune! (Ionel scoate bani din buzunar şi îi oferă.) Mai convins. (Ionel se dezbracă şi vrea să se întindă pe pat lângă Mimi.) Puişor, ai năduşit şi trebuie să faci duş. Şterge-o la baie!
Ionel: Nu sunt puişor!
(Ionel intră în baie pentru scurt timp. Iese, ia sculele şi reintră în baie.)
Mimi: A-nceput să-ţi placă… Nici n-a observat că n-am silicioane. (Cu glas tare.) Sunt naturală, băiete! Ecologică! Lucru rar astăzi. Şi scump. (Ionel a ieşit din baie şi stă în dreptul patului tremurând de frig.) Ce-ai păţit?
Ionel: Nu mai curge decât apa rece.
Mimi: Bagă-te repede sub pătură că mori naibii lângă mine! Mai dau şi de alte necazuri. Hai să te-ncălzeasc! Ia să vedem ce are băiatul sub păturică? Ţine şi tu mâna pe mine că-ţi mai pune sângele în mişcare! Nevastă-ta e blondă? Ce te-ai înmuiat aşa? Ştii de ce vorbesc blondele în timpul actului sexual?… Fiindcă sunt cuplate la o sursă de inteligenţă. Nu e cazul meu.
Ionel: Fiindcă nu eşti blondă.
Mimi: Ce perspicace eşti! Hai, că tot reuşim noi!
(Sub pătură mişcările încetinesc, sunt pe punctul de a-şi găsi un ritm. În uşa de la intrare se aud bătăi puternice.)
O Voce de pe palier: Deschideţi! Dechideţi!
Ionel: Du-te dracului!
Vocea: Poliţia! Deschideţi că sparg uşa!
Ionel: Hopa, ăsta nu-i Mitică!
Vocea: Deschideţi!
Mimi: Ce vrei, domne?!
O Altă Voce, de femeie: Bandiţilor, v-am prins!
Mimi (către Ionel): Deschide şi vezi ce vor! (Pentru sine.) Unde naibii am nimerit?! În ce belea m-oi fi băgat?! (Către Ionel.) Deschide odată!
Ionel: Nu, te rog! (Mimi se ridică din pat, îmbracă halatul şi deschide uşa de la intrare. Pe palier, în dreptul uşii, stau Poliţistul şi Vecina.) Ce-i domne, care-i problema?
Poliţistul: Vrem să vorbim.
Mimi: Serios? Câţi sunteţi?
Poliţistul: Eu şi doamna.
Mimi: Şi de ce nu vorbiţi între voi?
Poliţistul: Nimeni nu mişcă! (Intră în apartament urmat de Vecină.) Nimeni nu mişcă!
Vecina (către Poliţist): V-am spus eu că-s hoţi!
Poliţistul: Mâinile sus! Sus, am zis! (Aprinde lanterna. Lumina descoperă picioarele dezgolite ale lui Mimi şi pe Ionel ascuns sub pătură.) Care eşti acolo?! Arată-ţi faţa! Eşti înarmat? (Smulge pătura de pe Ionel care se chirceşte ascunzându-şi goliciunea.) Ascunzi vreun obiect contondent?
Ionel: Nu, domnule.
Poliţistul: Ce faceţi voi aici?! Mie să-mi spuneţi cu ce vă ocupaţi! Aţi venit la furat? (Către Vecină.) Lipseşte ceva?
Mimi: Şefu’, aici e vorba de altceva.
Poliţistul: Mă înveţi tu pe mine?! Adică nu ştiu eu să recunosc o spargere şi nişte infractori?!
Mimi: Şefu’…
Poliţistul: Vrei să-ţi pun cătuşele ca să taci?! (Către Ionel) Tu, ăsta în curul gol! Tu eşti victima? Cam ai faţă de complice.
Mimi: Domnu’ şef, hai să-ţi spun ceva. (I se desface halatul.) Să-ţi explic…
Poliţistul: Pe mine nu mă induci în eroare cu elemente diversioniste! Sunt cerebral. Foarte cerebral. Clar?! Spune!
Mimi: Spun totul. Dar să nu audă şi… (Arată către Vecină.)
