Filmul „Zi că-ți place!”, după un text de Valentin Nicolau, a fost difuzat aseară, pe 13 ianuarie, în premieră națională pe TVR 2, după ce pe 9 ianuarie a fost prezentat la Cinema Studio în avanpremieră, în fața unei săli arhipline. La proiecție au participat dramaturgul Valentin Nicolau, regizorul Cornel Mihalache, membri ai echipei și o parte dintre actorii din distribuție. Filmul va fi difuzat din nou, în reluare, astăzi, 14 ianuarie, la ora 11.10, pe TVR 2. O femeie singură, într-o garsonieră, față în față cu televizorul… Și cinci candidați la președinție, care se joacă pe rând cu iluziile ei. Incursiune în culisele puterii, filmul lui Cornel Mihalache duce povestea mai departe și combină realitatea cu ficțiunea, aducând scene inedite din timpul campaniei electorale din 2004 și din marea confruntare finală de la TVR, când Valentin Nicolau era directorul instituției. Astăzi, un dialog cu dramaturgul despre filmul „Zi că-ți place!”, despre România de ieri și de azi și despre incursiunea în culisele puterii…

După avanpremiera de la Cinema Studio ai spus că filmul e „un manifest”. Un manifest pentru ce?

Pentru ieșirea din letargie. Am devenit din nou inerțiali, ne lăsăm copleșiți de lehamite și nu mai avem nerv social. „Miorița” e din nou la ea acasă! Curentul „Indignați-vă!” a cuprins o bună parte din Europa, la noi abia dacă se murmură. E iarăși vremea de a ieși din destin, de a ne indigna, de a ne revolta împotriva dictaturii impostorilor. Trebuie să ne eliberăm de această mare minciună seculară „scopul scuză mijloacele”.

În România de azi „se manifestează” prea puțin?

Oamenii se complac prea mult în anormalitate. Nu există acel reflex, acel instinct social, de a sancționa la timp și pe măsură grobianismul guvernanților. Un fel de blegeală istorică. Predispoziția de a accepta mai răul e compensată de simțul acut de a ne descurca în orice condiții. Facem ce facem și supraviețuim, de trăit cu adevărat, mai puțin… Sperăm de fiecare dată să aibă parte de o viață mai bună copiii noștri, care reiau, la rândul lor, această mare amăgire. Amânăm la nesfârșit să ne luăm destinul în mână și să nu ne mai lăsăm tranzacționați de „elita prădalnică” – politicienii.

Când ai scris „Zi că-ți place!”, în anul 2000, a fost în primul rând un gest artistic sau o formă de exorcizare?

M-am așezat la scris imediat ce s-a terminat ultima confruntare televizată a candidaților la președinție. O presiune interioară imensă a făcut ca până în zori să scriu tot textul, dintr-o răsuflare. Ca un strigăt. Încercam să scot din mine toată încărcătura mizerabilă pe care mi-o dăduse emisiunea TV. Să mă eliberez și de neputința de a face ceva ca să opresc răul, să urlu către ceilalți avertizându-i. Scrisul e în sine o formă de exorcizare, dar atunci a fost mai mult decât atât.

Bănuiai atunci că va fi la fel de actuală piesa peste aproape 15 ani?

Nu m-am gândit care va fi raportul textului cu realitatea care l-a stârnit. Dinamica societății în anii care au urmat a fost extraordinară. Textul a răbufnit, eu m-am depresurizat într-o oarecare măsură, dar fenomenul nu doar că a continuat, ci s-a amplificat și s-a rafinat. Răul a crescut și a căpătat forme și nuanțe de o perversitate teribilă. Cred că textul e mai actual ca oricând.

Crezi că va mai fi actual peste alți… 15 ani? Ce pronostic ai pentru România, „fata violată”?

România a dovedit că are resurse pentru a cădea mereu mai jos. Mereu există un mai rău pe care nu-l credeam capabil și el vine din viitor ca o certitudine, implacabil. Aș vrea să nu mai fie actual peste 15 ani, să dateze, dar mi-e teamă că va fi și mai actual.

Filmul lui Cornel Mihalache este un docufiction. Care a fost reacția dramaturgului Valentin Nicolau când și-a văzut textul montat în această formulă? Ți s-a părut că se îndepărtează de piesa ta?

Despre proiectul acestui film am vorbit cu Cornel unsprezece ani, de la prima lui propunere, în 2002 și până în toamna lui 2013, când au început filmările. Întâmplarea face ca partea de „docu” să fi fost realizată în timpul madatului meu de PDG al TVR. Sunt secvențe de la ultima confruntare a candidaților la președinție din noiembrie 2004. Astfel, am fost implicat direct și în componenta documentară. De aceea am împărtășit imediat soluția documentării ficțiunii pentru proiectul filmului. Aveam „marfă” din realitate cu care puteam să dăm ficțiunii greutatea faptului trăit. Această formulă nu numai că nu s-a îndepărtat, dar a valorificat magistral ideea, metafora. E fabulos să trăiești senzația că nu mai știi bine cine sunt politicienii reali – Adrian Năstase sau Mircea Albulescu, și cine sunt actorii reali – Traian Băsescu, Gigi Becali sau Constantin Cojocaru ori George Ivașcu? Spendid, acest transfer în ambele sensuri între ficțiune și realitate.

Textul se pretează la fel de bine unui spectacol de teatru sau formula asta de televiziune e mai potrivită pentru a-l pune în evidență?

Eu l-am numit de la bun început „schiță dramatică pentru scenă sau ecran”. În cazul de față, ecranul e mediul cu care se identifică mesajul și potențează imens comunicarea artistică. Cred că o montare inspirată pe scenă poate valorifica textul exact cu nuanțe pe care filmul nu le poate da. Creșterea va veni tocmai din prezența scenică în raport cu trăirea nemijlocită a spectatorului.

Au existat „negocieri” între regizor și dramaturg?

Puține. Prea l-am vorbit atâția ani, ca să mai fie nevoie de alte lămuriri. Doar finalul a suscitat unele discuții, depășite până la urmă.

Există vreun moment în film la care tu ai fi vrut să renunți?

Îl voi supăra din nou pe Cornel, dar eu aș fi dat un ritm mai alert, comprimând, tăind și montând mai ca la știri, scurtând toată povestea cu câteva minute. Poate și ultimele secvențe ale filmului le-aș fi încărcat în exces cu realism, pentru a putea transfera mai multă veridicitate convenției, metaforei femeia-țară. Subiectivisme de dramaturg… În rest, sunt opțiuni secunde, ce ar fi putut fi, dar pot și lipsi. Îi sunt recunoscător lui Cornel și întregii echipe, tot așa cum le sunt și actorilor, pentru profesionalismul și arta lor.

Care a fost primul gând după ce ai văzut filmul?

Dacă m-a lovit și pe mine în moalele capului, pe mine, cel care am scris textul, atunci are mari șanse să-i atingă și pe ceilalți. M-am bucurat că filmul are puterea interioră de a te trezi din amorțeală. Te dă cu capul de pereții propriei conștiințe și te scoate din condiția de cetățean autist.

Care dintre scenele cu personaje reale din film te-a frapat cel mai tare?

Greu de ales. Poate că scena în care Traian Băsescu îi spune lui Raj Tunaru: „Bine, Raj, bine!…” Vorbele lui Băsescu sună ca promisiunea unei condamnări. E de un dulce letal.

Dar dintre episoadele de pe „scena” României ultimilor peste douăzeci de ani, care te-a stupefiat cel mai tare?

Orice enumerare sumară presupune un roman fluviu. Ritmul năvălitor și intensitatea imensă cu care scenele ce ar trebui să ne frapeze, să ne indigneze, au tocit, paradoxal, într-atât simțurile noastre și instinctul nostru de conservare social, încât parcă nu ne mai miră nimic, nimic nu ne mai scoate din sărite. Anormalul s-a substituit normalității și trăim nepăsarea la modul plenar. Poate că nesimțirea asta socială am dobândit-o și ca să ne apărăm de avalanșa de ordinării cu care ne acoperă politicienii și acoliții lor. Dar explicația e simplistă, căci perfidia lucrurilor stă tocmai în mecanismul pe care îl alimentăm singuri cu nepăsare și lipsă de reacție, închizând cercul neputinței și al descompunerii naționale.

