Spectacolul-lectură „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, a fost prezentat la Librăria Cărturești Verona, pe 31 martie 2015.

Regia: Victor Ioan Frunză

Distribuție: George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel, Nicoleta Hâncu şi Mihaela Velicu.

Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”

„Oriunde mă duc, numai de mine dau” vorbeşte despre nevroza rataţilor. Autorul se foloseşte de paradox pentru a pune la îndoială ideile acceptate. Personajele sunt observatori fără iluzii ai societăţii contemporane. Nu sunt cinici, ci doar puţin plictisiţi. Sunt prea obosiți ca să mai creadă în ceva. Autorul aduce în scenă oameni alcătuiți anapoda, din tendinţe contradictorii. Un vinovat. Un om care comunică greu cu realitatea. Un om claustrat în propriul lui trecut, iar la un un moment dat nimic din ceea ce i-ar fi putut fixa identitatea nu mai pare a se afla în proprietatea lui. El este de-a binelea rătăcit în acestă „arcă” străină firii sale. Finalul deschis, în buna tradiţie opera aperta, dă înţelepciune disputei despre vinovăţie şi nevinovăţie – temă atât de actuală în estul Europei”. Victor Ioan Frunză

„Pentru Valentin Nicolau, care este un mare leneş, literatura dramatică este cea mai potrivită. O piesă de teatru o scrie într-o noapte, maximum şapte-opt, nouă, când e grafoman. Apoi încă o corectură, iar după o săptămână în care lasă textul să se „răcească”, o ultimă corectură şi a scăpat de „chin”. Nimic nu-l enervează mai mult decât să revină pe text, să scrie variante la variante. Cred că e un pic superficial, dar îl înţeleg. Pentru el important e să aibă tot timpul poveşti în cap, să-l bântuie personaje. Să le pună pe hârtie uneori e o corvoadă. Înainte de a ajunge pe hârtie, personajele au făcut un stagiu de ani întregi în mintea lui, şi-au rostit de sute de ori replicile în multe feluri. În pofida acestei disciplinări, uneori, personajele ies din rând, o iau razna, schimbând ori completând povestea. Acele momente sunt cu adevărat fabuloase. Acele clipe de scris nasc tot atâta plăcere dramaturgului cât convieţuirea cu personajele ce se construiesc în ani, ca nişte fructe ce se coc îndelung. Problema e că unele personaje, unele situaţii, poveşti întregi, trec de momentul în care s-au pârguit. Nescrise, ajung să putrezească şi avortează. Dacă n-au ieşit în lume când le-a venit sorocul, nu vor trăi niciodată şansa de a ajunge spectacol.” Valentin Nicolau

Trebuia, poate, început cu „a fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”, dar ceea ce vă voi istorisi, chiar dacă de atunci au trecut veacuri, s-a întâmplat în viitor. Cum vine asta? Închipuiți-vă orice, dar să nu credeți că lumea basmelor ar fi asemenea cu lumea noastră, căci „precum în Basme așa și pe Pământ” nu are și reciproca valabilă. În comun au cerul sau, mai bine spus, sunt una alteia cer. În rest, aveți toată libertatea să vă imaginați ce și cum vreți, ca la începutul începuturilor. Dar să lămurim lucrurile pe rând!

Imperiul basman cuprinde totalitatea basmelor-continent, a arhipelagurilor-povești, insulele-republici și recifurile-falanstere cu istorii independente, plus atolurile pustii unde sunt așteptate să naufragieze personaje pe care să le trăiască o poveste. Despre lumea terestră presupun că știți mai multe, dar pot să mă înșel.

Zilele și nopțile basmane nu aveau aceeași durată, după cum nu era musai să se succeadă. Puteau trece mai multe zile fără să se lase nicio noapte. Lunile nu erau numărate, iar anotimpurile nu treceau, ci doar veneau după cum cerea povestea. Anii se măsurau în fapte, așa că o întâmplare se putea petrece în același timp în locuri diferite. Asta, pentru că basmanii nu cheltuiau timp ca să câștige spațiu, așa cum făceau oamenii, care ajunseseră să nu mai aibă vreme mai deloc. Basmanii locuiau în timp tot așa cum oamenii locuiesc în spațiul casei, al țării și al continentului lor.

