ROOM SERVICE
Categorie: EN BAS DE FIGUERAS (2006)ROOM SERVICE
(monolog într-un act)
Cameră de hotel. BĂRBATUL stă aşezat pe marginea patului
BĂRBATUL: Mi a tremurat vocea. Şi mâinile, când am luat cheia. I s a părut ciudat că nu am bagaje şi mă privea ca pe un suspect. Ce i drept, nici faţa nu mă prea ajută. Totuşi mi a zâmbit. Un zâmbet complice. S o fi gândit că mă întâlnesc cu o femeie. Că am o amantă secretă, sau că sunt un bătrân pervers. Ce uşor poţi să ţi faci o părere greşită despre un om. Eu, cu o femeie?! (Scoate din buzunar o bucată de funie.) O femeie cu mine?! Femeile spun despre un bărbat fără bani că este urât. (Examinând funia.) Cred că am luat o prea scurtă. Şi cam subţirică. Vânzătoarea m a întrebat la ce mi trebuie un metru de funie. Ce să i fi răspuns: Doamnă, vreau să mă spânzur? Atârnat de tavan, cu limba scoasă. Urâtă imagine. Eu nu scot limba la lume. Sunt un om serios. (Pune funia pe pat.) Am dat de pomană banii pe ea. Mai bine mă arunc pe fereastră. Şi n am nici o cheltuială. Trebuie să fie minunat să zbori. N o să zbor, o să cad. Final previzibil. Toată viaţa am căzut. În ochii nevestei, în ochii copiilor. N am avut bani nici măcar să le plătesc meditaţiile. I am dezamăgit pe toţi. Văd asta limpede în privirile lor. Într o zi, îmi vor spune pe un ton rece şi tăios: N ai făcut nimic pentru noi! Mi e frică de acea zi. De aceea prefer să mă retrag. Pe balcon. Eu l am închis, cu mâinile mele, şi acolo îmi ţin sculele şi toate ciorcioboaiele. E ascunzătoarea mea. Copiii vin şi mă cheamă: Hai, tată, stai şi tu cu noi! Cum să mă duc eu să stau cu ei în sufragerie, când ştiu că n am fost în stare să le cumpăr biciclete?! Şi cât şi au dorit… Băiatul cel mare a fost mereu fascinat de istorie. L am putut eu trimite vreodată să vadă Roma? Atena?… Cel mic iubeşte animalele la nebunie. Ani de zile m a bătut la cap să i iau un căţel. Mâncare, vaccinuri… cheltuială, nu glumă! Şi ca să creşti animale îţi trebuie o casă ca lumea. Ăsta a fost visul nevesti mii, o casă la curte. Cu grădină. Abia am reuşit să plătesc ratele la apartament. Trei camere la etajul cinci. Puteam să mă arunc pe fereastră şi de acasă. De ce oi fi irosit eu banii pe camera asta de hotel nu ştiu. Venea nevastă mea de la piaţă şi mă găsea împrăştiat pe trotuar. Vecinii, gură cască în jurul meu, comentează răutăcios dându şi coate văzând o pe nevastă mea încărcată cu plase. Ea poate nici nu m ar recunoaşte. Uneori, când se uită la mine, am senzaţia că nu mai ştie cine sunt. Parcă nu şi ar mai aminti. Şi dacă mă recunoaşte tocmai atunci? Oribil! Am mai murdărit şi trotuarul din faţa casei. Mai bine îi fac pe plac recepţionerului şi mă culc cu o târfă. Iau o boală venerică gravă şi, gata, mă curăţ. Ce or să zică copiii? Că am fost un desfrânat. Un curvar bătrân. Se poate muri subit dintr o astfel de treabă? Altfel, dacă trebuie să repet figura, se duce naibii tot salariul! Mai bine mi cer banii înapoi. În definitiv, n am stat decât câteva minute. Nici măcar n am deranjat patul. Recepţionerul pare un om de înţeles. Nu cred să se simtă jignit dacă-i ofer un bacşiş. Îi las lui funia. Iau banii, ies din hotel şi mă arunc în faţa primei maşini. Mă arunc cu spatele, ca să nu mă desfigureze. Se sperie nevastă mea! Şi trebuie să mă asigur că nu sunt pe trecere de pietoni, altfel îl bag în belea pe şofer. Dar dacă îi sparg farul şi i îndoi capota? Dau peste un nemernic de şofer care-mi cere despăgubiri. (Scoate din buzunar un pistol.) Dacă tot am dat banii pe el… (Caută prin buzunare şi scoate un cartuş.) Unul singur mi ajunge. Nu i nevoie să fac risipă. Totul e să nimeresc bine. Aveau şi pistoale mai mari, dar… scump. Diferenţa de preţ era cât o jumătate de maşină de spălat. Mi e suficient şi ăsta, aşa mic cum e. Nici n o să