Există câteva momente în care ești și personaj în film… Cum este să te situezi și înăuntrul și în afara culiselor puterii în același timp? Ce pierzi și ce câștigi?

E miraculos să vezi că ai scris o poveste care te va avea cândva actant. Că voi fi propriul meu personaj în delirul ficționat al României închipuite, pe care am trăit-o mulți ani „în direct”. Ce e și teatrul ăsta, ce forță are de a concura și a se confrunta cu realitatea!… Când ai cunoscut culisele, mare parte din mister dispare. În cazul culiselor politice, dispariția misterului este compensată de o imensă greață. Dobândești cunoaștere, pierzi inocențe, speranțe…

A mai existat o încercare a lui Cornel Mihalache de a monta acest text, dar la acel moment erai președinte al TVR. De ce l-ai oprit?

Prima lui propunere a venit când conduceam TVR. L-am refuzat. Au încercat unii să mă convingă că nu-i nicio problemă, că sunt mulți directori de teatre care joacă și regizează mai tot ce se pune în scenă în teatrele lor. Nu regret că am spus „nu”, aș face la fel și acum. Refuzul meu a întârziat apariția acestui film cu aproape 11 ani. Destinul a vrut ca istoria să se coacă, peste mine și peste Cornel să treacă ani, poate tocmai pentru a fi mai aproape de măsura cu care montarea trebuia să se raporteze la realitatea pe care trebuia să o transfigureze. Toate la vremea lor…

N-a fost prea ușor ca acest film să existe… Filmările s-au făcut acasă la regizor, iar tu ai un contract de drepturi de autor pentru suma de 1 leu… De ce a fost totul atât de complicat?

A fost un miracol că s-a filmat, că filmul a ieșit până la urmă! După refuzul meu de acum 11 ani, Cornel a continuat cu încăpățânare să propună proiectul an de an. În TVR doar numele autorului piesei, și era suficient ca proiectul să fie rejectat de facto. În vara lui 2013, când s-a lansat în TVR proiectul de a face din nou teatru de televiziune, s-a aprobat o listă de piese. Șansa a fost că erau trecute doar titlurile propuse și, pesemne, „Zi că-ți place!” a sunat familiar în urechea șefilor și nu s-au mai gândit la cine ar putea fi autorul, presupunându-l. Să fii indezirabil și să ți se confunde piesa cu una a lui Shakespeare, asta da întâmplare! Dar n-a durat mult. Filmările planificate la sfârșitul lui august au fost anulate imediat ce marii șefi au ieșit din confuzie și n-au mai vrut să semneze nimic legat de intrarea în producție a piesei lui Valentin Nicolau. Pe scurt, au trecut câteva luni de tensiuni și a apărut „oportunitatea” unei situații aiuristice, la modul general în TVR, ce s-a finalizat cu demisia lui Săftoiu. Pe acest fond, dublat și de frica șefilor de a nu mai genera un nou scandal de cenzură, a fost reluat proiectul nostru. A beneficiat de cel mai mic buget dintre toate celelalte producții de teatru TV, doar-doar nu se va putea face. În acele condiții eu am renunțat la drepturi, fiecare dintre membrii echipei și dintre actori a coborât pretențiile și s-au găsit soluții de economisire, inclusiv cea de a filma acasă la Cornel. Dorința tuturor de a face acest film a fost atât de mare, încât problemele financiare n-au afectat în niciun chip realizarea lui. E o mare bucurie să lucrezi în solidar cu acești profesioniști, cu acești artiști!

Din punctul tău de vedere, există cenzură în România acum?

De toate felurile. Dar cea mai toxică este autocenzura. Și cea indusă prin relațiile de muncă și care vine din nesiguranța locului de muncă, din sărăcie, din sistemul de salarizare precar. Multă mizerie, multă promiscuitate, în toată societatea. Dar cea mai nefirească e cea din presă și din artă.

„Zi că-ți place!” este, poate, cel mai politic dintre textele tale. Pe de altă parte, spuneai că publicul are nevoie de povești. Dramaturgul Valentin Nicolau crede, așadar, că dramaturgia contemporană trebuie să aibă o latură de manifest sau să spună povești?

În timp ce se proiecta filmul, la premiera de la Cinema Studio, mă uitam la fețele oamenilor. Apoi, când s-a aprins lumina, le-am văzut din nou chipurile radiind. Am citit lucruri teribile pe fețele lor, am simțit durere reprimată și răbufnită apoi în reacțiile lor, în tăria aplauzelor. Neplăcut a fost că mi-a reamintit de anii de dinainte de ’89 în sălile de cinema sau de teatru, atunci când spectatorii trăiau „subversiv” fiecare replică ce se putea interpreta ca o aluzie la viața lor sub dictatură. În sala de la Studio, în data de 9 ianuarie 2014, am avut din nou senzația că oamenii tac iarăși și în locul lor vorbește arta. De aceea cred că scriitorii, cineaștii, artiștii, oricare ar fi ei, trebuie să fie atenți la societatea în care trăiesc. Iar atunci când observă deraieri, trebuie să se repoziționeze și să-și asume din nou rolul de striga adevărul, de a solicita revolta semenilor împotriva răului. Atunci când apare pericolul, arta trebuie trezită la condiția ei de sirenă pentru conștiințe, mai puternică decât orice forță politică. Teatrul, cinematografia, literatura pot repune lucrurile în firescul lor, mai aproape de ce ar trebui să trăim, dacă ne-ar păsa ce trăim. Trebuie doar să-ți pese.

Fotografii de Ana Maria Iordache

Interviu realizat de Monica Andronescu, Yorick, 14 ianuarie 2014

Să începem de la spectacolul-lectură „Aplauze pentru Lena”, din cadrul Festivalului Undercloud. Ce perspectivă îi oferă un astfel de spectacol unui dramaturg asupra propriului text?

E prima oară când îşi aude personajele altfel decât în mintea sa. Preînchipuirea prinde materialitate. Un proiect pe hârtie ce devine construcţie spaţială.

Ce perspectivă îi oferă în comparaţie cu un spectacol montat pe scenă?

Diferenţa între spectacol lectură şi spectacol jucat poate fi uneori mică, dar rămâne esenţială atunci când teatrul se împlineşte, se instaurează în toate puterile lui. După ce s-a terminat lectura la „Aplauze pentru Lena”, sala a izbucnit în aplauze şi în acea clipă nu am mai simţit diferenţa. Actorii, chiar aşezaţi pe scaune, având tot felul de îndeletniciri pe lângă actul lecturii, deci fiind evident într-o stare de ne-joc, au convins şi au indus emoţie. A fost puterea talentului Puşei Darie şi a lui Marius Manole, dar şi dovada că teatrul poate fascina chiar şi atunci când nu sunt întrunite toate condiţiile.

Care e sentimentul pe care-l trăieşti atunci când îţi auzi personajele vorbind? Mai sunt „ale tale”? Simţi că te trădează?

De la un spectacol-lectură bine susţinut, până la un discurs cu miez, în toate situaţiile în care vorbele omului îşi găsesc ascultare, spunem că respectivii au „rostit”. Adică au vorbit cu un rost. A fost un rost în spusele lor. Atunci când actorii rostesc replicile personajelor, nu au cum să trădeze textul. Uneori rostirea e absentă şi atunci, ca dramaturg, ţi se rupe inima pentru că nu-ţi mai recunoşti personajul, nu-i mai recunoşti vocea, pe scenă auzi o copie strâmbă a lui.

Ai experimentat/ experimentezi şi alt tip de scriitură. Care sunt avantajele şi care sunt dezavantajele textului dramatic?

