“Miza cea mare este să nu ne fi vândut totul din noi”

Domnule Valentin Nicolau, vă propun să scriem împreună un text dramatic. Protagonistul e un fost student la geologie, care a renunţat la profesie. Oare de ce?

Alegerea facultăţii a stat sub semnul compromisului, chiar dacă ulterior am iubit geologia-geofizica. Opţiunea mea n-a fost generată de dorinţă, ci doar de ceea ce aş fi putut face mai convenabil la acel moment. Există uneori şi compromisuri fericite. Am ales Facultatea de Geologie – Geografie, amintindu-mi de vorbele cuiva, întâlnit în anii de liceu, şi care-mi spunea că la Geologie se învaţă lucruri fascinante, iar meseria comportă două mari avantaje: nu ai şefi, în schimb ai o groază de timp pentru a face ce-ţi doreşti. Ce argument mai bun pentru un om care voia, de fapt, altceva?!

Unii dintre colegii săi de facultate, de generaţie, s-au împlinit strălucit peste hotare, chiar în meseria pentru care s-au pregătit. Alţii însă, rămaşi în ţară, s-au refugiat în alte profesii, ca şi el. Cum priveşte eroul nostru lumea din care s-a desprins şi care e într-o degringoladă în momentul de faţă?

Am colegi care au făcut cariere strălucite în Statele Unite, Canada sau Australia. Dintre cei rămaşi în ţară, puţini mai practică geologia sau geofizica. Oricum, aproape toţi au reuşit să se realizeze profesional. Înseamnă că şcoala a fost cu adevărat excepţională. Nu ne-a pregătit doar pentru o meserie, ci şi pentru a face faţă marilor provocări, marilor schimbări. Anii care au urmat Revoluţiei au însemnat şi perioada celor mai mari reorientări profesionale, a celor mai radicale schimbări de destine. Eu sunt unul dintre cei care au ieşit dintr-o existenţă şi, de atunci, pătrund în alte şi alte poveşti care par a fi viaţa mea. Toate marile momente istorice generează astfel de răsuciri şi rearanjări de destin. În ceea ce mă priveşte nu este încă timpul de a mă opri în loc şi a-mi privi parcursul, cu atât mai puţin de a-l explicita.

Personajul principal al piesei noastre s-a lansat în afaceri. A înfiinţat o editură, Nemira, care a devenit rapid cunoscută, mai ales prin SF-uri şi prin texte filozofice de mare interes. N-a fost o întreprindere hazardată?

Întâmplarea, neprevăzutul sunt parte a oricărei poveşti, uneori chiar motorul ei. Primii ani după ’89 au creat ipoteze şi situaţii unice, irepetabile. Trebuiau redescoperite toate „americile”, trebuiau retrăite toate poveştile începutului. Şi totul era pe muchie de cuţit. Nemira a fost şi va rămâne una dintre marile şi frumoasele istorii ale acelor ani. Aproape ca un basm. Uneori, am senzaţia că nu sunt eu cel căruia i s-a întâmplat. Ca să mă conving, deschid cele câteva cărţi, apărute recent, despre istoria editurilor româneşti. Citesc că, într-adevăr, mi s-a întâmplat mie.

Vă propun o întoarcere în timp: ar trebui să motivăm, într-un fel, opţiunea eroului. Iubea el cartea? Era un întreprinzător care aştepta un prilej favorabil ca să se exprime?

La acea vreme „întreprinzător” avea sensuri mult mai reduse. Mai degrabă, eram un supravieţuitor, unul dintre acei disperaţi, care încercau să trăiască muncind şi trecând prin tot felul de încercări şi meserii. Cred că primii bani i-am câştigat când nu împlinisem încă 13 ani. Am fost pe rând mărţişorist, sondor, marinar, pictor, hamal, meditator de matematică şi fizică şi cred că mi-au scăpat alte câteva munci de ocazie. Cu Nemira s-a întâmplat ceva special, cum foarte rar îţi este dat să trăieşti. Nemira mi-a oferit şansa să transform pasiunea în profesie şi, pe deasupra, să obţin un succes imens, inclusiv financiar. De aceea, repet, Nemira este o istorie de excepţie.

Să mai rămânem în sfera biograficului. Ce l-a determinat să devină dramaturg? A avut oare antecedente şi de poet, de romancier, până a făcut pasul spre teatru?

