Valentin Nicolau nu îşi reciteşte niciodată piesele

După ce la Teatrul Naţional a avut loc premiera spectacolului „Legenda ultimului împărat” m-am gândit că nu ar fi rău să-i pun câteva întrebări dramaturgului Valentin Nicolau. Am reuşit să fac acest lucru şi iată ce mi-a răspuns.

Puterea şi faţetele ei vă fascinează. Sunteţi, dacă-mi permiteţi să fac această apropiere, exact ca şi fotograful din „Ultimul împărat”: vedeţi lumea prin aparatul dvs de fotografiat clipe. Vi s-a întâmplat cumva să fiţi împiedicat în a arăta „imaginile” pe care le-aţi imortalizat?

Piedici ni se pun la tot pasul. Neplăcut e când ne împiedicăm singuri şi, fără să vrem sau să acceptăm, dăm vina pe alţii. Problema este însă ce înţelegem din tot ceea ce vedem cât trăim. Ce fel de martori suntem şi cum ne tratăm de fascinaţie. Fascinaţia poate produce clarviziune, dar poate şi orbi.

„Ultimul împărat” pare a fi, în bună măsură, completarea biografiei personajului ionescian din piesa „Regele moare”. Apropierea de Eugen Ionescu este întâmplătoare sau a fost voită? Vă socotiţi un descendent al lui Ionescu, un continuator al tradiţiei teatrului absurdului?

Nu mi-am construit niciodată descendenţe, oricât de mari ar fi fost maeştrii pe care îi admir. Dacă aceste legături se pot face, ele au o cauză naturală. Un fel de geologie a generaţiilor. Mai mult decât să simt că sunt într-o succesiune, într-un anume tip de continuitate, mi-e greu şi cred că nici nu e treaba mea să teoretizez.

Dacă ar fi să vă detaşaţi de piesele dumneavoastră şi le-aţi citi cu un ochi critic, care ar fi prima observaţie pe care aţi face-o?

Nu-mi recitesc piesele. Ar fi ca şi cum m-aş întoarce la o veche poveste de iubire, am trăit-o cândva, a fost minunată sau chinuitoare, dar nu vreau să mai văd chipul femeii. Poate astăzi nici nu aş mai recunoaşte-o. Prefer să mă îndrăgostesc din nou, de altă femeie, să trăiesc o nouă poveste. Şi mai este ceva: nefiind un truditor pe text, terminarea piesei este ca o eliberare.

Se vorbeşte de foarte mult timp de o criză a dramaturgiei originale. Se vorbeşte foarte mult despre ceea ce ar trebui făcut pentru resuscitarea acestui domeniu. Care este părerea dumneavoastră despre această situaţie? Ce tratament ar trebui aplicat pentru a vindeca acest „pacient”?

Şansa la viaţă pentru un text dramatic înseamnă şansa de a deveni spectacol. Nu e nimic complicat, cu atât mai mult cu cât sunt convins că publicul aşteaptă personaje şi poveşti româneşti. Regizorii şi directorii de teatru care vor miza pe dramaturgii români vor fi surprinşi de cât de pline vor fi sălile de teatru. În ultimă instanţă, e o problemă de luciditate şi curaj asumat.
Gabriela Simon (Cotidianul, 21 octombrie 2002)