Poliţistul (către Vecină): Doamnă, vă rog să ieşiţi. Să nu deranjăm probele de la locul faptei. Trebuie să fim lucizi! Mergeţi pe hol! Poliţia vă este recunoscătoare pentru vigilenţă. (Vecina face câţiva paşi înapoi dar rămâne în pragul uşii observând ce se întâmplă. Mimi îi şopteşte Poliţistului la ureche. Către Mimi.) Domnişoară, ne facem şi noi meseria. Veghem la liniştea cetăţenilor. (Către Vecină.) Nu e nimic suspect. Nu-s spărgători. Dânsa e o nepoată cinstită, onestă, decentă…
Mimi: Din provincie.
Poliţistul: Corect. Nepoata din provincie a domnului în fundul gol. (Către Ionel) Ne facem şi noi datoria, atâta tot. Stăm de pază la fericirea şi siguranţa semenilor noştrii. (Către Vecină.) Caz clasat!
Vecina (arătând către Ionel): Dar ăsta nu-i apartamentul dânsului. Îl ştiu eu pe adevăratul proprietar. Îl văd prin vizor în fiecare zi când vine şi când pleacă. Ăla e un bărbat cuceritor. (Către Ionel) Unde e domnul Mitică?!
Poliţistul (către Mimi): Crede cineva că mă poate duce pe mine?!
Mimi (către Ionel): Nu-i apartamentul tău?
(Ionel se ascunde sub pătură. Poliţistul scoate cătuşele.)
Poliţistul: Adică, voi credeţi că eu nu m-am prins?! Bă, poliţistul român simte infracţiunea de la parter!
Vecina: Îl ştiu şi pe domnul. (Arată către Ionel.) E tot vecin cu noi. Stă dedesubt, chiar sub apartamentul ăsta. Soţia dânsului e plecată. Am văzut-o pe geam cu geamantanul…
Poliţistul: Ajunge! Nimeni nu mai scoate o vorbă! (Se uită gânditor la Mimi şi la Ionel care a scos capul de sub pătură.) Îhâm!
Vecina: Şi eu nu ştiu de nici o nepoată din provincie…
Poliţistul: Linişte! Poliţistul român gândeşte!
(Mimi se apropie de Poliţist şi-i şopteşte la ureche.)
Vecina: Proprietarul e prieten cu domnul. I-am văzut împreună…
Poliţistul: Am zis, linişte! Hai să vă explic eu la toţi cum stau lucrurile. Dânsul a venit în vizită la prietenul lui, proprietarul, unde a sosit şi nepoata din provincie. Clar?!
Vecina: A cui nepoată?
Poliţistul: Nu contează! Nu este nici victime, nici pagube. Caz clasat!
Vecina: Dar unde e domnul Mitică?
Poliţistul: Haideţi, doamnă, la culcare că oamenii ăştia or avea şi ei de vorbit, ca rudele, ce naibia!
Mimi (în şoaptă, către Poliţist): Poate trec să vă văd pe la secţie.
Poliţistul: Oricând, drăguţă, oricând. (Către toată lumea.) Noapte bună, cetăţeni! (Închide uşa în urma lui.)
Mimi : De ce m-ai minţit? Să nu-mi spui că sub noi nevastă-ta te aşteaptă să vii de la serviciu!
Ionel: Nu e acasă. E în delegaţie.
Mimi: Atunci, de ce mă porţi prin vecini?
Ionel: Nu pot în patul conjugal.
Mimi: Serios?
Ionel: E prima oară când îmi înşel nevasta.
Mimi: Şi vrei să-ţi plâng de milă? S-o fac pe gratis? Băiete, nu facem acte de caritate pentru bărbaţii care calcă prima oară strâmb. Asta ţi-o spune nepoata ta de la ţară. Onestă şi cinstită. Ia, hai, mai scoate nişte bani! (Ionel îi dă banii. Mimi îi numără.) Dacă nu eram eu să te scot din încurcătură…
Ionel: Iartă-mă.
Mimi: Banul iartă orice. Dacă e de ajuns. Când le-oi povesti fetelor, o să ne stricăm de râs. Şi ele păţesc tot felul de tâmpenii cu defecţii lor. (Se dezbracă şi se bagă în pat. Ionel stinge veioza. Mimi îl ia în braţe. Pe palier Mitică stă rezemat de un perete şi bea dintr-o sticlă.)
Mitică: Când mi-am înşelat prima oară nevasta am stat cinci ore. Trei ore mi-a luat s-o conving şi două să-mi cer scuze. Că, de, am avut un rateu, ca omul. Uneori, ce le trebuie lor, femeilor, ne trebuie şi nouă. Hai să recunoaştem! Dar lor să nu le spunem, că ni se urcă în cap.