Nu cred că se poate da un răspuns total acoperitor unei întrebări care începe cu „ce l-a determinat să…”, atunci când e vorba de debutul scriitoricesc, doar dacă acceptăm, şi mulţi o fac sau chiar o declamă, că românul s-a născut poet. Atunci, cazul se simplifică. În ceea ce mă priveşte, şi acum vorbesc serios, nu aceasta ar fi secvenţa cea mai relevantă. Am mâzgălit pagini în adolescenţă, lor li s-au adăugat sporadic altele şi altele, dar niciodată nu au fost scrise cu sentimentul că vor fi publicate. Poate, aici, este un prim semn. Încercările mele, oricare ar fi fost ele, au demarat atunci când am primit o provocare sau, mai bine spus, când provocarea venea din disputa mea cu mine însumi. În cazul scrisului, al ieşirii mele pe piaţă, am fost precaut. Aveam la acel moment handicapul de a fi fost unul dintre cei mai cunoscuţi editori. Or, despre editorii buni se spune că sunt de regulă mari scriitori rataţi. În ţara Mioriţei se mai adaugă suspiciunea, neîncrederea în orice reuşită simplă şi firească. Cei mai mulţi dintre români nu pot accepta şi nici ierta că poate face cineva mai multe lucruri bune, că poţi avea succes. Cu această teamă mi-am pierdut vreo doi ani, trimiţându-mi textele la concursuri de dramaturgie, la secretariatele literare ale teatrelor din mai toată ţara. Trebuie să recunosc că eu eram primul care se îndoia de mine, eu aveam nevoie de confirmare, de recunoaştere. Şi ele au venit, m-au validat. Am obţinut nominalizări succesive la premiile UNITER şi am luat marele premiu pentru dramaturgie al Ministerului Culturii, preşedintele juriului fiind domnul Nicolae Manolescu. Cam în acelaşi timp, 1998, un teatru din provincie îmi juca prima piesă. Totul a stat sub semnul unei serii de întâmplări şi întâlniri remarcabile. N-am cum să-i uit pe Victor Parhon şi Tudor Popescu, oameni care au însemnat mult pentru mine în acea perioadă.

Eroul nostru scrie piese în care se recunoaşte lumea românească de după 1990. El dezvăluie cu amărăciune tarele unei tranziţii prost croite, de la dictatură la democraţie. Din teama multor autori de a nu cădea în provincialism transferă totul într-un general valabil care nu mai are legătură cu un loc anume. Oare face bine?

M-au urmărit mult timp temele României acestei perioade, atât de mustoasă, atât de plină de semnificaţii. Nu cred că teama de provincialism m-a făcut să evit „meandrele concretului” acestor ani, ci, mai degrabă, faptul că dincolo de expresiile şi butaforiile cotidiene există invarianţi istorici care ne bântuie. Cred că toate lucrurile pe care le trăim refac mitologii naţionale. Reciclăm arhetipuri, mirându-ne de propriile noastre trăiri, ca şi cum ar fi produse exclusiv de contemporaneitate. Dacă tot vorbim despre teatru, cine a văzut montarea lui Tocilescu la „O scrisoare pierdută” poate spune că textul a fost scris acum o sută de ani?

Protagonistul spectacolului nostru este interesat de mecanismele Puterii, aşa cum se exercită ea la diverse nivele, dar analiza pe care o întreprinde îl determină oare să-şi dorească s-o posede şi el? Devine el obsedat de reuşită?

Scriitorii îşi exorcizează obsesiile pe pagini albe. O fac, uneori, cu discreţie, alteori cu nuditate. Fascinaţia mecanismelor puterii m-a urmărit, mă urmăreşte încă. Sper să mă eliberez scriind în continuare despre ele, cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, am tras cu ochiul, şi nu doar în tratatele de guvernare.

Analizând fiinţa umană, ce descoperiri importante face?

De multe ori cea mai importantă descoperire e legată de ceva simplu, dar nicidecum banal, de o revelaţie uneori dinainte intuită. Nu există limite, certitudini şi este o prostie să încerci să înţelegi totul.

Eroul nostru mai cunoaşte un succes – e învestit cu o funcţie importantă, cea de Preşedinte – Director General al TVR. E o ascensiune plauzibilă pentru eroul pe care-l urmărim?

