„Pentru mine, îngerul este un gând înainte de gând”

Aţi scris o piesă de teatru intitulată „Dacă aş fi un înger”. Am să vă întreb direct: vă pare rău că nu sunteţi un înger?

Nu cred că sentimentul de părere de rău este cel care mă încearcă. Mă gândesc mai mult, din postura mea de om, cum ar fi fost… Dacă aş fi fost un înger în povestea respectivă, în piesa de teatru adică, cu siguranţă că aş fi văzut multe alte lucruri pe care oamenii aceia, personajele, nu le vedeau şi nu le înţelegeau. Rolul îngerului care planează asupra spaţiului de joc este tocmai de a da înţelesuri pe care personajele piesei nu le văd.

Să punem atunci întrebarea altfel: ce aţi face dacă aţi fi un înger?

Dacă aş fi un înger… bun, m-aş ţine de fişa postului lor, care este foarte bine întocmită. Nu cred că ei ies foarte mult din fişa de post – nici nu ar avea cum – pentru că atribuţiile lor sunt foarte bine precizate în jurul omului, adică în jurul celui căruia îi aduc servire. Scriu acum o piesă care se va intitula „Taina îngerilor” şi în care îmi închipui că, dacă îngerii au atribuţiuni foarte precise, ei bine, au şi o taină. O taină pe care nu o ştiu decât ei. Eu mi-o închipui doar, şi anume: faptul că dragostea dintre doi oameni este consecinţa directă a iubirii îngerilor lor păzitori. Această taină a lor ne face pe noi oamenii să ne întâlnim, să avem poveşti remarcabile de viaţă, să ne căutăm mereu. Viaţa noastră este rezultatul căutărilor pe care îngerii noştri le au, la rândul lor.

Cum vă reprezentaţi aceste făpturi cereşti? Iconografic sau neconvenţional?

Am avut tentaţia să încerc să dau personalitate vizibilă unui înger, reprezentare concretă. Am ajuns la concluzia că este inutil, pentru că am văzut oameni care îmi trezesc un sentiment de îngeri, care au ceva special şi care mă fac să cred că ceea ce am văzut era poate chiar îngerul acelui om.

În faţa Televiziunii este o troiţă, în memoria celor care au murit acolo. Unde credeţi că le-a fost îngerul păzitor în acele momente?

Momentul acela rămâne foarte special. Cred că a fost un moment în care îngerii erau prea puţin pregătiţi să-şi apere oamenii. Au fost momente profund rele. Era o plată istorică a unei neputinţe de zeci de ani şi poate că cei mai fragili dintre oameni, cu îngerii lor cei mai delicaţi, au pierit atunci. Poate că au supravieţuit cei care au fost gardaţi de îngeri întunecaţi… De când am păşit în Televiziune, am simţit un lucru foarte straniu. Stau la etajul 11, în biroul în care au stat toţi preşedinţii de dinaintea mea. Am un continuu sentiment de apăsare şi de-abia aştept să părăsesc acest etaj 11 şi să mă mut în altă clădire. E o încărcătură grea în pereţii turnului televiziunii. Pesemne că de mult prea multe ori îngerii cei buni au fost izgoniţi sau striviţi de faptele aproape neumane ale unor oameni, care au avut aici „lucrări”, în sensul rău al cuvântului.

Din câte ştiţi dvs., s-a făcut vreo sfeştanie în instituţia aceasta?

Preoţi au fost pe-aici, dar nu cred că s-a făcut o sfeştanie cu gândul unei eliberări, de a scoate din fibrele de beton şi de fier ale clădirii toată încărcătura aceea rea… S-a întâmplat un lucru deosebit când am schimbat echipa de conducere şi l-am numit Director de Programe pe Titi Dincă, pe care toată lumea îl ştie ca realizator de emisiuni de viaţă spirituală. A apărut într-un ziar un titlu dat în bătaie de joc: „Numărul doi în televiziune este un popă”. Chiar şi din răutatea iniţială cu care era scris articolul reieşea că şi din punct de vedere al managementului formal al instituţiei apăruse un semn de bine, de „altceva”.

