Doru Mareş – Ţara de cartier

Laureat al Concursului de dramaturgie „Camil Petrescu” şi multiplu nominalizat al Concursului „Cea mai bună piesă a anului”, primul, aşezat sub patronajul Ministerului Culturii, al doilea, sub cel al UNITER-ului, Valentin Nicolau marchează prin debutul său de la UNITEXT, cu volumul „Dacă aş fi un înger”, încă un pas câştigător în dramaturgia contemporană. Cunoscut, până acum, ca director al uneia dintre cele mai prestigioase edituri româneşti, Nemira, noul dramaturg este, în realitate, un scriitor care-şi stăpâneşte foarte serios uneltele, cu un stil personal evident şi cu o bună intuiţie a necesarului de teatralitate, a textului de jucat în scenă. Oferind, în această primă carte, trei texte în crescendo valoric, Valentin Nicolau beneficiază şi de o postfaţă aplicată semnată de Nicolae Manolescu. Desigur, prima intuiţie critică este o cale de acces în jocul conotativ al textelor: „E un teatru abstract, post-psihologic şi post-realist, politic, în esenţă (mai puţin <Ca Zăpada şi cei doi>), oarecum în felul lui Brecht, pitoresc, spiritual şi dinamic”. Personal, cred că esenţa politică nu lipseşte nici piesei numite de Nicolae Manolescu, deşi planul în care acest element se lasă decelat ţine, evident, de subtext, în contrast cu primul text, „Fantoma de la clasa întâi”, al cărei defect rezidă tocmai în parabola cu perdea mult prea transparentă. În orice caz, ultimele două texte ale volumului intră în companii culturale fericite, acoperind spaţiul gol lăsat de vecinii la care mă voi referi imediat.
Laureate în acelaşi an (1999) la cele două concursuri esenţiale de dramaturgie românească („Camil Petrescu” şi „Cea mai bună piesă a anului”), „Ca zăpada şi cei doi” a lui Valentin Nicolau şi „Apocalipsa gonflabilă” a Savianei Stănescu acoperă din două unghiuri puternic personalizate imaginea unei societăţi în care ultima soluţie sunt variile tipuri de bingo, loteria în toate chipurile ei, cea care agresează prin media, mai mult decât oricând, indivizi alunecaţi în angoase vechi (ca apanaj al condiţiei umane) şi noi (ca realitate de fapt). Dacă pentru Saviana Stănescu angoasa e proiectivă, într-un soi de SF care îşi ia ca martor umorul negru şi poetica explozivă a jocului de cuvinte şi idei, pentru Valentin Nicolau lumea în care Dumnezeu e înlocuit cu loteria provoacă un text mai apropiat de realismul psihologic, deturnat estetic de o aplicaţie către ludicul, punctat de umor din raţiuni stricte de echilibru. Trei personaje îi sunt suficiente lui Valentin Nicolau pentru a-şi defini domeniul: Bătrânul, Chiriaşul şi Telefonista. Al doilea deţine monopolul câştigului perpetuu la loteriile mediatizate, femeia, traumatizată sexual cumva, excelează nocturn la o linie erotică. Chiriaşul joacă din plictis, pentru supravieţuire, fără a ridica banii (ceea ce l-ar fi condiţionat ca garant al sistemului care îi provocase plictisul), căci „Asta e ţara lui Bingo Vodă. Împărăţia amăgirii şi înşelăciunii. Psihoza naţională e miliardul, ţara lui Te-uiţi-şi-câştigi…” Pentru Chiriaş, utilizarea victorioasă a sistemului e dovada unei compatibilităţi generalizate în absurd. Refuzul ulterior, prin dispariţie şi sfidare a mediatizării, e intuirea soluţiei de anulare a intrării în rezonanţă cu sistemul. „Ce grea e viaţa extrauterină!”, exclamă la un moment dat Chiriaşul, definind starea de care fuge, construindu-şi anonimatul: „viaţa e un documentar despre digestie şi excremente. Despre căderea părului, reumatism şi psihoze… Singurătate şi…” Din păcate, sună poştaşul ce aduce încă un sac de câştiguri, aşa că rămâne să intuim ultimul termen al acestei stări provocatoare de plictiseală, de sastiseală, numită viaţă. Un fel de alunecare într-un ficţional pe care nimeni nu l-a solicitat, ficţional a la carte, pe care, ce e drept, cu toţii îl consumăm asezonat, în cel mai bun caz, cu nehotărâte comentarii. E o ficţiune care ne creează, nu pe care o creăm, de aici şi titlul. Zăpada e a Albei ca Zăpada, nume de scenă (în fine, de fir) al Telefonistei. Bătrânul e supus ficţiunii memoriei, cu adresă printre mormintele prietenilor. Refuzând identitatea, sistemele de identificare, transfug în lumea liberă a anonimatului în care, până la urmă, orice viitor e posibil, doar Chiriaşul se salvează. Sau poate nu?…