Lumea basmelor e până la un punct ca și cea a oamenilor, doar puțin mai stranie. Veți vedea. Acolo trăiesc deopotrivă oameni, animale, păsări și insecte, fără mare deosebire de rang. Să nu vă așteptați că aici lucrurile ar arăta neapărat altfel, că viața ar fi musai fabuloasă, că personajele ar fi extraordinare prin definiție și s-ar întâmpla numai minuni. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo e multă frământare. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo viața e fabuloasă, personajele sunt extraordinare și se întâmplă minuni la tot pasul. Vi se pare că mă contrazic? E doar o senzație. Așadar, nu uitați toate acestea nicio clipă, altfel veți judeca strâmb, ori lumea în care trăiți, ori pe cea a basmelor!

Cred, deci exist!

Istoria noastră începe mai ieri în Palatul Imperial al Viselor, căci în basm acțiunea se petrece întotdeauna în trecut, chiar dacă pentru noi vremurile acelea n-au venit încă. Asta era și problema personajelor: voiau să prindă prezentul din urmă, mai ales că mulți dintre ei îi prefigurau pe eroii de mâine. Cum să reprezinți viitorul și oamenii să te pomenească la trecut?! E cumplit să trăiești numai în trecut, dar așa sunt oamenii, nemiloși cu eroii lor. Între noi fie vorba, cum poate fi așteptat cineva care este o amintire?!

Palatul Imperial al Viselor ar fi trebuit să se numească, de fapt, Palatul Imperial din Vis, pentru că el apare doar atunci când visezi, altfel nu există. Cei care rămân treji, lucizi, nu au niciodată acces în interiorul lui. Nu e musai să visezi în somn, mulți curteni erau dintre cei care visează cu ochii deschiși, de altfel așa se și deosebeau somnoroșii de vizionari, după cum aveau sau nu ochii închiși.

Marea Sală a Iluziilor găzduiește Tronul Închipuirii pe care împăratul fantasma basmele destinate oamenilor. Când istoriile se coceau în lumea Basmaniei, împăratul Băsmuitorul Cel Cumplit le închega într-un vis din care albimuzele culegeau nectarul poveștii, pe care-l depuneau apoi în fagurii imaginației din mințile oamenilor. Necazul era că de ceva timp cei de pe Pământ nu mai doreau povești și atunci ele se stricau în mintea împăratului, provocându-i coșmaruri. Medicii au dat invariabil același diagnostic: intoxicație cu vise neculese! Suferința împăratului era dublă, pe lângă chinurile provocate de coșmaruri se frământa și să găsească o rezolvare la faptul că oamenii încetau, rând pe rând, să mai creadă în povești. Din ce în ce mai puțini credeau în basme și în eroii lor, de aceea nici nu și le mai doreau. Situația s-a agravat și mai rău în ultimii ani. Împăratul nici coșmaruri nu mai avea. Nu mai visa absolut nimic în afara lucrurilor cotidiene!

Băsmuitorului i se spunea Cel Cumplit nu pentru că era un tiran, ci pentru că cel mai des repeta cuvântul „cumplit”:

– E cumplit ce trăim!… E atât de cumplit să treacă timpul aiurea, iar noi să nu mai ajungem eroi în basmele din lumea oamenilor!… Ce poate fi mai cumplit decât să nu mai visezi?!… Cel mai cumplit e că oamenii, nu doar că nu mai cred în basme, nu mai cred în nimic!

Trebuie să-i dăm dreptate grijuliului împărat, căci nimic nu e mai cumplit decât această distrugere a credinței în lumea cealaltă, în lumea basmului.

Ca să înțelegeți mai bine, trebuie să vă reamintesc că lumea basmului există doar în măsura în care oamenii cred în ea. Dacă oamenii nu mai cred, ea dispare. Și cum e bine știut, „precum în Basme, așa și pe Pământ”, dacă lumea basmelor va dispărea, atunci și lumea oamenilor se va sfârși. Cumplit! Veți spune că, dacă vrem să fim, trebuie să credem. Cam așa ceva.

Asta era problema împăratului: cum să-i facă pe oameni să-și recapete credința în basme și în eroii lor? Problema era mult mai complicată însă. Îl năpădeau alte o mie de întrebări la care trebuia mai întâi găsit răspuns, ca să apară șansa unei soluții. De exemplu: Unde s-a produs stricăciunea? De când au luat-o razna lucrurile? Cine a greșit?

După ani și ani de întrebări pe care și le-a pus lui și înțelepților imperiului, fără a căpăta vreun răspuns, Băsmuitorul Cel Cumplit a ajuns la firava convingere că „ceva a fost defect de la bun început!”. Vorba vine bun început, că dacă era bun nu se ajungea la situația asta.

