Zina Benzina in librarie.

1-2.
De ce oare, atunci când eşti mic, aproape tot ce faci pare prea puţin important în ochii adulţilor? Fără rost sunt jocurile, întrebările prea multe îi enervează imediat. Mirările noastre li se par simple banalităţi. La tot pasul auzi: „nu ai voie!“ sau „nu face asta!“ sau „nu pe acolo!“ Părinţii ăştia! Aşa gândea posomorât Bronto, întins pe pajiştea verde, în iarba răcoroasă printre ferigile cu tulpini înalte.

3-4.
O gâză uriaşă, cu aripi mari şi lucitoare, zumzăia harnic, ca o albină, deasupra florilor cu petale roşii precum soarele în asfinţit. Deasupra lui Bronto norii de spumă îşi schimbau mereu conturul, semănând când cu crestele munţilor, când cu un imens peşte argintiu, când cu mutrişoara simpatică a lui Diplo.
Măi, să fie, seamănă cu Diplo, murmură pentru sine Bronto. Cu el aş putea vorbi despre toate astea. El m-ar înţelege. Dar Diplo era dincolo de pădure, lângă lac, împreună cu părinţii lui. Ce trist e să n-ai lângă tine un prieten căruia să-i împărtăşeşti gândurile, cu care să alergi pe tăpşan, să sperii gâzele şi păsările! Bronto îşi ridică privirea deasupra florilor, la gângăniile care-şi vedeau nestingherite de zborul lor. Ce sperietură le-am fi tras, Diplo şi cu mine! Şi dacă ar fi apărut şi Tricer, Stega şi Tyrano, atunci chiar că ar fi fost o nebunie!

5-6.
Se ridică din iarbă şi porni agale către părinţii lui. Aceştia se sfătuiau ce să-l mai înveţe, cu ce să-i completeze educaţia – cei şapte ani de acasă, atât de necesari în viaţă. Bine, dar eu când mai am vreme de joacă? Totul e atât de plictisitor!
Lovi cu lăbuţa o floare şi reuşi să sperie o gâză ce tocmai vroia să se aşeze. Întâmplarea reuşi să-l amuze  doar pentru o clipă. Tristeţea îl năpădi din nou.
Mă duc la mama şi la tata şi le cer voie să… Să plec la Diplo şi la ceilalţi prieteni, dincolo de pădure… Dar n-or să mă înţeleagă! Adulţii parcă  trăiesc într-o altă lume, zău aşa! Lumea lui „ceea ce trebuie făcut“, a lui „aşa e bine şi frumos să faci“. Nu mai ştiu să se bucure de nimic, să se mire de nimic. Mă întreb, au fost vreodată cu adevărat şi ei copii, aşa ca mine? Şi, dacă au fost, de ce au uitat cum e să fii mic şi să ai atâtea probleme? Cu aceste gânduri se apropie Bronto de părinţii lui.

– Bronto, nu-ţi mai târî picioarele!
– Da, tata, ştiu, nu e frumos să-mi târăsc picioarele.
– Bronto, nu vorbi cu gura plină! Ce mesteci acolo?
– Gata, mama, am înghiţit. Ştiu că nu-i frumos să vorbesc cu gura plină.
– Ce-ai mâncat?
– Muguri din copacul cu frunze lunguieţe.
– Nu ţi-am spus că mugurii ăia nu sunt buni?! O să te doară burta.
– Mie-mi plac, că sunt acrişori.
– Ascult-o pe mama şi nu mai răspunde, interveni tatăl Brontosaurus.

7-8.
– Am înţeles… Tată, îmi dai voie să mă duc la Diplo, să mă joc cu el? Sunt şi ceilalţi copii acolo.
– Nu se poate, Bronto. Ar însemna să traversezi singur pădurea.
– Te rog, tată! Te rog, mamă!
– Bronto, tata are dreptate. Pădurea e un loc periculos şi plin de capcane pentru un pui de dinozaur ca tine.
– Dar vreau să mă joc cu prietenii mei!
– Dacă nu vin ei azi la noi, mâine o să plecăm noi într-acolo, îl asigură Brontosaurus.
– Eu vreau acum! N-am răbdare până mâine, răspunse supărat Bronto şi un gând îi încolţi pe dată în minte: Ce-ar fi dacă…
– Bronto, nu fi obraznic! Ai răbdare până mâine. Hai să mănânci ceva şi să te culci de prânz!