simt. Dacă nu mor şi doar paralizez? Devin o legumă. Prin spitale. Ajung în sapă de lemn. Mai bine mă electrocutez. Colegii de serviciu n or să creadă c am făcut o voit. Vor face glume proaste pe seama mea: Domnul inginer a băgat degetele în priză – şi se vor prăpădi de râs chiar dacă ştiu că eu sunt un meseriaş adevărat. Doar mă văd toată ziulica robotind. Serile mă duc şi mai scot un ban reparând la unul şi la altul stricăciunile din casă. Nu mi iese mare lucru, dar iese. Tot mai bine cu o femeie. Mă culc cu nevasta unuia bolnav de gelozie. Îi povestesc totul şi el mă omoară instantaneu. Şi dacă mi mulţumeşte? Nevastă mea nu se plânge. Mă mai înţeapă ea uneori cu glume nesărate, dar mă fac că nu nţeleg. (Scoate din buzunar un pachet de ţigări.) N am fumat niciodată. Nu ard eu banii cu bună ştiinţă. De câte ţigări ar fi nevoie să intru şi eu în statistici? S aştepte ei mult şi bine, nu sunt eu aşa de risipitor! (Pune pachetul de ţigări pe pat.) Le las cameristei. O să aibă un şoc când mă va găsi… M am gândit şi la înec. În chiuvetă? În cadă? Ştiu să înot prea bine. Răcesc şi cad la pat cu febră, lipsesc de la serviciu şi mi taie orele… Îmi tai venele! Dacă văd sânge, leşin… Atentez la viaţa preşedintelui! Nici n apuc bine să mă apropii de el şi lunetiştii: pac! Mă doboară. Ar fi prima oară când vor scrie ziarele despre mine. Teroristul! Criminalul!… Dar eu nu sunt aşa. Sau poate mă vor considera un erou, salvatorul naţiunii. Nu sunt eu… O să mi dau foc. Cu un litru de benzină am rezolvat o. Şi dacă arde totul? Cine plăteşte? (Scoate din buzunar o sticlă de băutură.) Beau până crăp. Vorba aia, mort de beat. O vorbă aiurea, că toţi învie dimineaţa. Bani aruncaţi pe fereastră! (Pune sticla pe pat.) Cam mult pentru cameristă. I o las băiatului care cară bagajele. În hotelul ăsta voi fi pomenit mult timp de aici încolo: Ce generos a fost domnul de la camera 71!… Cel mai mult mi ar plăcea, dacă aş ştii cum, să mor într un mod enigmatic. Lumea să spună: Omul ăsta duce cu el în mormânt o mare taină. Să nu ştie nimeni că singurul meu mister este cum de n am reuşit să câştig atâţia bani, cât să i fac pe cei din jurul meu fericiţi. (Scoate din buzunar un cuţit.) De cuţit nici nu poate fi vorba. Ce, eu sunt japonez? Şi să mi vadă toată lumea măruntaiele?! Dezgustător! I l las bucătarului de la restaurant. E ascuţit de mâna mea. Mă va pomeni şi el. (Scoate din buzunar un flacon de medicamente.) Somnifere adevărate. (Varsă pastilele în palmă.) Două, patru, şase, îmi place să număr, dar nu prea apuc că se termină repede… 16, 18, 20 de comprimate. Nu mai ţin minte cât am dat pe ele, dar n a fost mare lucru. Merită. Voi părăsi lumea asta visând. Nu doare, nu produce mizerie, nu provoacă pagube. Voi visa tot ce n am putut împlini. Celui care nu i s a dat nimic nu i se poate cere nimic. Şi nici reproşa… De ce nu auzim când ni se spune: Copile, bucură te de basm; băiete, ai grijă, basmul s a terminat, de aici înainte e treaba ta, tu eşti povestitorul?! Nu auzim pentru că nu ni se spune. Suntem lăsaţi să orbecăim de capul nostru. Mereu am crezut că e de datoria mea să restitui copilăria primită. Că cei din jurul meu depind doar de ce le pot eu cumpăra. Că trebuie să le achit încercările de a reuşi şi să le plătesc şansa de a fi fericiţi. Aveam prea multe pe cap ca să mă gândesc la sinucidere. Ar fi fost şi absurd, când atâţia depindeau de mine. Băiatul cel mare, chiar dacă nu eu l am dus la Roma, a ajuns singur acolo. Nevastă mea piguleşte toată ziua florile din ghivecele care ne umplu apartamentul. Cel mic s-a mutat. Locuieşte singur cu două lighioane, una blondă şi un doberman. Şi atunci, ce caut eu, acum, aici?… Am 56 de ani şi încă tot aştept să înceapă ceva. (Pune pastilele înapoi în flacon. Câteva cad pe jos.) Pot să adorm, să visez şi fără voi. (Se apleacă să ia pastilele împrăştiate pe covor.) Le găseşte mâine dimineaţă camerista şi şi închipuie că domnul de la camera 71 a vrut să se sinucidă. Ce uşor se pot înşela oamenii! Unde v aţi rostogolit, otră