„Am citit această piesă și m-am neliniștit: cum să o reprezinți? Ea mi-a apărut ca echivalentul unui mister medieval, unde lumea în integralitatea sa era convocată – „lumea largă“ – și complex reprezentată. Am resimțit impactul vorbelor și forța situațiilor, dar, constant, pe fond de îndoială „scenică“. Cum să restitui în registrul vizibilului această viziune a lumii?”, scrie George Banu, în primele pagini ale volumului. „Întrebarea m-a perturbat. Până când mi-am amintit convingerea a doi mari regizori, Vsevolod Meyerhold și Antoine Vitez. Ei afirmă, ipoteză care mi-a luat mult timp pentru a o înțelege și a o admite, că marii scriitori, nu regizorii, pun teatrul față în față cu …imposibilul! Că ei formulează pariurile extreme, că ei nu recunosc, nici nu admit teritoriul balizat, că ei invită la depășirea frontierelor. Ei formulează întrebările, iar scena, mai târziu, încearcă și deseori parvine să le răspundă. Acesta a fost cazul cu Claudel și cu …atâția alții. Valentin se înscrie printre ei. Cât aș vrea să-și găsească un „vizionar“ al scenei!”

Toate cele trei texte dramatice adunate în acest ultim volum configurează un univers tulburat, cu realități paralele, planuri multiple, vieți frânte și, într-un fel, deasupra tuturor planează amenințarea morții. În toate se simte căutarea unui altceva, a unui sens, a unei alte lumi, a unor semne tainice, în toate timpul e suspendat și redimensionat, în toate, „viața e în altă parte”…

Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”

Subiect pe care l-ar fi putut dezvolta într-un text epic spre care e evident că-l trăgea inima – bogăția didascaliei o arată din plin –, povestea din această piesă e mai degrabă o non-poveste. Este configurarea unui spațiu spiritual și expresia unei căutări. Valentin Nicolau căuta răspunsuri la întrebări care l-au tulburat profund în ultimii ani, încerca să înțeleagă nu atât „de ce”, cât, mai ales, „cum”. Cum funcționează mecanismul lumii. Iar în acest text, bine ascuns în spatele unei istorioare cu oameni fără nume, care așteaptă la marginea unei ape, stau de vorbă și-și povestesc viețile, este sugerat un răspuns. Dumnezeu e un copil care se joacă… Iar diavolul e un scamator care îi stă mereu în preajmă și e singurul dispus să se joace cu el… În afara istoriei, la umbra unor biografii pe jumătate inventate, pe jumătate biblice, dramaturgul aduce în prim-plan personaje ale căror suferințe și existențe sunt încă de neînțeles. Un Iov nou, bolnav, puțin răzvrătit, eșuat pe malul scăldătoarei Vitezda, stă de vorbă cu Slăbănogul biblic, căruia Iisus i-a spus să-și ia patul și să umble. Cu toții îl așteaptă sau îl caută pe Dumnezeu, dar e în așteptarea și în căutarea lor ceva din disperarea și speranța cu care ne trăim cu toții viața. În piesa „Om fără om” așteptarea e personajul principal. Așteptarea este însăși sensul existenței. Aici, oamenii bolnavi cu toții de un virus numit „viață” trăiesc crezând că așteaptă vindecarea în apele lacului, însă niciunul nu vrea cu adevărat „vindecarea”. Toți iubesc „așteptarea”… Dramaturgul se joacă frumos cu metaforele și îi place să-și imagineze toate dispozitivele construite de cei care așteaptă, pentru a intra primii în lac.

„La apele lacului accesul se face prin cinci locuri amenajate, ca un fel de ştranduri, înşirate unul după altul la mică distanţă. Cea mai mare parte a malurilor e mai tot timpul acoperită de aburul ce se ridică din lac. În aceste „pridvoare” stau oameni fără număr, cei mai mulţi zac pe priciuri sărăcăcioase, aproape nemişcaţi, privind fix oglinda netedă a apei. Locului i se spune „Casa milei”. Cu toţii sunt bolnavi care trăiesc cu speranţa că un miracol îi va salva. Printre ei sunt oameni-praştie, oameni în catapulte, paralitici în cărucioare cocoţate pe planuri înclinate, gata oricând să se prăvale în lac, schilozi purtaţi pe umeri de namile de bărbaţi încordaţi, pregătiţi mereu să o rupă la fugă spre apă în orice clipă, suferinzi închişi în colivii suspendate deasupra lacului, gata să cadă în momentul în care apele se vor tulbura, trupuri scheletice şi galbene de boală înghesuite în vagonete pe şine ce se sfârşesc în apa lacului etc. Din difuzoare gâjâite se aud din când în când frânturi de muzică, sfaturi medicale şi reclame.”

