Dan C. Mihăilescu – Gară pentru toţi

Ceea ce surprinde în chip flagrant (şi, desigur, plăcut) încă de la primele pagini ale volumului prin care Valentin Nicolau debutează în dramaturgie („Dacă aş fi un înger”, Editura UNITEXT, 2000, n.r.) este profesionalismul. Ai zice că te afli în faţa unui vechi meseriaş, bun cunoscător al scenei, bun arhitect de situaţii dramatice, un om care aude excelent replica, are ştiinţa dozajului, nu se pierde în lirisme parazitare (cu toate că nu o dată tema l-ar îmbia la asta), nu exagerează teza morală, ci o lasă mereu în subtextul planului ludic.
Experienţa mărturisită de Nicolae Manolescu în prefaţă, cea de membru al juriului la concursul de dramaturgie organizat de Ministerul Culturii în 1999, am trăit-o şi eu alături de Ion Bogdan Lefter şi Marian Popescu, în 1998, la concursul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului: după ce ne-am luptat şi am optat pentru textul câştigător (Radu Macrinici), am deschis plicurile şi am constatat cu plăcută uimire nu doar prezenţa unor personalităţi deja afirmate (ca, de exemplu, Liviu Ioan Stoiciu şi Horia Gârbea), ci şi prezenţa lui Valentin Nicolau, o surpriză absolută. Nu filolog, ci geolog, nu scriitor, ci director al Editurii Nemira, total absent din viaţa teatrală, admirator afişat al genului SF, Valentin Nicolau ne-a şocat tocmai prin maturitatea construcţiei dramatice. Era de presupus o serioasă experienţă prealabilă în domeniu şi ţin minte că exact acest lucru l-am scris în referatul prezentat înaintea deschiderii plicurilor ce conţineau identitatea concurenţilor: „autor din generaţia lui Marin Sorescu şi D.R. Popescu, meseriaş îndelung exersat; să fie vorba de vreo surpriză a grupului Dragon?” (Aveam, adică, în vedere chiar piesa cu care se deschide volumul de faţă, „Fantoma de la clasa întâi”, o semiparodie a României post ’89: iluziile integrării şi utopia schimbării peste noapte, univers în destrămare etc., ceea ce îndreptăţea suspectarea unei atitudini conservatoare.)
Dintre noile nume sigure (şi concret, scenic, afirmate) ale dramaturgiei noastre de după 1990 (Vlad Zografi, Matei Vişniec, Radu Macrinici, Horia Gârbea, Saviana Stănescu), Valentin Nicolau este – ca seriozitate şi profunzime a trăirii ideii sociale de teatru – mai aproape de primii doi şi mai departe de ludicul experimental, intertextual, suprarealist al celorlalţi. Cele trei piese cuprinse aici, una mai mustoasă ca alta („extrem de ofertante”, cum se spune în limbajul de specialitate), vizează condiţia umană: ca turmă necăjit bezmetică, ordonată de cinismul stupid, dar eficient în manipulare, al politicienilor (România apare în „Fantoma de la clasa întâi” ca o gară ocolită de trenuri, unde de muncit munceşte prostituţia, unde tinerii se molipsesc irepresibil de mercantilismul şi amoralitatea liderilor şi peste care pluteşte fantoma lui Ceauşescu); ca pierdere a identităţii (tema „imposibilei întoarceri” din „Lume, lume, soro lume”, cu ţărănimea pe veci alterată, urbanizarea forţată a comunismului ca distrugere a ţesutului social ş.a.m.d.); şi a vieţii ca paradox inutil, parabola Norocului alienant (Ca Zăpada şi cei doi), unde un tânăr insurgent ajunge să câştige toate concursurile ce formează actuala bingomanie a românilor, ceea ce, bineînţeles, îi otrăveşte existenţa, fiinţa şi comunicarea cu ceilalţi). Deşi cultivă umorul şi relaţiile ironice, Valentin Nicolau nu e un satiric. Simţi la tot pasul iubirea pentru om, respectul pentru delicateţea naturilor fragile, oroarea de a intra cu bocancii în nefericita noastră plămadă levantină. Lucrată categorial, ca-n bătrânul expresionism (Bătrânul, Politicianul, Şeful, Târfa, Tânărul, Călugăriţa etc.) „Fantoma de la clasa întâi” poate face săli pline indiferent de oraş ori de cadrul montării, după cum „ca Zăpada şi cei doi” oferă o partitură captivantă teatrului TV  în, să zicem, linia: „Capul de răţoi”, „Scaunele”, „Noul locatar”. Şi e de aşteptat ziua în care somităţile noastre regizorale să-i alterneze pe Shakespeare, Euripide şi Cehov cu Nicolau, Macrinici & Co, înlocuind bovarizarea festivalurilor occidentale cu o cinstită punere în scenă, acasă, a României de azi. (Dan C. Mihăilescu, Ziarul financiar, nr. 20, 6 octombrie 2000)