Nu m-aş hazarda să vorbesc la modul general. Pentru Valentin Nicolau, care este un mare leneş, literatura dramatică este cea mai potrivită. O piesă de teatru o scrie într-o noapte, maximum şapte-opt, nouă, când e grafoman. Apoi încă o corectură, iar după o săptămână în care lasă textul să se „răcească”, o ultimă corectură şi a scăpat de „chin”. Nimic nu-l enervează mai mult decât să revină pe text, să scrie variante la variante. Cred că e un pic superficial, dar îl înţeleg. Pentru el important e să aibă tot timpul poveşti în cap, să-l bântuie personaje. Să le pună pe hârtie uneori e o corvoadă. Înainte de a ajunge pe hârtie, personajele au făcut un stagiu de ani întregi în mintea lui, şi-au rostit de sute de ori replicile în multe feluri. În pofida acestei disciplinări, uneori, personajele ies din rând, o iau razna, schimbând ori completând povestea. Acele momente sunt cu adevărat fabuloase. Acele clipe de scris nasc tot atâta plăcere dramaturgului cât convieţuirea cu personajele ce se construiesc în ani, ca nişte fructe ce se coc îndelung. Problema e că unele personaje, unele situaţii, poveşti întregi, trec de momentul în care s-au pârguit. Nescrise, ajung să putrezească şi avortează. Dacă n-au ieşit în lume când le-a venit sorocul, nu vor trăi niciodată şansa de a ajunge spectacol.

Ce l-a făcut pe absolventul de Geologie să vrea într-o zi să scrie teatru? Care a fost scânteia?

Dacă tot românul s-a născut poet, cu siguranţă că şi parte din el, cel născut cu ochi de comediograf, este făcut pentru teatru… Aş fi scris roman, dacă aş fi fost harnic şi tenace. Uneori tânjesc după asta. Mă amăgesc că va veni momentul în care să mă pot dedica timp îndelungat scrisului şi numai scrisului. Romanul iese din continuitate, din obsesia trăită cu încăpăţânare până la capăt. Secvenţialitatea îl compromite. Romancierul care-şi împarte gândul cu alte trăiri, ratează, aşa cred. Deocamdată sunt prea frivol, prea instabil. Mă plictisesc repede şi numai ideea că trebuie să-mi blochez existenţa într-un singur sens mă sperie. Teatrul este cel mai incomod fel de a ficţiona, însă cel mai comod pentru unul ca mine.

Care a fost primul spectacol de teatru pe care l-ai văzut? Povesteşte-mi!

Zău dacă-mi amintesc. Cred că mai întâi am văzut teatru la televizor… sau la teatrul de marionete, la Ţăndărică. Logic,  aşa trebuie să mi se fi întâmplat.

Spune-mi câteva spectacole care te-au marcat şi de ce.

„Să îmbrăcăm pe cei goi”, cu Ştefan Iordache, la Teatrul Mic, secolul trecut, mileniul trecut… „Sonetele lui Shakespeare” cu Berliner Ensemble, de curând. Multe dintre spectacolele care m-au zguduit interior s-au topit în memoria mea, nu au rămas evenimente de evocat, ci au devenit parte din felul în care gândesc şi trăiesc teatrul. La fel ca şi oamenii de care nu-ţi mai aduci aminte precis nume, date, ci doar că întâlnirea lor a însemnat schimbări de parcurs în viaţă.

Eşti un spectator de teatru fidel?

Nu prea… Mai rău, am prostul obicei, uneori, ca la piesele care nu-mi plac să ies din sală înainte de terminarea spectacolului. Cineva m-a apostrofat, spunându-mi: „poţi să ai un pic de bunăvoinţă şi să rămâi până la sfârşit, dacă tot ai bătut drumul până la teatru?”. Doar că eu am „bătut drumul” până la teatru ca să am o întâlnire. În absenţa întâlnirii cu spectacolul de teatru, mă simt caraghios să continui să stau într-un fotoliu, mimând că trăiesc emoţii pe care nu le simt, minţindu-mă că ne-am întâlnit, în condiţiile în care ce se-ntâmplă pe scenă îmi rămâne străin. Mi-e greu să fiu politicos atunci când promisiunea şi aşteptarea au fost mari. Dezamăgirile nu sunt un spectacol… Dar, atunci când merg şi rămân ferecat în scaun, trăiesc teatrul ca pe una dintre marile bucurii ale vieţii.

De ce scrii teatru? Pentru că eşti îndrăgostit de teatru? Pentru că vrei să spui povestea? Pentru glorie?…

E felul cel mai potrivit mie să spun poveşti.

Care sunt momentele cele mai grele atunci când scrii?

Când pagina rămâne albă sau, în ultimul timp, de când scriu direct în computer, când ecranul rămâne gol. Cele mai dure sunt atunci când îţi dai seama că povestea nu iese, că a devenit o făcătură, iar personajele nişte neisprăviţi. Atunci când îţi devine evident că scrisul a eşuat. Sentimentul rebutului, al strâmbului, al monstruozităţii care a ieşit din tine înspăimântă şi de cele mai multe ori descurajează. Am învăţat să evit asemenea momente neforţând scrisul, aşteptând mai degrabă să mă tragă personajele de mânecă să le dau cuvintele ca să existe, decât să risc alergând eu după ele. Cu riscul, aşa cum am spus, să le treacă vremea şi să rămână doar năluci în poveşti pierdute în mintea mea.

Ce fel de legături se stabilesc între tine şi personaje? Cine se supune cui? Cine conduce pe cine? Dramaturgul personajelor sau personajele dramaturgului?

Mi-e teamă să nu pară ceva clinic… Când personajele sunt pregătite să vină pe lume încep să mă bântuie la modul sâcâitor. Uneori am senzaţia că le văd în mulţime, pe fugă, la stop, dând colţul străzii. Le zăresc numai din spate sau din semiprofil şi întotdeauna doar pentru o clipă. După ce am terminat de scris, pleacă. Fiindcă stau cu mine ani întregi până să ajungă în poveste scrisă, reuşesc să-i cunosc destul de bine, să ştiu cum reacţionează în anumite situaţii. Magnific e atunci când mă surprind luându-şi existenţa pe cont propriu, obligându-mă să-i scriu altfel, evoluând total diferit decât mă aşteptam, capabili de nebunii mai mari. Trebuie să te aştepţi mereu la revolta celor pe care crezi că i-ai programat să se comporte într-un anume fel. E un dans în care niciodată nu ştii cu adevărat cine conduce.

Cum ai descrie peisajul dramaturgiei contemporane? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la ceea ce vezi? Care sunt problemele cele mai mari?

Nu am citit într-atât încât să mă pronunţ competent. Ce ştiu sigur e că se citeşte enorm de puţină literatură dramatică şi nu mă refer la publicul larg, ci la cel de specialitate. Regizorii, actorii, criticii citesc mult prea puţin, din ce în ce mai puţin. Multă farsă în lumea teatrală, se vorbeşte din auzite sau, mai grav, în necunoştinţă de cauză. Sau nu se vorbeşte de ce ar merita cu adevărat. Nepăsare şi ignoranţă. Cea mai păguboasă dintre necitiri, pentru repertoriul teatrelor, o provoacă regizorii. Restrângându-şi lecturile şi montările la doar câţiva autori clasici, nepracticând prospecţiuni permanente în literaturile contemporane, fac din teatru o continuă reciclare a unor texte tocite prin suprafolosinţă. Pentru regizori, dramaturgii contemporani sunt persoane necunoscute care, atunci când îşi fac prezenţa, mai degrabă deranjează. Spectacolele de teatru sunt declarate operele de autor ale regizorului, în care textul dramaturgului a fost doar pretextul viziunii sale, musai mai năstruşnică, mai insolită, mai oricum altfel pentru ca spectatorul şi critica să aibă motiv să aprecieze regizorul care a reuşit încă „o lectură originală” a textului, uneori ajuns de nerecunoscut. Destinul unui dramaturg e atât de dependent de întâlnirea cu regizorul, cu directorul de teatru, cu marii actori, încât viaţa sa este o aşteptare continuă sub semnul şansei să se întâmple cândva. Directorul de teatru, fiindcă tot l-am pomenit, a ajuns să se rezume de cele mai multe ori la condiţia managerului excedat de probleme financiar-administrative. Secretarul literar a devenit o poziţie cel mai adesea formală, atâta timp cât venirea în teatru a unui regizor înseamnă implicit că textul a şi fost ales… O goană după imagini, după aparenţe, după percepţii. Imaginea cuiva e mai importantă decât persoana în sine, la fel şi pe scenă, ea domină rostirea. Poate că e normal ca imaginea să primeze într-o lume de telespectatori, cuvântul a avut gloria lui atunci când oamenii mai aveau răbdare să-i asculte pe ceilalţi.

Care sunt problemele teatrului românesc, văzute prin ochii unui dramaturg?