Iar prima replică a piesei sună azi tulburător: „Doftore, mor! Ai milă şi fă-mi ceva să-mi recapăt puterile. (Arată către bolnavii ce zac pe priciuri.) Nu vreau să ajung ca amărâţii ăştia fără nicio şansă. Dă-mi un leac, vindecă-mă! Nu mă lăsa să aştept în zadar o minune!”

Departe de trendul literaturii dramatice contemporane, piesa „Om fără om”, deși cu un final ușor abrupt, ca o ieșire grăbită din scenă, îmi pare azi un interesant (și premonitoriu) semn de întrebare adresat universului. Iar până când, în curând, o veți putea răsfoi, într-o ediție prefațată postum de George Banu, vă dezvălui și ultima replică: „Auziţi?… Pământul! Parcă bate o inimă în el… Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu asalt!”

Deși scrise în cu totul alt registru stilistic, și celelalte două piese scurte, „Francezul” și „Fotografia”, sunt metafore ale unui altceva. În prima, un alpinist trece limita dintre viață și moarte undeva, în zăpezile unui vârf de munte, iar în cea de-a doua un bărbat și o femeie împietresc într-o fotografie o existență pe care n-au apucat s-o trăiască niciodată, dar care există și e trăită, undeva, într-o altă dimensiune…

Spectacolul „Zi că-ți place!” a avut premiera pe scena Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani, pe data de 7 iunie 2014

Regia: Andrei Mihalache

Scenografia: Alexandru Radu

Distribuția: Corina Vișinescu, Mihai Alexandru, Daniel Cergă, Radu Tudosie și Stelian Roșianu. Invitat special: Ionuț Drăgotesc

Spectacol interzis minorilor sub 14 ani

„Zi că-ți place!” este o poveste despre Putere şi multiplele ei feţe. Acţiunea se petrece seara, târziu, în garsoniera unei femei singure. Acolo există un televizor şi un pat. Uneori, pe orice canal ai da, priveşti aceeaşi emisiune, oricum te-ai cuibări în pat, el rămâne gol… O femeie singură şi cinci candidaţi la Preşedinţie. O emisiune electorală interminabilă şi o posibilă aventură cu fiecare dintre ei. Cinci încercări diferite de a poseda şi tot atâtea eşecuri. Femeia, obiect sexual-electoral, se lasă prinsă într-un joc al seducţiei şi îi experimentează toate etapele, trecând de la abandonare la furie, la amărăciune, la tristeţe, la disperare şi la neputinţă…

„M-am așezat la scris imediat ce s-a terminat ultima confruntare televizată a candidaților la președinție. O presiune interioară imensă a făcut ca până în zori să scriu tot textul, dintr-o răsuflare. Ca un strigăt. Încercam să scot din mine toată încărcătura mizerabilă pe care mi-o dăduse emisiunea TV. Să mă eliberez și de neputința de a face ceva ca să opresc răul, să urlu către ceilalți avertizându-i. Scrisul e în sine o formă de exorcizare, dar atunci a fost mai mult decât atât”, mărturisea Valentin Nicolau, într-un interviu acordat revistei Yorick. „Nu m-am gândit care va fi raportul textului cu realitatea care l-a stârnit. Dinamica societății în anii care au urmat a fost extraordinară. Textul a răbufnit, eu m-am depresurizat într-o oarecare măsură, dar fenomenul nu doar că a continuat, ci s-a amplificat și s-a rafinat. Răul a crescut și a căpătat forme și nuanțe de o perversitate teribilă. Cred că textul e mai actual ca oricând.” (Valentin Nicolau)

haosul bine temperat
dându-se lui izvor
macină secunde
între două gânduri
Nămeți de lumină rece

în care plecare
ce nume va purta orașul
continentul părăsit?
Fericirea e o mască dezlipită.

la încheietura mâinii cătușa
mă leagă de ce nu pot stăpâni
Sudoarea are gustul zilei de ieri
îți fur cu gândul numele de zăpadă
Îmi dărui acum și aici

Lada de zestre cu clipele ce-mi mai rămân de trăit.

*2

ne înstrăinăm clipele printre obiecte reci

rotește-ți brațele peste trupul meu
aripile pescărușului – secunde ieșite din minți

în zare eternitatea se divide clipă de clipă
împărțindu-se fără rest la o viață de om

nu cred în existența ta!

 *3

ploaia îmi umple paharul
în sănătatea ta, Lume!
vântul îmi varsă păcatele
în amintirea ta, Suflete!
viitorul ia forma sângelui tău

 *4

Ce se mai poate face pe lumea asta?
Să descoperi o cometă beată
și ea să-ți poarte numele
la fel de doritor de Soare.
Să strângi averi jefuind roca
arborele
oceanul.
Să aduni caii lumii
pornind o cruciadă
împotriva marilor orașe.
Să uiți
Să înfrângi
Să-ți impui
privirea și neamul.
Ce?
Ce vrea lumea de la mine?