Aveţi vreun înger păzitor căruia să-i simţiţi prezenţa?

Absolut! Şi îl simt ca pe un gând de dinaintea gândului. Este ceva-cineva care, înainte de a gândi eu, îmi gândeşte logica unei acţiuni sau a unei evaluări. Acest gând are puterea unei percepţii de prezenţă, care mă înconjoară şi care mă pune în afara unui pericol, altminteri de neevitat. Este ca o cămaşă, ca o zonă tampon între tine şi agresiunea pe care urmează să o suporţi.

Copiii dvs. cred în îngeri?

Copiii mei au, la această vârstă, mai degrabă cunoaşterea preluată din lecturi. Cred că intuiţia, simţirea ideii de înger o dobândeşti odată cu trecerea anilor, odată cu trezirea în această lume deosebit de dură. Este foarte interesant să-i auzi pe copii vorbind despre îngeri. Aş asocia la această idee povestea unui copil care a văzut pe un câmp un copac tăiat şi a exclamat: „De acum înainte nu o să mai bată vântul!”, adică nu va mai simţi prezenţa vântului indirect, prin crengile şi frunzele care se mişcau la orice adiere… Chiar dacă nu au o conştiinţă teoretică bine exprimată, copiii au cea mai bună percepţie a îngerului.

Istoria spune, ca o butadă, că atunci când turcii băteau la porţile Bizanţului, teologii se certau pe seama sexului îngerilor. Seamănă, metaforic vorbind, situaţia de atunci cu situaţia României de astăzi?

Netransferată la modul abrupt, da. Cred că în momentul de faţă există un discurs public paralel, care nu are nici o legătură cu probleme profunde care bat la „porţile” cetăţii omeneşti. Există oameni care, asemenea armatelor turceşti, vor distrugere. Alţii, frustraţi, pare că stau mai mult cu faţa către îngeri decât spre social. Dar vreau eu să vă întreb: ce era mai important pentru locuitorii cetăţii înconjurate de turci? Mie mi se pare că discuţia lor, importantă pentru ei, este o formă de eroism, pe care alţii ar cataloga-o drept inconştientă.

De ce majoritatea persoanelor publice evită discuţii serioase despre credinţa lor?

Din două motive. Unu: pentru că unii mimează credinţa, numai aşa putând fi „recunoscuţi” de poporul credincios. Este o formă de teatralitate, joacă un rol, dar pe care nu îl pricep. Cealaltă formă – de discreţie – este una pe care eu o înţeleg cel mai bine. Credinţa este un lucru mai discret şi mai intim decât orice, chiar şi decât amintirile (care sunt strict ale fiecăruia). Eu însumi nu vorbesc cu uşurinţă despre asta, chiar şi acum îmi găsesc greu cuvintele… Nu sunt unul dintre cei care se supun vederii celorlalţi, făcând o suită de protocoale de credinţă în spaţiile dedicate. Nu am convingerea că trebuie să mă exprim ca un posesor de credinţă, într-o formă neapărat convenţională.

Ce părere aveţi despre instituirea unor neo-sărbători în România, cum ar fi Sf. Valentin?

Acestea sunt deja ciubucuri sociale. Sunt lucruri care încearcă să-şi găsească şi o zonă de fundamentare religioasă, dar care nu ţin cont că sunt doar expresii comerciale, de mondenitate sau doar un alt prilej de a mai „inventa” un eveniment. Ele sunt promovate de către comercianţii din mass-media şi de cei din alimentaţia publică. Poate că un pic de rău aduce sărbătoarea asta forţată, dar în nici un caz un pic de bine. Există în inima omului un Panteon minimal de raportare la sărbători, la anumite ritualuri. Dacă se face prea mare înghesuială, nici nu mai ai posibilitatea unei singularităţi, a unei intimităţi. Astfel, nu mai ai un eveniment, ci intri in derizoriu şi într-un joc comercial.

A consemnat Răzvan Bucuroiu

Lumea credinţei, anul I, nr. 4