Aceleaşi ca şi ale scenei mari a societăţii româneşti: sărăcia, impostura, hoţia, politizarea, înfeudarea…

De ce fel de poveşti crezi că are nevoie publicul actual?

Poveşti despre oameni. Atât de puţin cere publicul şi toţi se chinuie să-i ofere enorm altceva.

Care sunt capcanele în care poate să alunece un dramaturg?

Să expliciteze. Să teatralizeze. Să rateze întâlnirea cu cei care vin după el să ridice spectacolul, nedându-le toate resursele de text şi pretext pentru a construi o poveste cu personaje în carne şi oase, pe o scenă care să aibă puterea să reprezinte orice spaţiu de existenţă umană.

Cât de mult determină publicul şi gustul lui starea dramaturgiei?

E o piaţă lumea spectacolelor de teatru. Spectacolul de teatru e o marfă. Se vinde, se cumpără. Se fură şi se contraface. Gusturile sunt diferite, pentru producţia de serie, pentru modelul la modă, ca şi pentru cel unicat, autentic, de nereprodus. Falsurile sunt la mare căutare, ieftine şi cu sclipici. Un talmeş-balmeş din care doar timpul ne va scoate cu faţa curată şi gustul nepervertit.

Crezi că afirmaţia lui Shakespeare că „teatrul e oglinda lumii” mai e valabilă azi şi în ce fel s-au modificat sau nu nuanţele acestor cuvinte?

Nu şi-au pierdut valabilitatea. Nuanţele sunt nesemnificative, doar în măsura în care tehnicile folosite acum în spectacol sunt un reflex al tehnologizării vieţii cotidiene. Cu implicaţiile ei bune, dar şi cu doza de artificial care sufocă deopotrivă spectacolul de teatru şi viaţa de zi cu zi.

Când scrii, când alegi un subiect, vrei să te exprimi pe tine sau „să aşezi lumii oglinda în faţă”?

Teatrul nu e o demonstraţie. Nu este un demers logico-discursiv. Nici măcar unul reflexiv, în sensul oglindirii unei realităţi care se loveşte de conştiinţa dramaturgului şi iese prin scrisul său înapoi în lume. Scrisul este o întâmplare, e acea stare, pe care poţi uneori să o prinzi, de a deveni unealta care scrie „la dictare”, atunci când ai parte de Duh şi acesta îţi dă cuvântul.

Dacă ar fi să alegi o epocă anume din istorie în care ţi-ar fi plăcut să trăieşti şi să scrii care ar fi aceea?

E atât de ofertantă epoca în care trăim! Sunt martorul atâtor schimbări de lume, de lumi, încât cred că aş fi un fraier, dacă aş da-o pe alte vremuri. Uneori am senzaţia că sunt martorul sfârşitului. Pentru orice spectator, finalul e cel mai tulburător, în plus, sfârşitul spectacolului dă sens poveştii.

Ce reproşuri ţi-ai aduce ţie ca dramaturg?

Nu spun.

Care e cea mai mare dezamăgire legată de teatru?

Că uneori vrea să concureze cu filmul, cu televiziunea, uitând, ignorând ce are mai valoros: actorii – oameni vii, trăind poveşti de viaţă în faţa altor oameni vii – spectatorii, împreună crezând în acelaşi lucru. E o minune, atunci când se întâmplă. Această întâlnire în credinţă este minunea teatrului.

Urmează să-ţi apară în curând un nou volum de piese scurte. Spune-mi în câteva cuvinte cui se adresează şi ce va conţine.

De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de „concert de cameră” au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat. Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet… Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate. Tocmai bune pentru teatrele independente. Volumul se va numi „Păstrează copia şi nu uita originalul”, titlul uneia dintre piesele din cuprins.

Ce e teatrul pentru tine?

Aparent, e o dublă sminteală: actorii se cred altcineva decât sunt, spectatorii se cred martorii unei întâmplări care nu se întâmplă. Teatrul transfigurează dubla nebunie. Suprimând delirul, se transformă într-o insulă temporală unde se poate instaura dictatura posibilului.

Interviu realizat de Monica Andronescu, Yorick, 10 septembrie 2012

Munca dramaturgului se încheie atunci când acesta termină de scris textul. Punerea în scenă nu mai depinde de autor, ci de context, de interesul cu care este primit textul; este legată de un regizor, de ofertele care apar după ce piesa este prezentată pentru prima oară.

Pentru o eventuală punere în scenă a acestei piese v-aţi simţi mai confortabil colaborând cu un anumit regizor decât cu un altul?

În cazul de faţă este vorba de un regizor care să aibă o viziune uşor imperială, amplă, grandioasă, pentru că este vorba despre un Bar al Zeilor, unde există magi, diavoli, îngeri, un spaţiu special, populat de o serie de personaje care vin dintr-un univers spectaculos, aparte.

Sunt aceşti magi, diavoli şi zei nişte ipostaze ale omului?

Mai degrabă ei trăiesc nişte ipostaze umane, în nişte contexte umane – au poveşti care le conferă latură umană, au idei, angoase şi ambiţii umane.

Şi totuşi, în piesă, chiar şi aceşti diavoli şi zei se află sub mâna destinului.

Totul este subordonat planului divin şi ei se supun acestuia. Chiar dacă nu realizează, toate ambiţiile, toate dorinţele lor se subordonează acestui mare plan. Şi mai este un lucru, în ceea ce-i priveşte pe diavoli: ei nu cunosc taina îngerilor, şi această necunoaştere îi face să rateze tocmai finalul, iar planul lor diabolic se va întoarce împotriva lor.

Momentul iniţial al piesei este un fel de ars-poetica a actorului, vorbind despre seducţia artei, despre manipulare şi despre ideea că spectatorii îşi doresc să se lase încântaţi.

Piesa debutează prin scena în care în Barul Zeilor este prezentat un număr de magie. Aceasta este o pledoarie sau mai bine spus o viziune personală despre teatru şi despre actori, despre această liber-consimţită participare la actul artistic; este convingerea mea în legătură cu faptul că şi spectatorii, şi actorii trebuie să creadă în ceea ce fac, în ceea ce se petrece pe scenă, chiar dacă nu este ceva concret sau care ţine de spaţiul realului. Acest început face ca textul să fie plasat tot timpul în raport cu magia, pentru că teatrul rămâne un spaţiu magic, unde există posibilitatea trăirii autentice numai în cazul în care spectatorul acceptă ideea de a crede în veridicitatea lumii ce se naşte sub ochii săi.

În momentul lecturii am făcut o paralelă între protagonistul piesei, cu numărul lui de prestidigitaţie, cu modul lui de a-şi rosti discursul, ca un “vrăjitor de vorbe”, aşa cum l-aţi numit, şi politicieni, care îşi realizează numerele de iluzionare prin cuvinte în faţa lumii întregi.

Da, desigur că şi politicienii sunt nişte mici imitatori ai spaţiului în care diavolii se joacă cu oamenii. De multe ori sunt nişte imitatori grosieri şi, cu siguranţă, rezultatele sunt dintre cele mai neplăcute pentru oamenii pe care încearcă să-i manipuleze. Această paralelă, acest machiavelism constituie o temă pe care am putea discuta foarte mult.

Ştiu că obişnuiţi să vă numiţi personajele cu nume generice. De data aceasta este diferit. De aceea, parcurgând textul, m-am întrebat care sunt personajele reale care se ascund în spatele numelui?

În mod normal obişnuiesc să las numele personajelor în zona genericului. Piesa aceasta constituie o excepţie, însă fără trimiteri la realitatea imediată. Aici numele nu sunt alese întâmplător, au semnificaţii aparte: Vladimir, de exemplu, înseamnă „stăpânul lumii”.

Piesa dumneavoastră lasă impresia de pendulare între bine şi rău. Totuşi, nici unul dintre personaje nu reprezintă binele sau răul absolut. Nici chiar îngerii nu sunt cu desăvârşire buni.

Îngerii ar trebui să fie în ierarhia cerească deasupra omului, dar au avut, au şi vor avea întotdeauna un blestem, acela că Dumnezeu i-a dat omului chipul şi asemănarea lui. De aceea îngerii pot cădea şi au şi căzut. Îngerii pot avea o slăbiciune, poate exista ceva foarte puternic de tip uman, care să-i seducă şi să-i facă să cedeze, aşa cum Valentino a cedat ispitei de a avea o condiţie excepţional umană.

