Dan C. Mihăilescu – Puterea e totul, adică nimic

Valentin Nicolau a intrat relativ târziu în atenţia lumii teatrale, ca nume nou în tânăra literatură dramatică postceauşistă. În vreme ce elitele conservatoare se înfiorau de oroare la apariţia „Evangheliştilor” Alinei Mungiu, iar Vlad Zografi relua, cu „Petru”, firul rupt din teatrul românesc de la „Iona” şi „Paracliserul”, în timp ce Matei Vişniec revenea pe scenele mai mult sau mai puţin feseniste ca demon epigon beckettiano-ionescian, iar Horia Gârbea şoca auditoriul cu savuroasele lui intertextualisme postmoderne, Valentin Nicolau, proaspătul director al Editurii Nemira, era în plin avânt de sincronizare a teen-ager-ilor noştri cu SF-ul american, ni-l aducea pe tavă pe Stephen King ori începea editarea seriei I. P. Culianu…
Anul trecut, când i-a apărut la Editura UNITEXT volumul „Dacă aş fi un înger”, fusese deja nominalizat la concursul UNITER „pentru cea mai bună piesă românească a anului”, ca şi la concursul de dramaturgie originală organizat de Ministerul Culturii. Iar dacă nume şi mai noi, precum Radu Macrinici ori Saviana Stănescu, surprindeau mai puţin ca venirea înspre teatru a unui poet cu două decenii de lirism metafizic la activ, precum Ion Mircea, piesele lui Valentin Nicolau au impus o maturitate deja forjată pentru scenă. Un meseriaş deplin, înzestrat cu o disponibilitate remarcabilă şi foarte sigur în tot ce face. Cum spunea Nicolae Manolescu în postfaţa acelui volum, „Valentin Nicolau este, incontestabil, un dramaturg care ştie cum se face o piesă, stăpân pe replici, firesc în limbaj şi, nu în ultimul rând, plin de idei de teatru. Toate piesele lui pot fi puse în scenă. Sunt gândite pentru scenă. Mâna regizorului n-are de retuşat decât mărunţişuri”. În volumul de debut, România apărea în „Fantoma de la clasa întâi” ca o gară ocolită de toate trenurile, unde de muncit munceşte numai prostituţia, unde tinerii se molipsesc irepresibil de mercantilismul şi amoralitatea liderilor şi peste care pluteşte fantoma lui Ceauşescu. Tot România, ca pierdere a identităţii (tema „imposibilei întoarceri”) era miezul piesei „Lume, lume, soro lume”: ţărănimea pe veci alterată, urbanizarea forţată a comunismului ca distrugere a ţesutului social ş.a.m.d. în fine, în „Ca Zăpada şi cei doi”, unde un tânăr insurgent ajunge să câştige toate concursurile ce formează actuala bingomanie a României, ceea ce, bineînţeles, îi otrăveşte iremediabil existenţa, fiinţa şi comunicarea cu ceilalţi.
De data aceasta, România – ca obsesie a sumei de vicii din tranziţia postdictatorială – trece în planul doi, al sugestiei, lăsând situaţiile general-valabile să-şi reverse aiuritor nucleele semnificative. Ironia, şarja, umorul bonom, comprehensiv, dar şi puseurile satirice din „Dacă aş fi un înger” sunt înlocuite acum de impulsul către bufonadă, către absurdul hohotitor sau ludicul gratuit. Sigur, la rigoare, poţi spune că femeia din „Zi că-ţi place!” e personificarea României violate perpetuu de politicieni (vorba lui Mircea Dinescu), numai că mecanismul sexual prin care Puterea acţionează asupra electoratului e vechi de când lumea (hipnoză, posesiune, orgasm, infidelitate, sadomasochism, perversitate, act ludic, pre- şi post-ludic ş.a.m.d.). În orice caz, cele cinci eşecuri prin care Obiectul electoral este pseudo-posedat de subiecţii-candidaţi pot fi jucate în orice colţ al lumii, în orice regie, cu – desigur – cuvenitele însemne locale. De altfel, Puterea şi transferul ei compun numitorul comun al celor trei texte cuprinse aici. Puterea absolută, trecută de la rege la bufon, în „Fotograful Majestăţii Sale” („Împăratul şi Măscăriciul sunt fraţi de mamă”), puterea mediatică şi transferul fantasmatic la individul alegător, în „Zi că-ţi place!”, amurgul puterii sexuale şi pedagogia transferului ei, în cazul Don Juan-ului Mitică din „Ultima haltă în Paradis”. Puterea e totul, iar totul… va să zică nimic! – iată morala fabulelor.
Faţă de piesele din volumul precedent, o altă schimbare importantă de accent face ca nu regia, ci actorul să beneficieze acum de generozitatea textului. Dacă în piese precum „Fantoma de la clasa întâi” fantezia puterii în scenă are redutabile şanse de libertate şi invenţie, în „Ultimul împărat” varietatea, suculenţa, culoarea şi ambiguitatea captivantă revin actorilor (ca şi în cazul, să zicem, al cuplului Petru – Zotov din „Petru”-l lui Vlad Zografi). În schimb, o provocare serioasă o reprezintă gradaţia oarecum surprinzătoare a piesei, decolând printr-un ludic enorm şi întrucâtva gratuit, evoluând ambivalent între deriziune şi gravitate, pentru a ateriza pe solul parabolei sacrificate cvasibiblice.
Adevărul este că a scrie despre teatrul unui autor ale cărui lucrări nu le-ai văzut niciodată pe scenă e ceva asemănător bancului cu nebunii care sar zilnic de la trambulină într-un bazin… fără apă. „Domnul doctor – zice unul dintre ei – ne-a promis că, dacă vom fi cuminţi, o să ne pună şi apă.” Tot aşa şi cu criticul care scrie despre propriul său spectacol mintal, fără să-l fi verificat vreodată pe scenă.
Prin urmare, rugăm Regia să binevoiască a pune apă în bazin…” (Dan C. Mihăilescu, Postfaţa la volumul „Ultimul împărat”, Polirom, 2001)