*5

Pe retina mea decolorată în cachi
imaginile se preling
amintirile aburesc
geamul timpului cachi
O cioară cântă un dulce imn cachi
blândă dragoste cachi
Iar vântul
vântul cel cachi
îmi duce gândurile
în frigul acestei țări cachi
Vorbesc cachi
mănânc cachi
citesc cachi
acum chiar scriu și râd cachi
Se pare că totul e cachi!
Vă înșelați
se poate și mai mult cachi
Căci nu e nici măcar un vis cachi

Spectacolul-lectură „Păstrează copia și nu uita originalul” a fost prezentat pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, pe 23 mai 2014.

Regia: Mircea Cornișteanu

Distribuție: Claudiu Bleonț și Mircea Cornișteanu

O poveste în care doi călători într-un tren care merge spre munte, se rătăcesc prin tuneluri… O călătorie de mai puţin de-o oră în care ajung să-şi descopere secrete îngropate de ani întregi. O poveste plină de suspans, cu accente de thriller şi tenebre dostoievskiene, care începe într-un compartiment de tren cu doi oameni şi se încheie în acelaşi compartiment, cu unul singur…

„Un spectacol lectură este important pentru un dramaturg pentru că e prima oară când îşi aude personajele altfel decât în mintea sa. Preînchipuirea prinde materialitate. Un proiect pe hârtie ce devine construcţie spaţială…”
(Valentin Nicolau)

Piesa „Zi că-ți place!” a fost prezentată în avanpremieră la Cinema Studio, pe 9 ianuarie 2014, și în premieră națională, pe 13 ianuarie 2014, la ora 20.30, pe TVR 2, TVR HD şi online pe TVRplus.ro.

Adaptare pentru ecran de Cornel Mihalache

Distribuție: Meda Victor, Mircea Albulescu, Radu Amzulescu, George Ivașcu, Marius Stănescu,

Constantin Cojocaru

Sunet: Valentin Bartolomeu

Coloană sonoră: Răzvan Ionescu

Montaj: Robert Kallos

Imagine: Dan Constantinescu Jr, Andrei Lupu

Decor și regie: Cornel Mihalache

„Am ales textul lui Valentin Nicolau pentru că nu e un text cuminte. Eu l-am mai schimbat puţin, pentru că e scris în perioada anilor 2000. Femeia care stă singură într-o garsonieră şi se masturbează, în spectacolul meu este mireasă… am sublimat altfel povestea. Şi nu cred că am greşit, am mers în linia personajului. Se vede că textul e scris într-o noapte. E un pretext. E scris cu furie şi cu supărare şi cu dezgust. Toţi trăim în asta zilnic. Uite ce poate să facă Parlamentul în două zile! Cum poate să întoarcă în două nopţi tot ce înseamnă democraţie şi tot ce s-a câştigat. Sunt cu toţii acoperiţi de văluri de ipocrizie pe care noi nu le vedem decât într-o criză ca asta.” (Cornel Mihalache)

„Despre proiectul acestui film am vorbit cu Cornel unsprezece ani, de la prima lui propunere, în 2002 și până în toamna lui 2013, când au început filmările. Întâmplarea face ca partea de „docu” să fi fost realizată în timpul madatului meu de PDG al TVR. Sunt secvențe de la ultima confruntare a candidaților la președinție din noiembrie 2004. Astfel, am fost implicat direct și în componenta documentară. De aceea am împărtășit imediat soluția documentării ficțiunii pentru proiectul filmului. Aveam „marfă” din realitate cu care puteam să dăm ficțiunii greutatea faptului trăit. Această formulă nu numai că nu s-a îndepărtat, dar a valorificat magistral ideea, metafora. E fabulos să trăiești senzația că nu mai știi bine cine sunt politicienii reali – Adrian Năstase sau Mircea Albulescu, și cine sunt actorii reali – Traian Băsescu, Gigi Becali sau Constantin Cojocaru ori George Ivașcu? Spendid, acest transfer în ambele sensuri între ficțiune și realitate.” (Valentin Nicolau)