Credeţi în rai şi iad?

În sensul cinematografic uman, nu. Dar cred în ele în sensul de zone ale existenţei, după cea pământească. Pentru mine nu există o apocalipsă comună, ci o apocalipsă a fiecăruia, pentru că fiecare dintre noi avem un sfârşit. Şi până la urmă raiul şi iadul încep de aici, de pe pământ. Până la urmă, viaţa în sine poate fi ori un rai, ori un iad. Raiul şi iadul sunt legate de individ, nu de o percepţie colectivă.

Ne puteţi oferi câteva repere legate de activitatea dumneavoastră prezentă si viitoare?

În acest moment se joacă la Nottara “Uzina de plăceri”, ajunsă la finalul celei de-a şasea stagiuni şi la începutul celei de-a şaptea. Pentru viitor lucrez la un proiect care de data aceasta nu mai este legat de teatru. Vreau să-mi îndrept atenţia către un roman, dar asta nu înseamnă o abandonare a teatrului, ci pur şi simplu o tentaţie la care nu aş vrea să rezist. Romanul este un gen literar în care aş vrea să spun ceva pentru că simt că am ceva de spus. Va fi un roman special, un roman care va conţine o piesă de teatru. Aşadar, nu va fi un roman pur, ci unul de intersecţie cu teatrul, spaţiul teatral rămânând o prezenţă puternică.

Ştiu ca sunteţi de formaţie geofizician. Aş dori să vă întreb cum aţi ajuns la teatru?

A fost o întâmplare, pe care şi eu mi-o explic greu, o pun poate pe seama unui soi de “lene” de a scrie pe care o am, prin faptul că nu am mereu timpul necesar pentru a scrie, şi atunci teatrul îmi permite asta, “viaţa prin exces”: fac un exces timp de câteva nopţi şi am scris un text. Scrisul pentru mine este un act spontan, este o eliberare a ceea ce acumulez multă vreme în minte. Astfel se explică de ce până acum nu am abordat romanul, deşi tentaţia lui exista. Romanul ar presupune un efort permanent de a şlefui, de a lucra textul. Romanul pe care îl am în proiect îl voi scrie probabil în câteva săptămâni, pentru că am o a doua viaţă, în spaţiul public, destul de intensă şi care nu-mi permite să ies din rigurozitatea muncii pentru multă vreme.

Interviu realizat de Oana Raluca Sivu

Sibiu Standard, Aplauze, 5 Iunie 2008

Într-un fel, acest succes e o surpriză. De când scrieţi teatru? Faptul că sunteţi editor v-a apropiat de literatură?

Povestea teatrului la Valentin Nicolau a început cam de vreo doi ani de zile. Am câştigat acest concurs, dar nu uitaţi, am fost nominalizat la concursul UNITER, „Piesa anului”, şi în acest an, şi anul trecut. Deci succesul meu are un registru mai larg. Ce vreau însă să vă spun. Eu am avut nevoie de o confirmare a faptului că ceea ce fac este bun şi, în consecinţă, am apelat la mecanismele reci ale judecării, care sunt concursurile. Apoi, m-am temut mereu să nu se amestece lucrurile, adică Valentin Nicolau, editorul, cu Valentin Nicolau, scriitorul. De aceea am ales această formulă a concursului când, sub acoperirea anonimatului, poţi să fii judecat de o instanţă competentă.

Ce fel de piesă este aceasta premiată? E o piesă realistă, experimentală?

Piesa care a câştigat concursul se intitulează „Ca Zăpada şi cei doi”, parafrazare evidentă a titlului basmului. Ea are o istorie specială. Editorul Valentin Nicolau s-a întâlnit cu unul dintre scriitorii care publică la Nemira şi care i-a spus că pentru concursul de dramaturgie „Camil Petrescu” mai sunt încă vreo zece zile, timp în care se mai pot preda manuscrise. Primind acest stimul, n-am mai stat pe gânduri, m-am dus acasă şi în cinci nopţi am scris piesa. Într-a şasea am făcut o pauză minimă pentru detaşare. Într-a şaptea am corectat-o şi apoi am trimis-o la concurs. Aceasta e epopeea. Despre piesă acum… Teatrul, evident, mizează pe temele universale ale umanităţii, dar în societatea în care trăieşti observi o serie de abcese pe care nu poţi să nu le ataci direct. Deci valorile universale se regăsesc sub veşmântul lumii contemporane cu toate particularităţile ei. E vorba în piesă de trei destine care se încrucişează, se depărtează… Piesa este, într-un fel, realistă. În general, tot ce scriu eu cade în albia realismului, din simplul şi foarte profundul motiv că eu consider realismul mai fantastic decât fantasticul, mai convingător decât cea mai îndrăzneaţă ficţiune.

Cum se împacă editorul cu scriitorul? Se completează sau se încurcă unul pe celălalt? Editorul nu-i creează avantaje scriitorului?

Un lucru e clar: nu vreau, nu pot să mă păcălesc pe mine însumi. Ceea ce e bun e bun şi fără să fie publicat, deci fără să-mi creez eu asemenea avantaje în calitatea pe care o am, de editor. Acum am primit confirmarea valorii şi sunt foarte bucuros că Editura UNITEXT mi-a propus să-mi publice piesa premiată, alături de celelalte două nominalizate de către UNITER, realizând astfel o suită care mă reprezintă. Aşadar, ceea ce vă spuneam şi la început: e dificil să fie doi oameni într-unul singur, adică editorul şi scriitorul. Ziua trebuie să fii foarte riguros şi să faci treabă bună la editură, iar seara, noaptea, trebuie să fii inspirat. De aici apare incompatibilitatea dintre cele două euri. E un consum nervos destul de mare pe care deocamdată reuşesc să-l suport. Nu mai spun că uneori îţi vin cele mai bune idei tocmai când ai de lucru la editură, şi atunci pe unde scoţi cămaşa? Dar în fine…
A consemnat Dan Stanca (România liberă, 21 martie 2000)

Nu cred că sentimentul de părere de rău este cel care mă încearcă. Mă gândesc mai mult, din postura mea de om, cum ar fi fost… Dacă aş fi fost un înger în povestea respectivă, în piesa de teatru adică, cu siguranţă că aş fi văzut multe alte lucruri pe care oamenii aceia, personajele, nu le vedeau şi nu le înţelegeau. Rolul îngerului care planează asupra spaţiului de joc este tocmai de a da înţelesuri pe care personajele piesei nu le văd.

Să punem atunci întrebarea altfel: ce aţi face dacă aţi fi un înger?

Dacă aş fi un înger… bun, m-aş ţine de fişa postului lor, care este foarte bine întocmită. Nu cred că ei ies foarte mult din fişa de post – nici nu ar avea cum – pentru că atribuţiile lor sunt foarte bine precizate în jurul omului, adică în jurul celui căruia îi aduc servire. Scriu acum o piesă care se va intitula „Taina îngerilor” şi în care îmi închipui că, dacă îngerii au atribuţiuni foarte precise, ei bine, au şi o taină. O taină pe care nu o ştiu decât ei. Eu mi-o închipui doar, şi anume: faptul că dragostea dintre doi oameni este consecinţa directă a iubirii îngerilor lor păzitori. Această taină a lor ne face pe noi oamenii să ne întâlnim, să avem poveşti remarcabile de viaţă, să ne căutăm mereu. Viaţa noastră este rezultatul căutărilor pe care îngerii noştri le au, la rândul lor.

Cum vă reprezentaţi aceste făpturi cereşti? Iconografic sau neconvenţional?

Am avut tentaţia să încerc să dau personalitate vizibilă unui înger, reprezentare concretă. Am ajuns la concluzia că este inutil, pentru că am văzut oameni care îmi trezesc un sentiment de îngeri, care au ceva special şi care mă fac să cred că ceea ce am văzut era poate chiar îngerul acelui om.

În faţa Televiziunii este o troiţă, în memoria celor care au murit acolo. Unde credeţi că le-a fost îngerul păzitor în acele momente?

