„Editorul nu prea se înţelege cu scriitorul”

Valentin Nicolau, directorul editurii Nemira, este şi un valoros dramaturg. Participând la ediţia de anul acesta a Concursului de Dramaturgie „Camil Petrescu”, organizat de Ministerul Culturii, a câştigat primul loc cu piesa „Ca Zăpada şi cei doi”, o radiografie inspirată a societăţii româneşti actuale. În cele ce urmează el ne-a prezentat felul în care a scris piesa, precum şi relaţia nu tocmai comodă dintre calitatea de editor şi cea de scriitor.

Într-un fel, acest succes e o surpriză. De când scrieţi teatru? Faptul că sunteţi editor v-a apropiat de literatură?

Povestea teatrului la Valentin Nicolau a început cam de vreo doi ani de zile. Am câştigat acest concurs, dar nu uitaţi, am fost nominalizat la concursul UNITER, „Piesa anului”, şi în acest an, şi anul trecut. Deci succesul meu are un registru mai larg. Ce vreau însă să vă spun. Eu am avut nevoie de o confirmare a faptului că ceea ce fac este bun şi, în consecinţă, am apelat la mecanismele reci ale judecării, care sunt concursurile. Apoi, m-am temut mereu să nu se amestece lucrurile, adică Valentin Nicolau, editorul, cu Valentin Nicolau, scriitorul. De aceea am ales această formulă a concursului când, sub acoperirea anonimatului, poţi să fii judecat de o instanţă competentă.

Ce fel de piesă este aceasta premiată? E o piesă realistă, experimentală?

Piesa care a câştigat concursul se intitulează „Ca Zăpada şi cei doi”, parafrazare evidentă a titlului basmului. Ea are o istorie specială. Editorul Valentin Nicolau s-a întâlnit cu unul dintre scriitorii care publică la Nemira şi care i-a spus că pentru concursul de dramaturgie „Camil Petrescu” mai sunt încă vreo zece zile, timp în care se mai pot preda manuscrise. Primind acest stimul, n-am mai stat pe gânduri, m-am dus acasă şi în cinci nopţi am scris piesa. Într-a şasea am făcut o pauză minimă pentru detaşare. Într-a şaptea am corectat-o şi apoi am trimis-o la concurs. Aceasta e epopeea. Despre piesă acum… Teatrul, evident, mizează pe temele universale ale umanităţii, dar în societatea în care trăieşti observi o serie de abcese pe care nu poţi să nu le ataci direct. Deci valorile universale se regăsesc sub veşmântul lumii contemporane cu toate particularităţile ei. E vorba în piesă de trei destine care se încrucişează, se depărtează… Piesa este, într-un fel, realistă. În general, tot ce scriu eu cade în albia realismului, din simplul şi foarte profundul motiv că eu consider realismul mai fantastic decât fantasticul, mai convingător decât cea mai îndrăzneaţă ficţiune.

Cum se împacă editorul cu scriitorul? Se completează sau se încurcă unul pe celălalt? Editorul nu-i creează avantaje scriitorului?

Un lucru e clar: nu vreau, nu pot să mă păcălesc pe mine însumi. Ceea ce e bun e bun şi fără să fie publicat, deci fără să-mi creez eu asemenea avantaje în calitatea pe care o am, de editor. Acum am primit confirmarea valorii şi sunt foarte bucuros că Editura UNITEXT mi-a propus să-mi publice piesa premiată, alături de celelalte două nominalizate de către UNITER, realizând astfel o suită care mă reprezintă. Aşadar, ceea ce vă spuneam şi la început: e dificil să fie doi oameni într-unul singur, adică editorul şi scriitorul. Ziua trebuie să fii foarte riguros şi să faci treabă bună la editură, iar seara, noaptea, trebuie să fii inspirat. De aici apare incompatibilitatea dintre cele două euri. E un consum nervos destul de mare pe care deocamdată reuşesc să-l suport. Nu mai spun că uneori îţi vin cele mai bune idei tocmai când ai de lucru la editură, şi atunci pe unde scoţi cămaşa? Dar în fine…
A consemnat Dan Stanca (România liberă, 21 martie 2000)