În teatru, important este ca tot ceea ce se întâmplă pe scenă să fie posibil şi în viaţa reală. Dacă ficţiunea capătă puterea realităţii, depăşind-o prin artă, spectatorul este convins. Va fi marcat, ca şi cum ar fi trăit o experienţă de viaţă remarcabilă. În actul „Nicolau – preşedinte TVR” este încă prea multă linearitate. Mişcările au fost previzibile. Să vedem ce va fi să urmeze.

Îşi vede montate piesele în teatre importante, chiar şi la televiziune. L-ar putea bântui o nelinişte: aceea că prestigiul autorului, prestigiul funcţiei provoacă astfel de izbânzi. Cum îşi alungă astfel de nelinişti?

Nu mă bântuie nici o nelinişte în acest sens. O parte dintre încercările prin care am trecut vi le-am relatat deja. Piesa de la televiziune a fost difuzată la trei luni după numirea mea, dar lucrul la ea începuse cu vreo şase-şapte luni înainte. Prima tentativă de montare a piesei de la Nottara s-a produs cu aproape trei ani înainte de momentul premierei. În acest răstimp s-au schimbat patru directori ai teatrului. La Teatrul Naţional montarea piesei mele a durat aproape un an. Cine cunoaşte cât de cât ritmologia teatrului românesc recunoaşte, şi în cazul meu, aceleaşi istorii lente şi indecise.

E încă un om tânăr, însă cu mari responsabilităţi. Cum le face faţă? În ce măsură piesa în care joacă e scrisă nu de noi, ci de alţii?

La fel cum am făcut faţă când înrămam tablouri, când lucram pe vapor sau umblam pe coclauri căutând „substanţe utile” acolo unde ceilalţi vedeau doar peisaje. Am încăpăţânarea de a încerca să fac lucrurile până la capăt. Poate şi din respectul pe care-l am pentru timpul consumat făptuirii acelor lucruri nu suport să constat că l-aş fi putut irosi aiurea. Mi-e frică să trăiesc ieftin. Cât despre cine e autorul scenariului, orice răspuns aş da, întrebarea va rămâne. De cele mai multe ori ne scriem singuri acţiunile, replicile, dar la dictarea altcuiva. După această constatare, putem fi mistici sau derizorii.

Îi poate asigura independenţă şi credibilitate TVR-ului? Uneori ştirile transmise sunt mai deranjante pentru guvernanţi decât felul în care le transmit alte televiziuni, timorate poate de poveri financiare. E vorba de curaj? Sau o pregătire pentru un moment anume?

Pentru orice instituţie media cuvântul-cheie este credibilitatea. Pentru TVR este dificil încă să-şi redescopere această dimensiune. Are o istorie încărcată, care vine din lumea cealaltă, a televiziunii de stat, de partid, televiziunea familiei conducătorului. Apoi, a trăit Revoluţia în direct, între sublim şi obscur. A urmat tranziţia, când toate puterile s-au bătut pe ea, pentru a o poseda şi a o pune să producă. Acum încearcă să-şi construiască identitatea a ceea ce trebuie să fie cu adevărat – serviciu public de televiziune, după modelul european. Tot timpul istoriei ei, Televiziunea Română a fost oglinda timpurilor. Uneori, sunt tentat să cred că, dacă TVR se va schimba, ceva se va schimba cu adevărat şi în societatea românească. În acest sistem fractal, în care partea reproduce întregul, schimbarea poate avea ca determinare sau măcar ca primă confirmare imaginile ce apar pe sticla TVR.

Experienţele pe care le trăieşte nu-l falsifică?

Experienţele falsifică doar în măsura în care personajul e apt pentru asta. Lupta importantă nu o dăm cu ceilalţi, ci cu noi. Miza cea mare este să ne rămânem nouă înşine autentici, să ne aparţinem. Să nu ne fi vândut totul din noi.

Mărturisesc că nu ştiu, nu bănuiesc deznodământul. Poate fi un succes eclatant sau o dezamăgire. Pe care îl alegem?

Şi într-un caz, şi în altul, povestea personajului nu poate fi decât o relatare spusă de alţii. Cât despre succes, câtă dezamăgire poate el să cuprindă! Depinde de unde priveşti, din sală sau de pe scenă.

Interviu de George Arion

Revista Flacăra