Filmul „Zi că-ți place!”, după un text de Valentin Nicolau, a fost difuzat aseară, pe 13 ianuarie, în premieră națională pe TVR 2, după ce pe 9 ianuarie a fost prezentat la Cinema Studio în avanpremieră, în fața unei săli arhipline. La proiecție au participat dramaturgul Valentin Nicolau, regizorul Cornel Mihalache, membri ai echipei și o parte dintre actorii din distribuție. Filmul va fi difuzat din nou, în reluare, astăzi, 14 ianuarie, la ora 11.10, pe TVR 2. O femeie singură, într-o garsonieră, față în față cu televizorul… Și cinci candidați la președinție, care se joacă pe rând cu iluziile ei. Incursiune în culisele puterii, filmul lui Cornel Mihalache duce povestea mai departe și combină realitatea cu ficțiunea, aducând scene inedite din timpul campaniei electorale din 2004 și din marea confruntare finală de la TVR, când Valentin Nicolau era directorul instituției. Astăzi, un dialog cu dramaturgul despre filmul „Zi că-ți place!”, despre România de ieri și de azi și despre incursiunea în culisele puterii…

După avanpremiera de la Cinema Studio ai spus că filmul e „un manifest”. Un manifest pentru ce?

Pentru ieșirea din letargie. Am devenit din nou inerțiali, ne lăsăm copleșiți de lehamite și nu mai avem nerv social. „Miorița” e din nou la ea acasă! Curentul „Indignați-vă!” a cuprins o bună parte din Europa, la noi abia dacă se murmură. E iarăși vremea de a ieși din destin, de a ne indigna, de a ne revolta împotriva dictaturii impostorilor. Trebuie să ne eliberăm de această mare minciună seculară „scopul scuză mijloacele”.

În România de azi „se manifestează” prea puțin?

Oamenii se complac prea mult în anormalitate. Nu există acel reflex, acel instinct social, de a sancționa la timp și pe măsură grobianismul guvernanților. Un fel de blegeală istorică. Predispoziția de a accepta mai răul e compensată de simțul acut de a ne descurca în orice condiții. Facem ce facem și supraviețuim, de trăit cu adevărat, mai puțin… Sperăm de fiecare dată să aibă parte de o viață mai bună copiii noștri, care reiau, la rândul lor, această mare amăgire. Amânăm la nesfârșit să ne luăm destinul în mână și să nu ne mai lăsăm tranzacționați de „elita prădalnică” – politicienii.

Când ai scris „Zi că-ți place!”, în anul 2000, a fost în primul rând un gest artistic sau o formă de exorcizare?

M-am așezat la scris imediat ce s-a terminat ultima confruntare televizată a candidaților la președinție. O presiune interioară imensă a făcut ca până în zori să scriu tot textul, dintr-o răsuflare. Ca un strigăt. Încercam să scot din mine toată încărcătura mizerabilă pe care mi-o dăduse emisiunea TV. Să mă eliberez și de neputința de a face ceva ca să opresc răul, să urlu către ceilalți avertizându-i. Scrisul e în sine o formă de exorcizare, dar atunci a fost mai mult decât atât.

Bănuiai atunci că va fi la fel de actuală piesa peste aproape 15 ani?

Nu m-am gândit care va fi raportul textului cu realitatea care l-a stârnit. Dinamica societății în anii care au urmat a fost extraordinară. Textul a răbufnit, eu m-am depresurizat într-o oarecare măsură, dar fenomenul nu doar că a continuat, ci s-a amplificat și s-a rafinat. Răul a crescut și a căpătat forme și nuanțe de o perversitate teribilă. Cred că textul e mai actual ca oricând.

Crezi că va mai fi actual peste alți… 15 ani? Ce pronostic ai pentru România, „fata violată”?

România a dovedit că are resurse pentru a cădea mereu mai jos. Mereu există un mai rău pe care nu-l credeam capabil și el vine din viitor ca o certitudine, implacabil. Aș vrea să nu mai fie actual peste 15 ani, să dateze, dar mi-e teamă că va fi și mai actual.

Filmul lui Cornel Mihalache este un docufiction. Care a fost reacția dramaturgului Valentin Nicolau când și-a văzut textul montat în această formulă? Ți s-a părut că se îndepărtează de piesa ta?

Despre proiectul acestui film am vorbit cu Cornel unsprezece ani, de la prima lui propunere, în 2002 și până în toamna lui 2013, când au început filmările. Întâmplarea face ca partea de „docu” să fi fost realizată în timpul madatului meu de PDG al TVR. Sunt secvențe de la ultima confruntare a candidaților la președinție din noiembrie 2004. Astfel, am fost implicat direct și în componenta documentară. De aceea am împărtășit imediat soluția documentării ficțiunii pentru proiectul filmului. Aveam „marfă” din realitate cu care puteam să dăm ficțiunii greutatea faptului trăit. Această formulă nu numai că nu s-a îndepărtat, dar a valorificat magistral ideea, metafora. E fabulos să trăiești senzația că nu mai știi bine cine sunt politicienii reali – Adrian Năstase sau Mircea Albulescu, și cine sunt actorii reali – Traian Băsescu, Gigi Becali sau Constantin Cojocaru ori George Ivașcu? Spendid, acest transfer în ambele sensuri între ficțiune și realitate.