vurilor? (Bâjbâind după pastile, dă cu mâna de un obiect aflat sub pat.) Ce o fi aici? (Trage de sub pat o valiză.) Hopa! Careva şi a uitat bagajul. Ce om aiurit! (Ridică valiza.) Grea! Ce cari, omule, în ea, păcatele? (Aşază valiza pe pat.) Mă roade curiozitatea, dar nu i frumos. Ce mă interesează pe mine ce i înăuntru? Treaba lui. Când şi o da seama, se întoarce şi o va găsi la locul ei. Plec. Nevastă mea pesemne că doarme deja, aşa că n o să fiu nevoit s o mint. Plec… Haine nu pot fi. Dar nu i treaba mea! Prea grea ca să fie lucruri obişnuite. (Deschide una dintre încuietorile geamantanului.) Nu i frumos ce fac! (Deschide şi cea de a doua încuietoare.) Doar o privire. Nu! Hai acasă, aşa ceva nu se face! (Se îndreaptă spre uşă, se întoarce şi deschide capacul valizei. Pentru o clipă rămâne împietrit, apoi închide capacul la loc.) Bani! E plină cu bani. Mulţi bani. Enorm de mulţi bani. Cât n am văzut eu toată viaţa mea. Şi am avut o presimţire. Gândeşte! Ăştia nu sunt bani uitaţi. Sunt ascunşi. Gândeşte! Cel mai bine ar fi să plec. O să i găsească sigur camerista. Anunţă poliţia, ăia verifică cine a închiriat camera. Eu! Mă arestează. Sunt un mafiot! Ce or să creadă copiii mei? Că am avut o viaţă dublă, că am fost un criminal? Mai bine îi predau eu singur la poliţie. Or să mă creadă un prost, un idiot. Nici măcar. N or să creadă o iotă şi tot în puşcărie ajung. Cine i nebunul care să predea de bună voie o valiză burduşită cu bani?! Îi iau cu mine. Îi ascund. Pe balcon. Îi cheltui. Imposibil, sunt prea mulţi. Nevastă mea mă va întreba de unde am banii. O s o mint. N o să ţină. Mă lasă s o mint doar când vrea ea. Şi copiii vor întreba: Tată, de unde ai banii, i ai furat? Eu, să fur?! Eu, care i am crescut să fie cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu?! Să mă fac că nu i am văzut… nu pot. Nu pot! Şi dacă se întoarce acum ăla de i a ascuns? Mă găseşte cu valiza deschisă. (Închide valiza.) Or fi mai mulţi? O bandă? Şi eu n am decât un singur cartuş. Trebuie să fug! O duc cu mine. Recepţionerul mă va privi suspect pentru că nu am venit cu bagaj şi acum plec cu ditamai geamantanul. Va suna la poliţie. N o să sune pentru că de felul lui îşi face uşor păreri greşite despre oameni. Şi dacă atunci când ies dau nas în nas cu bandiţii? Cobor pe scara de serviciu. Ajung acasă. Acolo mă mai gândesc. Ce pot cumpăra cu atâţia bani? Ce pot eu cumpăra cu atâţia bani? Dacă sunt falşi? N ar fi fost ascunşi. Sunt bani adevăraţi! Ce pot eu cumpăra cu atâţia bani? Dar, câţi? Ce pot eu cumpăra? (Deschide capacul valizei. Ia un pachet de bancnote şi începe să numere. Se opreşte, speriat. Linişte desăvârşită.) Cine a frânat aşa brusc? La ora asta nu e circulaţie. S a trântit o portieră?… (Aprinde o ţigară. Fumează cu poftă.) 27, 28, 29… (Numără, murmurând. Se opreşte din nou, şi mai crispat.) Se aude liftul? A oprit, aici, pe etaj? Se zbârleşte pielea pe mine. (Deschide sticla şi bea zdravăn.) 41, 42, 43, 44… (Numără, murmurând. Se opreşte iarăşi, panicat.) Paşi! Se aud paşi! S au întors?! Mi e inima cât un purice. (Pune mâna pe mânerul cuţitului.) Sunt ai mei! 63, 64… (Numără, murmurând. Se opreşte, înspăimântat.) Scârţâie uşa? Se aude cum se deschide. Îngheaţă sângele în mine! (Încarcă pistolul.) 87, 88, 89… (Numără, murmurând. Se opreşte, glasul îi este gâtuit.) E cineva în cameră? Vorbeşte! E careva aici? (Ia funia şi izbeşte aerul cu ea în toate direcţiile.) Sunt ai mei! Ai mei!… 95, 96, o să mor de frică, 97, 98, 99. (Întuneric.)
CORTINA
13 iunie 2006