Momentul acela rămâne foarte special. Cred că a fost un moment în care îngerii erau prea puţin pregătiţi să-şi apere oamenii. Au fost momente profund rele. Era o plată istorică a unei neputinţe de zeci de ani şi poate că cei mai fragili dintre oameni, cu îngerii lor cei mai delicaţi, au pierit atunci. Poate că au supravieţuit cei care au fost gardaţi de îngeri întunecaţi… De când am păşit în Televiziune, am simţit un lucru foarte straniu. Stau la etajul 11, în biroul în care au stat toţi preşedinţii de dinaintea mea. Am un continuu sentiment de apăsare şi de-abia aştept să părăsesc acest etaj 11 şi să mă mut în altă clădire. E o încărcătură grea în pereţii turnului televiziunii. Pesemne că de mult prea multe ori îngerii cei buni au fost izgoniţi sau striviţi de faptele aproape neumane ale unor oameni, care au avut aici „lucrări”, în sensul rău al cuvântului.

Din câte ştiţi dvs., s-a făcut vreo sfeştanie în instituţia aceasta?

Preoţi au fost pe-aici, dar nu cred că s-a făcut o sfeştanie cu gândul unei eliberări, de a scoate din fibrele de beton şi de fier ale clădirii toată încărcătura aceea rea… S-a întâmplat un lucru deosebit când am schimbat echipa de conducere şi l-am numit Director de Programe pe Titi Dincă, pe care toată lumea îl ştie ca realizator de emisiuni de viaţă spirituală. A apărut într-un ziar un titlu dat în bătaie de joc: „Numărul doi în televiziune este un popă”. Chiar şi din răutatea iniţială cu care era scris articolul reieşea că şi din punct de vedere al managementului formal al instituţiei apăruse un semn de bine, de „altceva”.

Aveţi vreun înger păzitor căruia să-i simţiţi prezenţa?

Absolut! Şi îl simt ca pe un gând de dinaintea gândului. Este ceva-cineva care, înainte de a gândi eu, îmi gândeşte logica unei acţiuni sau a unei evaluări. Acest gând are puterea unei percepţii de prezenţă, care mă înconjoară şi care mă pune în afara unui pericol, altminteri de neevitat. Este ca o cămaşă, ca o zonă tampon între tine şi agresiunea pe care urmează să o suporţi.

Copiii dvs. cred în îngeri?

Copiii mei au, la această vârstă, mai degrabă cunoaşterea preluată din lecturi. Cred că intuiţia, simţirea ideii de înger o dobândeşti odată cu trecerea anilor, odată cu trezirea în această lume deosebit de dură. Este foarte interesant să-i auzi pe copii vorbind despre îngeri. Aş asocia la această idee povestea unui copil care a văzut pe un câmp un copac tăiat şi a exclamat: „De acum înainte nu o să mai bată vântul!”, adică nu va mai simţi prezenţa vântului indirect, prin crengile şi frunzele care se mişcau la orice adiere… Chiar dacă nu au o conştiinţă teoretică bine exprimată, copiii au cea mai bună percepţie a îngerului.

Istoria spune, ca o butadă, că atunci când turcii băteau la porţile Bizanţului, teologii se certau pe seama sexului îngerilor. Seamănă, metaforic vorbind, situaţia de atunci cu situaţia României de astăzi?

Netransferată la modul abrupt, da. Cred că în momentul de faţă există un discurs public paralel, care nu are nici o legătură cu probleme profunde care bat la „porţile” cetăţii omeneşti. Există oameni care, asemenea armatelor turceşti, vor distrugere. Alţii, frustraţi, pare că stau mai mult cu faţa către îngeri decât spre social. Dar vreau eu să vă întreb: ce era mai important pentru locuitorii cetăţii înconjurate de turci? Mie mi se pare că discuţia lor, importantă pentru ei, este o formă de eroism, pe care alţii ar cataloga-o drept inconştientă.

De ce majoritatea persoanelor publice evită discuţii serioase despre credinţa lor?

Din două motive. Unu: pentru că unii mimează credinţa, numai aşa putând fi „recunoscuţi” de poporul credincios. Este o formă de teatralitate, joacă un rol, dar pe care nu îl pricep. Cealaltă formă – de discreţie – este una pe care eu o înţeleg cel mai bine. Credinţa este un lucru mai discret şi mai intim decât orice, chiar şi decât amintirile (care sunt strict ale fiecăruia). Eu însumi nu vorbesc cu uşurinţă despre asta, chiar şi acum îmi găsesc greu cuvintele… Nu sunt unul dintre cei care se supun vederii celorlalţi, făcând o suită de protocoale de credinţă în spaţiile dedicate. Nu am convingerea că trebuie să mă exprim ca un posesor de credinţă, într-o formă neapărat convenţională.

Ce părere aveţi despre instituirea unor neo-sărbători în România, cum ar fi Sf. Valentin?

Acestea sunt deja ciubucuri sociale. Sunt lucruri care încearcă să-şi găsească şi o zonă de fundamentare religioasă, dar care nu ţin cont că sunt doar expresii comerciale, de mondenitate sau doar un alt prilej de a mai „inventa” un eveniment. Ele sunt promovate de către comercianţii din mass-media şi de cei din alimentaţia publică. Poate că un pic de rău aduce sărbătoarea asta forţată, dar în nici un caz un pic de bine. Există în inima omului un Panteon minimal de raportare la sărbători, la anumite ritualuri. Dacă se face prea mare înghesuială, nici nu mai ai posibilitatea unei singularităţi, a unei intimităţi. Astfel, nu mai ai un eveniment, ci intri in derizoriu şi într-un joc comercial.

A consemnat Răzvan Bucuroiu

Lumea credinţei, anul I, nr. 4

Alegerea facultăţii a stat sub semnul compromisului, chiar dacă ulterior am iubit geologia-geofizica. Opţiunea mea n-a fost generată de dorinţă, ci doar de ceea ce aş fi putut face mai convenabil la acel moment. Există uneori şi compromisuri fericite. Am ales Facultatea de Geologie – Geografie, amintindu-mi de vorbele cuiva, întâlnit în anii de liceu, şi care-mi spunea că la Geologie se învaţă lucruri fascinante, iar meseria comportă două mari avantaje: nu ai şefi, în schimb ai o groază de timp pentru a face ce-ţi doreşti. Ce argument mai bun pentru un om care voia, de fapt, altceva?!

Unii dintre colegii săi de facultate, de generaţie, s-au împlinit strălucit peste hotare, chiar în meseria pentru care s-au pregătit. Alţii însă, rămaşi în ţară, s-au refugiat în alte profesii, ca şi el. Cum priveşte eroul nostru lumea din care s-a desprins şi care e într-o degringoladă în momentul de faţă?

Am colegi care au făcut cariere strălucite în Statele Unite, Canada sau Australia. Dintre cei rămaşi în ţară, puţini mai practică geologia sau geofizica. Oricum, aproape toţi au reuşit să se realizeze profesional. Înseamnă că şcoala a fost cu adevărat excepţională. Nu ne-a pregătit doar pentru o meserie, ci şi pentru a face faţă marilor provocări, marilor schimbări. Anii care au urmat Revoluţiei au însemnat şi perioada celor mai mari reorientări profesionale, a celor mai radicale schimbări de destine. Eu sunt unul dintre cei care au ieşit dintr-o existenţă şi, de atunci, pătrund în alte şi alte poveşti care par a fi viaţa mea. Toate marile momente istorice generează astfel de răsuciri şi rearanjări de destin. În ceea ce mă priveşte nu este încă timpul de a mă opri în loc şi a-mi privi parcursul, cu atât mai puţin de a-l explicita.

Personajul principal al piesei noastre s-a lansat în afaceri. A înfiinţat o editură, Nemira, care a devenit rapid cunoscută, mai ales prin SF-uri şi prin texte filozofice de mare interes. N-a fost o întreprindere hazardată?

Întâmplarea, neprevăzutul sunt parte a oricărei poveşti, uneori chiar motorul ei. Primii ani după ’89 au creat ipoteze şi situaţii unice, irepetabile. Trebuiau redescoperite toate „americile”, trebuiau retrăite toate poveştile începutului. Şi totul era pe muchie de cuţit. Nemira a fost şi va rămâne una dintre marile şi frumoasele istorii ale acelor ani. Aproape ca un basm. Uneori, am senzaţia că nu sunt eu cel căruia i s-a întâmplat. Ca să mă conving, deschid cele câteva cărţi, apărute recent, despre istoria editurilor româneşti. Citesc că, într-adevăr, mi s-a întâmplat mie.