Textul se pretează la fel de bine unui spectacol de teatru sau formula asta de televiziune e mai potrivită pentru a-l pune în evidență?

Eu l-am numit de la bun început „schiță dramatică pentru scenă sau ecran”. În cazul de față, ecranul e mediul cu care se identifică mesajul și potențează imens comunicarea artistică. Cred că o montare inspirată pe scenă poate valorifica textul exact cu nuanțe pe care filmul nu le poate da. Creșterea va veni tocmai din prezența scenică în raport cu trăirea nemijlocită a spectatorului.

Au existat „negocieri” între regizor și dramaturg?

Puține. Prea l-am vorbit atâția ani, ca să mai fie nevoie de alte lămuriri. Doar finalul a suscitat unele discuții, depășite până la urmă.

Există vreun moment în film la care tu ai fi vrut să renunți?

Îl voi supăra din nou pe Cornel, dar eu aș fi dat un ritm mai alert, comprimând, tăind și montând mai ca la știri, scurtând toată povestea cu câteva minute. Poate și ultimele secvențe ale filmului le-aș fi încărcat în exces cu realism, pentru a putea transfera mai multă veridicitate convenției, metaforei femeia-țară. Subiectivisme de dramaturg… În rest, sunt opțiuni secunde, ce ar fi putut fi, dar pot și lipsi. Îi sunt recunoscător lui Cornel și întregii echipe, tot așa cum le sunt și actorilor, pentru profesionalismul și arta lor.

Care a fost primul gând după ce ai văzut filmul?

Dacă m-a lovit și pe mine în moalele capului, pe mine, cel care am scris textul, atunci are mari șanse să-i atingă și pe ceilalți. M-am bucurat că filmul are puterea interioră de a te trezi din amorțeală. Te dă cu capul de pereții propriei conștiințe și te scoate din condiția de cetățean autist.

Care dintre scenele cu personaje reale din film te-a frapat cel mai tare?

Greu de ales. Poate că scena în care Traian Băsescu îi spune lui Raj Tunaru: „Bine, Raj, bine!…” Vorbele lui Băsescu sună ca promisiunea unei condamnări. E de un dulce letal.

Dar dintre episoadele de pe „scena” României ultimilor peste douăzeci de ani, care te-a stupefiat cel mai tare?

Orice enumerare sumară presupune un roman fluviu. Ritmul năvălitor și intensitatea imensă cu care scenele ce ar trebui să ne frapeze, să ne indigneze, au tocit, paradoxal, într-atât simțurile noastre și instinctul nostru de conservare social, încât parcă nu ne mai miră nimic, nimic nu ne mai scoate din sărite. Anormalul s-a substituit normalității și trăim nepăsarea la modul plenar. Poate că nesimțirea asta socială am dobândit-o și ca să ne apărăm de avalanșa de ordinării cu care ne acoperă politicienii și acoliții lor. Dar explicația e simplistă, căci perfidia lucrurilor stă tocmai în mecanismul pe care îl alimentăm singuri cu nepăsare și lipsă de reacție, închizând cercul neputinței și al descompunerii naționale.

Există câteva momente în care ești și personaj în film… Cum este să te situezi și înăuntrul și în afara culiselor puterii în același timp? Ce pierzi și ce câștigi?

E miraculos să vezi că ai scris o poveste care te va avea cândva actant. Că voi fi propriul meu personaj în delirul ficționat al României închipuite, pe care am trăit-o mulți ani „în direct”. Ce e și teatrul ăsta, ce forță are de a concura și a se confrunta cu realitatea!… Când ai cunoscut culisele, mare parte din mister dispare. În cazul culiselor politice, dispariția misterului este compensată de o imensă greață. Dobândești cunoaștere, pierzi inocențe, speranțe…

A mai existat o încercare a lui Cornel Mihalache de a monta acest text, dar la acel moment erai președinte al TVR. De ce l-ai oprit?