9-10.
– Pot să mănânc din tufa aia de lângă pădure şi pe urmă să mă culc la umbra ei? întrebă Bronto, arătând spre tufa cu fructe mari, ştiind că asta le va face plăcere părinţilor. Era o plantă pe care nu o putea suferi din pricina gustului îngrozitor al fructelor pe care părinţii săi îl obligau să le mănânce spunându-i că sunt hrănitoare şi-l vor face mare şi sănătos şi-aşa mai departe. Dacă Bronto ar fi cunoscut medicamentele de azi, ar fi spus despre ele că au acelaşi gust.
– Sigur că da, Bronto, dar să nu te depărtezi prea mult.
– Da, mama, o asigură Bronto, blând, însă gândul acela năstruşnic tot nu-i dădea pace, tocmai pentru că ştia că nu e bine.
Apoi îşi luă un aer poznaş, aşa cum se face când vrei să pari cel mai cuminte copil din lume, şi porni spre tufa cu pricina, simţind deja cum i se strepezesc dinţii.
Măi, să fie, acum chiar va trebui să mănânc chestiile astea greţoase. Dar pe urmă… Pe urmă le spun că mi s-a făcut somn şi o şterg în pădure. Mama şi tata n-or să bage de seamă. Traversez pădurea şi dau de Diplo, de Tricer şi Stega şi de Tyrano. Ce-o să ne mai jucăm!… Pe urmă ne întoarcem cu toţii înapoi. De ce zice tata că e periculos în pădure? Pădurea e formată din copaci, iar copacii nu sunt periculoşi. Copacii nu sunt răi. Sunt şi ei nişte fiinţe bune.

A fost odată ca niciodată, pe când omul nu se născuse şi nu avea cine să vadă toate acestea, o altfel de lume. Dacă cerul era la fel de albastru, în schimb, plantele creşteau mult mai înalte şi mai bogate în sevă, iar animalele care populau Pământul ne-ar părea astăzi ciudate. Nicicând nu s-au pomenit creaturi mai înalte, mai lungi şi mai grele ca în acele vremuri pe care oamenii mari le numesc Jurasic. Plantelor le-au spus în fel şi chip, nume complicate, ca la Grădina Botanică, iar animalelor ciudate şi uriaşe le-au zis dinozauri, ceea ce ar însemna şopârle teribile, înspăimântătoare. Dar nu vă speriaţi, nu erau neapărat animale rele sau, oricum, nu erau toate rele. Cum altfel să le fi spus când ştii că o şopârlă e astăzi cât palma şi tu eşti obligat să-ţi închipui că ar fi fost cândva cât casa. Şi aflaţi că erau atât de uriaşe, încât, dacă v-aţi putea aşeza alături de ele, aţi părea pitici, exact ca piticii din alte poveşti.
Dar şi când eşti un pui de dinozaur lumea tot mare ţi se pare, aşa cum i se părea şi micului Bronto în acele zile în care părinţii lui, din familia Brontosaurus, hotărâseră că el poate să părăsească voios cuibul, lăsând în urmă coaja oului din care ieşise.
Bronto nu înţelegea de ce trebuie să plece din locurile acelea atât de plăcute, cu frunze verzi şi zemoase, cu cotloane furişate printre liane şi trunchiuri groase, cu scoarţă dulce.
– Fiule, nimeni pe lumea asta nu poate sta locului. Mai ales când trebuie să cunoşti obiceiurile noastre şi ale celorlalte familii. Să cunoşti viaţa – cu bunele şi relele ei.
Micul Bronto era un copil cuminte şi îşi asculta părinţii. Dacă tatăl său îi spunea că aşa este bine, însemna că, într-adevăr, aşa este bine. Îi părea rău după locurile de joacă pe care le îndrăgise, dar credea că e interesant să cunoască şi alte văi, cu poieniţe poate şi mai grozave.
Astfel, familia Brontosaurus porni la drum în lungul râului. Din când în când făceau pauze, timp în care mama şi tatăl lui Bronto îi destăinuiau secretele altor plante, obiceiurile altor animale şi îl învăţau de ce fulgeră când fulgeră şi cum trebuie să te adăposteşti când tună şi plouă. Însă, la un moment dat, mare bucurie! Se întâlniră cu familia Diplodocus, rudele lor dragi. Erau cei mai lungi dinozauri din câţi existaseră vreodată, foarte prietenoşi, dar, mai cu seamă, plăcută surpriză, aveau un fiu de aceeşi vârstă cu Bronto, pe nume Diplo. Vă închipuiţi că Bronto şi cu Diplo se împrieteniră imediat.
– Tu de ce ai gâtul şi coada mai mari ca ale mele? îl întrebă Bronto.
– Fiindcă sunt mai mare.
– Minţi. Tata mi-a spus că suntem de-o seamă.
– Atunci, pentru că…
– Nici tu nu ştii. Asta e. Poate din lăcomie, poate că ai mâncat prea mult.
Diplo chiar nu ştia de ce era aşa de lung şi, oricum, nici n-avea mare importanţă. Se uitară pe furiş la părinţii lor, care se puseseră pe vorbă, şi apoi o şterseră într-un luminiş grozav, cu flori multe şi gâze zumzăitoare.
– Ce gălăgie fac chestiile astea mici!
– Cred că sunt păsări.
– Habar n-ai! Sunt insecte. Mi-a spus mie mama. Dar ierburile astea or fi bune de mâncat?… Diplo, auzi ce te întreb?
– Nu ştiu. Mai bine uită-te într-acolo. Acolo, după tufiş. Vezi ce văd şi eu?
– Îhâm…
Dintr-o tufă de ferigi uriaşe îi pândea o pereche de ochi. Era un animal mic, poate tot un pui, ridicat pe picioarele din spate şi sprijinit în coadă ca pe un al treilea picior. În labele din faţă, ceva mai mici, ţinea bine o ramură plină cu frunze care ar fi trebuit să-l ascundă.
– E un Tyranosaurus pui, şopti Diplo.