Vă propun o întoarcere în timp: ar trebui să motivăm, într-un fel, opţiunea eroului. Iubea el cartea? Era un întreprinzător care aştepta un prilej favorabil ca să se exprime?

La acea vreme „întreprinzător” avea sensuri mult mai reduse. Mai degrabă, eram un supravieţuitor, unul dintre acei disperaţi, care încercau să trăiască muncind şi trecând prin tot felul de încercări şi meserii. Cred că primii bani i-am câştigat când nu împlinisem încă 13 ani. Am fost pe rând mărţişorist, sondor, marinar, pictor, hamal, meditator de matematică şi fizică şi cred că mi-au scăpat alte câteva munci de ocazie. Cu Nemira s-a întâmplat ceva special, cum foarte rar îţi este dat să trăieşti. Nemira mi-a oferit şansa să transform pasiunea în profesie şi, pe deasupra, să obţin un succes imens, inclusiv financiar. De aceea, repet, Nemira este o istorie de excepţie.

Să mai rămânem în sfera biograficului. Ce l-a determinat să devină dramaturg? A avut oare antecedente şi de poet, de romancier, până a făcut pasul spre teatru?

Nu cred că se poate da un răspuns total acoperitor unei întrebări care începe cu „ce l-a determinat să…”, atunci când e vorba de debutul scriitoricesc, doar dacă acceptăm, şi mulţi o fac sau chiar o declamă, că românul s-a născut poet. Atunci, cazul se simplifică. În ceea ce mă priveşte, şi acum vorbesc serios, nu aceasta ar fi secvenţa cea mai relevantă. Am mâzgălit pagini în adolescenţă, lor li s-au adăugat sporadic altele şi altele, dar niciodată nu au fost scrise cu sentimentul că vor fi publicate. Poate, aici, este un prim semn. Încercările mele, oricare ar fi fost ele, au demarat atunci când am primit o provocare sau, mai bine spus, când provocarea venea din disputa mea cu mine însumi. În cazul scrisului, al ieşirii mele pe piaţă, am fost precaut. Aveam la acel moment handicapul de a fi fost unul dintre cei mai cunoscuţi editori. Or, despre editorii buni se spune că sunt de regulă mari scriitori rataţi. În ţara Mioriţei se mai adaugă suspiciunea, neîncrederea în orice reuşită simplă şi firească. Cei mai mulţi dintre români nu pot accepta şi nici ierta că poate face cineva mai multe lucruri bune, că poţi avea succes. Cu această teamă mi-am pierdut vreo doi ani, trimiţându-mi textele la concursuri de dramaturgie, la secretariatele literare ale teatrelor din mai toată ţara. Trebuie să recunosc că eu eram primul care se îndoia de mine, eu aveam nevoie de confirmare, de recunoaştere. Şi ele au venit, m-au validat. Am obţinut nominalizări succesive la premiile UNITER şi am luat marele premiu pentru dramaturgie al Ministerului Culturii, preşedintele juriului fiind domnul Nicolae Manolescu. Cam în acelaşi timp, 1998, un teatru din provincie îmi juca prima piesă. Totul a stat sub semnul unei serii de întâmplări şi întâlniri remarcabile. N-am cum să-i uit pe Victor Parhon şi Tudor Popescu, oameni care au însemnat mult pentru mine în acea perioadă.

Eroul nostru scrie piese în care se recunoaşte lumea românească de după 1990. El dezvăluie cu amărăciune tarele unei tranziţii prost croite, de la dictatură la democraţie. Din teama multor autori de a nu cădea în provincialism transferă totul într-un general valabil care nu mai are legătură cu un loc anume. Oare face bine?

M-au urmărit mult timp temele României acestei perioade, atât de mustoasă, atât de plină de semnificaţii. Nu cred că teama de provincialism m-a făcut să evit „meandrele concretului” acestor ani, ci, mai degrabă, faptul că dincolo de expresiile şi butaforiile cotidiene există invarianţi istorici care ne bântuie. Cred că toate lucrurile pe care le trăim refac mitologii naţionale. Reciclăm arhetipuri, mirându-ne de propriile noastre trăiri, ca şi cum ar fi produse exclusiv de contemporaneitate. Dacă tot vorbim despre teatru, cine a văzut montarea lui Tocilescu la „O scrisoare pierdută” poate spune că textul a fost scris acum o sută de ani?

Protagonistul spectacolului nostru este interesat de mecanismele Puterii, aşa cum se exercită ea la diverse nivele, dar analiza pe care o întreprinde îl determină oare să-şi dorească s-o posede şi el? Devine el obsedat de reuşită?

Scriitorii îşi exorcizează obsesiile pe pagini albe. O fac, uneori, cu discreţie, alteori cu nuditate. Fascinaţia mecanismelor puterii m-a urmărit, mă urmăreşte încă. Sper să mă eliberez scriind în continuare despre ele, cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, am tras cu ochiul, şi nu doar în tratatele de guvernare.

Analizând fiinţa umană, ce descoperiri importante face?

De multe ori cea mai importantă descoperire e legată de ceva simplu, dar nicidecum banal, de o revelaţie uneori dinainte intuită. Nu există limite, certitudini şi este o prostie să încerci să înţelegi totul.

Eroul nostru mai cunoaşte un succes – e învestit cu o funcţie importantă, cea de Preşedinte – Director General al TVR. E o ascensiune plauzibilă pentru eroul pe care-l urmărim?

În teatru, important este ca tot ceea ce se întâmplă pe scenă să fie posibil şi în viaţa reală. Dacă ficţiunea capătă puterea realităţii, depăşind-o prin artă, spectatorul este convins. Va fi marcat, ca şi cum ar fi trăit o experienţă de viaţă remarcabilă. În actul „Nicolau – preşedinte TVR” este încă prea multă linearitate. Mişcările au fost previzibile. Să vedem ce va fi să urmeze.

Îşi vede montate piesele în teatre importante, chiar şi la televiziune. L-ar putea bântui o nelinişte: aceea că prestigiul autorului, prestigiul funcţiei provoacă astfel de izbânzi. Cum îşi alungă astfel de nelinişti?

Nu mă bântuie nici o nelinişte în acest sens. O parte dintre încercările prin care am trecut vi le-am relatat deja. Piesa de la televiziune a fost difuzată la trei luni după numirea mea, dar lucrul la ea începuse cu vreo şase-şapte luni înainte. Prima tentativă de montare a piesei de la Nottara s-a produs cu aproape trei ani înainte de momentul premierei. În acest răstimp s-au schimbat patru directori ai teatrului. La Teatrul Naţional montarea piesei mele a durat aproape un an. Cine cunoaşte cât de cât ritmologia teatrului românesc recunoaşte, şi în cazul meu, aceleaşi istorii lente şi indecise.

E încă un om tânăr, însă cu mari responsabilităţi. Cum le face faţă? În ce măsură piesa în care joacă e scrisă nu de noi, ci de alţii?

La fel cum am făcut faţă când înrămam tablouri, când lucram pe vapor sau umblam pe coclauri căutând „substanţe utile” acolo unde ceilalţi vedeau doar peisaje. Am încăpăţânarea de a încerca să fac lucrurile până la capăt. Poate şi din respectul pe care-l am pentru timpul consumat făptuirii acelor lucruri nu suport să constat că l-aş fi putut irosi aiurea. Mi-e frică să trăiesc ieftin. Cât despre cine e autorul scenariului, orice răspuns aş da, întrebarea va rămâne. De cele mai multe ori ne scriem singuri acţiunile, replicile, dar la dictarea altcuiva. După această constatare, putem fi mistici sau derizorii.

Îi poate asigura independenţă şi credibilitate TVR-ului? Uneori ştirile transmise sunt mai deranjante pentru guvernanţi decât felul în care le transmit alte televiziuni, timorate poate de poveri financiare. E vorba de curaj? Sau o pregătire pentru un moment anume?