Al doilea text, „Lume lume, soro lume…”, continuă jocul de vecinătăţi culturale, făcând şi mai evidentă vocaţia cinematografică a textelor lui Valentin Nicolau. Ne aflăm, de acum, dincolo de spaţiul deschis al garsonierei din „Ca Zăpada şi cei doi”, am ieşit în cartier fără a părăsi obsesiile dramaturgului. Traumele sunt cam acelaşi, dar lipseşte soluţia, Chiriaşul. Ficţiunea care ne trăieşte este însă aici asumată de un cuplu de prieteni: Vasile şi Gheorghe. Ambii au şters-o din satul natal şi, orgoliu/ salvare, din eşuare vor construi fiecare pentru celălalt imaginea învingătorului cu iniţiativă, un alt fel de model al miliardarului de bingo. Vasile va căuta să rupă ficţiunea printr-o întoarcere acasă (Scarlett O’Hara de cartier, fireşte), drumul iniţiatic trecând continuu prin bâlci, prin talcioc (la fiecare scenă impară a primului act) şi prin cârciumă (în scenele cu număr par). Ceea ce rezultă e un text savuros, în definitiv, trecând dincolo de melodramaticul din „Maidanul cu dragoste” ori „Sfânta mare neruşinare” ale lui G.M. Zamfirescu, dar şi de exotismul din „Groapa” lui Eugen Barbu. „Ţărăşenii” lui Valentin Nicolau nu au nimic plăcut, idilic, exotic. Poate doar textul în sine, umoristic din lipsă de alternativă, precum hazul de necaz, dacă nu mă înşel. „Ţărăşeanul” e combinaţia de ţăran şi orăşean, trăitor într-o lume bine definită de Preot: „Nu în mahalale stau marii păcătoşi ai lumii şi nici sfinţii ei. Amestec mai cenuşiu al credinţei cu necredinţa doar în cartierele noastre găseşti.” Aşa că se bea (vorba cântecului, „Uită că viaţa e grea”), s-ar face şi altceva, dar tot se bea, iar salvarea nu vine de nicăieri căci constructul naşte monştri (somnul, oare, nu e la rândul lui o ficţiune care ne trăieşte?). „Satul nostru nu este acolo, ci atunci”, constată Gheorghe şi, în lipsa unei maşini a timpului, mai rămâne sinuciderea în simulacrul de grădină suspendată din apartamentul de cartier. Acolo unde, din aburii beţiei mai ţâşneşte, fulgurant, adevărul („Umblăm în ziua de ieri, chiar dac-o respiră p-asta de azi”), inutil, căci soluţia pentru cei ce nu ating iluminarea suicidară e nu întoarcerea la natură, ci la băutură: „Aici, omul uită că viaţa face mişto de el şi-i dă cu tifla… Totul e să ştii s-o faci suportabilă. D-aia există muzica de cartier, băutura ieftină şi femeia darnică.”
„Fantoma de la clasa întâi” va fi ieşirea completă în social şi istoric, o parabolă a Revoluţiei, poate tocmai de aceea mai riscantă, în pofida variilor trucuri tehnice utilizate de Valentin Nicolau. Înţelesul de esenţă are şi aici o trimitere în vecinătăţi livreşti, altfel orânduite: piesa s-ar mai putea lesne intitula „Bătrânul cu chibrituri”, jocul bătrânului verificator al şinelor unei gări inutile, prin care trecerea trenului găseşte invariabil călătorii la somn sau la alte treburi similare somnului. S-ar zice că acest text e spaţiul de antrenament al dramaturgului pentru intuirea temelor din celelalte două. Dacă tehnica e inventivă, tipologia e clasică şi fără surprize, din necesitatea demonstraţiei. Viciul tezismului este bine intuit de Valentin Nicolau, de unde şi trecerea în alte spaţii ale esteticului, în următoarele texte. (Doru Mareş, Observator cultural, nr. 26, 22 august 2000)