Bărbatul care a lăsat moartea gravidă

Faptul că piesa (“Taina ingerilor”, n.r.) este pentru prima dată prezentată la Sibiu are vreo legătura cu faptul ca aţi dori ca ea să fie pusă în scenă aici?

Munca dramaturgului se încheie atunci când acesta termină de scris textul. Punerea în scenă nu mai depinde de autor, ci de context, de interesul cu care este primit textul; este legată de un regizor, de ofertele care apar după ce piesa este prezentată pentru prima oară.

Pentru o eventuală punere în scenă a acestei piese v-aţi simţi mai confortabil colaborând cu un anumit regizor decât cu un altul?

În cazul de faţă este vorba de un regizor care să aibă o viziune uşor imperială, amplă, grandioasă, pentru că este vorba despre un Bar al Zeilor, unde există magi, diavoli, îngeri, un spaţiu special, populat de o serie de personaje care vin dintr-un univers spectaculos, aparte.

Sunt aceşti magi, diavoli şi zei nişte ipostaze ale omului?

Mai degrabă ei trăiesc nişte ipostaze umane, în nişte contexte umane – au poveşti care le conferă latură umană, au idei, angoase şi ambiţii umane.

Şi totuşi, în piesă, chiar şi aceşti diavoli şi zei se află sub mâna destinului.

Totul este subordonat planului divin şi ei se supun acestuia. Chiar dacă nu realizează, toate ambiţiile, toate dorinţele lor se subordonează acestui mare plan. Şi mai este un lucru, în ceea ce-i priveşte pe diavoli: ei nu cunosc taina îngerilor, şi această necunoaştere îi face să rateze tocmai finalul, iar planul lor diabolic se va întoarce împotriva lor.

Momentul iniţial al piesei este un fel de ars-poetica a actorului, vorbind despre seducţia artei, despre manipulare şi despre ideea că spectatorii îşi doresc să se lase încântaţi.

Piesa debutează prin scena în care în Barul Zeilor este prezentat un număr de magie. Aceasta este o pledoarie sau mai bine spus o viziune personală despre teatru şi despre actori, despre această liber-consimţită participare la actul artistic; este convingerea mea în legătură cu faptul că şi spectatorii, şi actorii trebuie să creadă în ceea ce fac, în ceea ce se petrece pe scenă, chiar dacă nu este ceva concret sau care ţine de spaţiul realului. Acest început face ca textul să fie plasat tot timpul în raport cu magia, pentru că teatrul rămâne un spaţiu magic, unde există posibilitatea trăirii autentice numai în cazul în care spectatorul acceptă ideea de a crede în veridicitatea lumii ce se naşte sub ochii săi.

În momentul lecturii am făcut o paralelă între protagonistul piesei, cu numărul lui de prestidigitaţie, cu modul lui de a-şi rosti discursul, ca un “vrăjitor de vorbe”, aşa cum l-aţi numit, şi politicieni, care îşi realizează numerele de iluzionare prin cuvinte în faţa lumii întregi.

Da, desigur că şi politicienii sunt nişte mici imitatori ai spaţiului în care diavolii se joacă cu oamenii. De multe ori sunt nişte imitatori grosieri şi, cu siguranţă, rezultatele sunt dintre cele mai neplăcute pentru oamenii pe care încearcă să-i manipuleze. Această paralelă, acest machiavelism constituie o temă pe care am putea discuta foarte mult.

Ştiu că obişnuiţi să vă numiţi personajele cu nume generice. De data aceasta este diferit. De aceea, parcurgând textul, m-am întrebat care sunt personajele reale care se ascund în spatele numelui?

În mod normal obişnuiesc să las numele personajelor în zona genericului. Piesa aceasta constituie o excepţie, însă fără trimiteri la realitatea imediată. Aici numele nu sunt alese întâmplător, au semnificaţii aparte: Vladimir, de exemplu, înseamnă „stăpânul lumii”.

Piesa dumneavoastră lasă impresia de pendulare între bine şi rău. Totuşi, nici unul dintre personaje nu reprezintă binele sau răul absolut. Nici chiar îngerii nu sunt cu desăvârşire buni.

Îngerii ar trebui să fie în ierarhia cerească deasupra omului, dar au avut, au şi vor avea întotdeauna un blestem, acela că Dumnezeu i-a dat omului chipul şi asemănarea lui. De aceea îngerii pot cădea şi au şi căzut. Îngerii pot avea o slăbiciune, poate exista ceva foarte puternic de tip uman, care să-i seducă şi să-i facă să cedeze, aşa cum Valentino a cedat ispitei de a avea o condiţie excepţional umană.

Credeţi în rai şi iad?

În sensul cinematografic uman, nu. Dar cred în ele în sensul de zone ale existenţei, după cea pământească. Pentru mine nu există o apocalipsă comună, ci o apocalipsă a fiecăruia, pentru că fiecare dintre noi avem un sfârşit. Şi până la urmă raiul şi iadul încep de aici, de pe pământ. Până la urmă, viaţa în sine poate fi ori un rai, ori un iad. Raiul şi iadul sunt legate de individ, nu de o percepţie colectivă.

Ne puteţi oferi câteva repere legate de activitatea dumneavoastră prezentă si viitoare?

În acest moment se joacă la Nottara “Uzina de plăceri”, ajunsă la finalul celei de-a şasea stagiuni şi la începutul celei de-a şaptea. Pentru viitor lucrez la un proiect care de data aceasta nu mai este legat de teatru. Vreau să-mi îndrept atenţia către un roman, dar asta nu înseamnă o abandonare a teatrului, ci pur şi simplu o tentaţie la care nu aş vrea să rezist. Romanul este un gen literar în care aş vrea să spun ceva pentru că simt că am ceva de spus. Va fi un roman special, un roman care va conţine o piesă de teatru. Aşadar, nu va fi un roman pur, ci unul de intersecţie cu teatrul, spaţiul teatral rămânând o prezenţă puternică.

Ştiu ca sunteţi de formaţie geofizician. Aş dori să vă întreb cum aţi ajuns la teatru?

A fost o întâmplare, pe care şi eu mi-o explic greu, o pun poate pe seama unui soi de “lene” de a scrie pe care o am, prin faptul că nu am mereu timpul necesar pentru a scrie, şi atunci teatrul îmi permite asta, “viaţa prin exces”: fac un exces timp de câteva nopţi şi am scris un text. Scrisul pentru mine este un act spontan, este o eliberare a ceea ce acumulez multă vreme în minte. Astfel se explică de ce până acum nu am abordat romanul, deşi tentaţia lui exista. Romanul ar presupune un efort permanent de a şlefui, de a lucra textul. Romanul pe care îl am în proiect îl voi scrie probabil în câteva săptămâni, pentru că am o a doua viaţă, în spaţiul public, destul de intensă şi care nu-mi permite să ies din rigurozitatea muncii pentru multă vreme.

Interviu realizat de Oana Raluca Sivu

Sibiu Standard, Aplauze, 5 Iunie 2008