Pentru orice instituţie media cuvântul-cheie este credibilitatea. Pentru TVR este dificil încă să-şi redescopere această dimensiune. Are o istorie încărcată, care vine din lumea cealaltă, a televiziunii de stat, de partid, televiziunea familiei conducătorului. Apoi, a trăit Revoluţia în direct, între sublim şi obscur. A urmat tranziţia, când toate puterile s-au bătut pe ea, pentru a o poseda şi a o pune să producă. Acum încearcă să-şi construiască identitatea a ceea ce trebuie să fie cu adevărat – serviciu public de televiziune, după modelul european. Tot timpul istoriei ei, Televiziunea Română a fost oglinda timpurilor. Uneori, sunt tentat să cred că, dacă TVR se va schimba, ceva se va schimba cu adevărat şi în societatea românească. În acest sistem fractal, în care partea reproduce întregul, schimbarea poate avea ca determinare sau măcar ca primă confirmare imaginile ce apar pe sticla TVR.

Experienţele pe care le trăieşte nu-l falsifică?

Experienţele falsifică doar în măsura în care personajul e apt pentru asta. Lupta importantă nu o dăm cu ceilalţi, ci cu noi. Miza cea mare este să ne rămânem nouă înşine autentici, să ne aparţinem. Să nu ne fi vândut totul din noi.

Mărturisesc că nu ştiu, nu bănuiesc deznodământul. Poate fi un succes eclatant sau o dezamăgire. Pe care îl alegem?

Şi într-un caz, şi în altul, povestea personajului nu poate fi decât o relatare spusă de alţii. Cât despre succes, câtă dezamăgire poate el să cuprindă! Depinde de unde priveşti, din sală sau de pe scenă.

Interviu de George Arion

Revista Flacăra

Puterea şi faţetele ei vă fascinează. Sunteţi, dacă-mi permiteţi să fac această apropiere, exact ca şi fotograful din „Ultimul împărat”: vedeţi lumea prin aparatul dvs de fotografiat clipe. Vi s-a întâmplat cumva să fiţi împiedicat în a arăta „imaginile” pe care le-aţi imortalizat?

Piedici ni se pun la tot pasul. Neplăcut e când ne împiedicăm singuri şi, fără să vrem sau să acceptăm, dăm vina pe alţii. Problema este însă ce înţelegem din tot ceea ce vedem cât trăim. Ce fel de martori suntem şi cum ne tratăm de fascinaţie. Fascinaţia poate produce clarviziune, dar poate şi orbi.

„Ultimul împărat” pare a fi, în bună măsură, completarea biografiei personajului ionescian din piesa „Regele moare”. Apropierea de Eugen Ionescu este întâmplătoare sau a fost voită? Vă socotiţi un descendent al lui Ionescu, un continuator al tradiţiei teatrului absurdului?

Nu mi-am construit niciodată descendenţe, oricât de mari ar fi fost maeştrii pe care îi admir. Dacă aceste legături se pot face, ele au o cauză naturală. Un fel de geologie a generaţiilor. Mai mult decât să simt că sunt într-o succesiune, într-un anume tip de continuitate, mi-e greu şi cred că nici nu e treaba mea să teoretizez.

Dacă ar fi să vă detaşaţi de piesele dumneavoastră şi le-aţi citi cu un ochi critic, care ar fi prima observaţie pe care aţi face-o?

Nu-mi recitesc piesele. Ar fi ca şi cum m-aş întoarce la o veche poveste de iubire, am trăit-o cândva, a fost minunată sau chinuitoare, dar nu vreau să mai văd chipul femeii. Poate astăzi nici nu aş mai recunoaşte-o. Prefer să mă îndrăgostesc din nou, de altă femeie, să trăiesc o nouă poveste. Şi mai este ceva: nefiind un truditor pe text, terminarea piesei este ca o eliberare.

Se vorbeşte de foarte mult timp de o criză a dramaturgiei originale. Se vorbeşte foarte mult despre ceea ce ar trebui făcut pentru resuscitarea acestui domeniu. Care este părerea dumneavoastră despre această situaţie? Ce tratament ar trebui aplicat pentru a vindeca acest „pacient”?

Şansa la viaţă pentru un text dramatic înseamnă şansa de a deveni spectacol. Nu e nimic complicat, cu atât mai mult cu cât sunt convins că publicul aşteaptă personaje şi poveşti româneşti. Regizorii şi directorii de teatru care vor miza pe dramaturgii români vor fi surprinşi de cât de pline vor fi sălile de teatru. În ultimă instanţă, e o problemă de luciditate şi curaj asumat.
Gabriela Simon (Cotidianul, 21 octombrie 2002)

Dle Valentin Nicolau, sunteţi cunoscut mai mult ca editor, decât ca dramaturg. De ce scrieţi teatru?

Faptul că scriu teatru, astăzi, este un răspuns la provocarea pe care mi-o adresează societatea. Cred că acest răspuns are şanse să ajungă la oameni şi să le vorbească despre lumea în care trăim şi despre excrescenţele ei (a se citi: forme de manifestare) maligne, ce trebuie sesizate şi extirpate. În ultimă instanţă, teatrul este pentru mine un exorcism.

Autorul de teatru al zilelor noastre trăieşte un paradox – scrie piese care nu ajung pe scenă. Cum vă împăcaţi cu această situaţie?

Fiindcă sunt editor, ştiu foarte bine cât de mare e masa de maculatură care circulă în lumea editorială şi cred că şi în aceea a teatrului. Printre aceste tone de hârtie scrisă, există şi valori care, din păcate, se pierd deseori în aceste condiţii.
Dacă teatrul ar reveni la forţa cuvântului, fără a încerca să concureze prin imagine cinematografia şi televiziunea, sălile s-ar umple din nou. De asemenea, dacă directorii de teatre şi secretarii literari ar avea curajul să propună pentru scenă scrierile dramaturgilor contemporani, s-ar face un pas în plus către spectatori. Cred că nu se poate trăi permanent într-o cultură de import, nu se pot auzi pe scenă numai cuvinte traduse din alte limbi şi exprimând realităţi care nu se găsesc şi la noi.

Faceţi parte dintre autorii dramatici români ale căror scrieri au fost remarcate şi premiate. Au însemnat aceste premii ceva pentru dumneavoastră, schimbă ele, în general, destinul unui dramaturg?

Eu am avut nevoie de ele fiindcă încerc să fiu sincer, în primul rând cu mine şi pe urmă cu ceilalţi. De aceea, aveam nevoie de confirmarea unui mecanism de selecţie şi de judecată rece, imparţială. Stând în scaunul editorului, ştiu ce uşor este să amesteci lucrurile, ce capcane imense există pentru un scriitor sau un om care vrea să devină aşa ceva. Etapa aceasta de dobândire a acestei siguranţe s-a încheiat. Acesta a fost singurul scop pentru care am trimis piesele la concurs, l-am atins, de-acum îmi văd în continuare de treabă.

În calitate de editor, cum reacţionaţi în faţa propunerii de a publica un volum de teatru? Rentează cartea de teatru în România?

Din punct de vedere al vânzării, sigur nu rentează. Mai mult, pot să vă spun că a început să nu mai renteze nici un fel de carte. Însă editura nu este doar o fabrică de „detergenţi spirituali” sau de „confecţii culturale”, ci şi o instituţie care trebuie să impună anumite lucruri pe piaţă, să-şi asume un program editorial care nu are întotdeauna legătură cu finalitatea economică.

Nu v-a tentat, ca editor, să vă publicaţi propriile piese, care nu pot ajunge altfel la cititori şi chiar la regizorii care ar putea fi interesaţi de ele?

Am luciditatea şi, în acelaşi timp, onestitatea de a nu face din mine un om-orchestră. Aşa că mi-am propus să mă situez pe poziţia autorului şi să aştept un editor. Care, din fericire, a şi venit. Am o propunere din partea Editurii UNITEXT, care vrea să-mi publice un volum şi sper ca acesta să ajungă într-o lună, o lună şi jumătate pe piaţă. Vor fi incluse aici piesele „Fantoma de la clasa întâi”, nominalizată anul trecut la UNITER, „Lume, lume, soro lume…”, nominalizată anul acesta, şi „Ca Zăpada şi cei doi”, premiată de Ministerul Culturii, volumul urmând să fie numit cu subtitlul primei piese, „Dacă aş fi un înger”. Pot să spun că e un teatru foarte direct, inspirat din realitate. Mă uit în jurul meu, văd ceea ce văd, se produce alchimia şi se nasc situaţii de viaţă, în care oamenii se pot recunoaşte.

Cristina Modreanu (Adevărul, 27 martie 2000)