Prima lui propunere a venit când conduceam TVR. L-am refuzat. Au încercat unii să mă convingă că nu-i nicio problemă, că sunt mulți directori de teatre care joacă și regizează mai tot ce se pune în scenă în teatrele lor. Nu regret că am spus „nu”, aș face la fel și acum. Refuzul meu a întârziat apariția acestui film cu aproape 11 ani. Destinul a vrut ca istoria să se coacă, peste mine și peste Cornel să treacă ani, poate tocmai pentru a fi mai aproape de măsura cu care montarea trebuia să se raporteze la realitatea pe care trebuia să o transfigureze. Toate la vremea lor…

N-a fost prea ușor ca acest film să existe… Filmările s-au făcut acasă la regizor, iar tu ai un contract de drepturi de autor pentru suma de 1 leu… De ce a fost totul atât de complicat?

A fost un miracol că s-a filmat, că filmul a ieșit până la urmă! După refuzul meu de acum 11 ani, Cornel a continuat cu încăpățânare să propună proiectul an de an. În TVR doar numele autorului piesei, și era suficient ca proiectul să fie rejectat de facto. În vara lui 2013, când s-a lansat în TVR proiectul de a face din nou teatru de televiziune, s-a aprobat o listă de piese. Șansa a fost că erau trecute doar titlurile propuse și, pesemne, „Zi că-ți place!” a sunat familiar în urechea șefilor și nu s-au mai gândit la cine ar putea fi autorul, presupunându-l. Să fii indezirabil și să ți se confunde piesa cu una a lui Shakespeare, asta da întâmplare! Dar n-a durat mult. Filmările planificate la sfârșitul lui august au fost anulate imediat ce marii șefi au ieșit din confuzie și n-au mai vrut să semneze nimic legat de intrarea în producție a piesei lui Valentin Nicolau. Pe scurt, au trecut câteva luni de tensiuni și a apărut „oportunitatea” unei situații aiuristice, la modul general în TVR, ce s-a finalizat cu demisia lui Săftoiu. Pe acest fond, dublat și de frica șefilor de a nu mai genera un nou scandal de cenzură, a fost reluat proiectul nostru. A beneficiat de cel mai mic buget dintre toate celelalte producții de teatru TV, doar-doar nu se va putea face. În acele condiții eu am renunțat la drepturi, fiecare dintre membrii echipei și dintre actori a coborât pretențiile și s-au găsit soluții de economisire, inclusiv cea de a filma acasă la Cornel. Dorința tuturor de a face acest film a fost atât de mare, încât problemele financiare n-au afectat în niciun chip realizarea lui. E o mare bucurie să lucrezi în solidar cu acești profesioniști, cu acești artiști!

Din punctul tău de vedere, există cenzură în România acum?

De toate felurile. Dar cea mai toxică este autocenzura. Și cea indusă prin relațiile de muncă și care vine din nesiguranța locului de muncă, din sărăcie, din sistemul de salarizare precar. Multă mizerie, multă promiscuitate, în toată societatea. Dar cea mai nefirească e cea din presă și din artă.

„Zi că-ți place!” este, poate, cel mai politic dintre textele tale. Pe de altă parte, spuneai că publicul are nevoie de povești. Dramaturgul Valentin Nicolau crede, așadar, că dramaturgia contemporană trebuie să aibă o latură de manifest sau să spună povești?

În timp ce se proiecta filmul, la premiera de la Cinema Studio, mă uitam la fețele oamenilor. Apoi, când s-a aprins lumina, le-am văzut din nou chipurile radiind. Am citit lucruri teribile pe fețele lor, am simțit durere reprimată și răbufnită apoi în reacțiile lor, în tăria aplauzelor. Neplăcut a fost că mi-a reamintit de anii de dinainte de ’89 în sălile de cinema sau de teatru, atunci când spectatorii trăiau „subversiv” fiecare replică ce se putea interpreta ca o aluzie la viața lor sub dictatură. În sala de la Studio, în data de 9 ianuarie 2014, am avut din nou senzația că oamenii tac iarăși și în locul lor vorbește arta. De aceea cred că scriitorii, cineaștii, artiștii, oricare ar fi ei, trebuie să fie atenți la societatea în care trăiesc. Iar atunci când observă deraieri, trebuie să se repoziționeze și să-și asume din nou rolul de striga adevărul, de a solicita revolta semenilor împotriva răului. Atunci când apare pericolul, arta trebuie trezită la condiția ei de sirenă pentru conștiințe, mai puternică decât orice forță politică. Teatrul, cinematografia, literatura pot repune lucrurile în firescul lor, mai aproape de ce ar trebui să trăim, dacă ne-ar păsa ce trăim. Trebuie doar să-ți pese.

Fotografii de Ana Maria Iordache

Interviu realizat de Monica Andronescu, Yorick, 14 ianuarie 2014