Lavinia Bârlogeanu – Viitorul ne-a ajuns din urmă

Catgorie: Cronici

Textele reunite de Valentin Nicolau în volumul Dumnezeu e în sens inversreprezintă scrieri jurnalistice, schiţe ale unei realităţi româneşti şi, mai ales, ale unor stări de spirit pe care, astăzi, aproape că nu ne mai vine să le asociem cu personajele publice care le-au generat. Fapte şi evenimente de care ne amintim foarte bine – în maniere colorate afectiv foarte diferit, în funcţie de cine este cel care îşi aminteşte – nu mai pot fi văzute, strict, ca aparţinîndu-le protagoniştilor, pentru că s-au autonomizat și s-au transformat în scheme de comportament social, uimitoare prin caracterul lor transpozabil şi reproductibil. Neliniştile, revolta, lehamitea mărturisite de autor chiar de la începutul volumului devin o grilă de lectură şi un mecanism de ascultare a vocii subterane a cotidianului românesc. Nici nu este de mirare: o societate nonraţională nu poate fi înţeleasă altfel decît prin inteligenţă afectivă, prin rezonanţă cu emoţiile – cel mai adesea negative – care dobîndesc independenţa şi forţa de a se manifesta autonom, ca şi cum ar avea un corp propriu.

Imensa scenă românească – aşa cum vociferează ea în urechiile lui Valentin Nicolau – nu mai pare populată de personaje umane, ci de emoţii care devin personaje în sine, mai individualizate chiar decît indivizii care le pun în scenă. Astfel, mimesisul şi topirea individualităţii într-o masă amorfă (nediferen­ţiată raţional), enervarea şi resentimentul, dezgustul şi tăcerea, ameninţarea şi frica, seducţia şi orbirea, conflictul şi violenţa au „voci“, iar Valentin Nicolau le ascultă şi le transcrie în corpul textelor publicate în perioada 2008-2011.

 „Zodia măscăriciului“

Asumarea ipostazei de „comediograf de ocazie“ – îndrăznesc să spun – este cu mult întrecută, pentru că textele publicate au, în stratul lor de adîncime, realismul unei teorii despre care e greu de spus dacă Valentin Nicolau a introdus-o acolo în mod voit sau dacă ea s-a insinuat şi a impus propria grilă de lectură a cotidianului: teoria mimetică. Subiectele tratate, departe de a da cuprinsului o alură impresionistă, sînt unitare şi stau sub semnul uneia şi acelaiaşi zodii: „a măscăriciului“. Pentru cine nu cunoaşte semnificaţia Măscăriciului din Tarot, mă văd nevoită să spun doar că acestei arcane i se asociază asumarea unei libertăţi totale, dincolo de orice restricţie, normă, valoare, o libertate a dezordinii, a haosului, a nebuniei.

Sub „zodia măscăriciului“ plasează Va­lentin Nicolau întreaga noastră clasă politică. În timp ce citesc, mi se perindă prin faţa ochilor imagini ale unor personaje stranii, care calcă pămîntul ostentativ, purtînd pantofi roşii, mergînd în cerc, fără sfîrşit, călătorind prin lumea românească animate de o finalitate strict personală şi contribuind, pe măsura posibilităţilor, la distrugerea acestei lumi: „Toate speciile tranziţiei vor completa parlamentul, devenind surse inepuizabile de subiecte pentru presa de scandal, răsplătind astfel mediul în care s-au născut… Vom vedea sălbăticiunile junglei românești lăsîndu-se captive acestui mare zoon pseudo-politikon numit Casa poporului… Bani şi notorietate tevizistică, iată cele două mari calităţi necesare unui român pentru a fi ales deputat sau senator. Cu cît notorietatea e mai redusă, banii trebuie să compenseze…“.

Personajele politice evocate de Valentin Nicolau sînt detaşate de orice complex, de orice judecată – logică, ce să mai spunem morală!? – şi se situează în marginea oricărei interdicţii. Ele renunţă la orice instanţă valorică, posedă parcă un flux de energie care le conferă o libertate incomensurabilă: „Hăr­mălaie mare şi colorată ca aceea a unei fanfare interpretînd nedesluşit periniţe şi mar­şuri funebre. Ţară veselă prin destin, dar tris­tă prin consecinţe. Acum e vremea lor, vremea farsorilor“.

Cînd Cultura acceptă cererea în căsătorie a lui Homo Politikus

Din schiţa zodiei măscăriciului nu puteau lipsi, evident, portretul măscăriciului paradigmatic și modul în care – cu migală şi cu o dăruire demnă de o cauză mult mai bună – a ajuns el să fie impus ca paradigmatic de slugile culturale, responsabile de activitatea cea mai nobilă din societate: sacralizarea. Discursul pe această temă trădează un raport mimetic, pot să spun, riguros, între obsesia maladivă pentru putere a măscăriciului paradigmatic și amenajarea culturală a puterii lui de către grupul de „slugarnici“ care „scriu ode în gazete“ și fac „prestaţii de servicii orale în emisiunile TV“. Mariajul convenabil face ca voinţa de putere să poată fi transmisă, cu succes, pe mai departe: „Merg fotografiile cu Gabriel, cu Horia şi cu alţi ieftini, pentru că în mintea cetăţeanului responsabil se va face transferul de încredere avut în intelectual către politician…“.

Cred însă că mecanismul idolatrizării este chiar mai pervers decît atît, el acţionînd în dublu sens, un sens cerut chiar de relaţia ambivalentă dintre obedienţă şi idolatrie: în paralel cu transferul evocat, operează şi un alt tip de transfer al puterii, de data asta din­spre politician spre cel care pune în scenă mecanismele idolatrizării, astfel încît, adesea, func­ţionarul cultural devine mai ideologic decît însuşi politicianul.
Teoria mimetică ne oferă, într-adevăr, lupa cea mai potrivită pentru descifrarea realităţii noastre nonraţionale. Ceea ce m-a făcut de la bun început să citesc articolele grupate în acest volum prin grila teoriei pe care am amintit-o a fost descoperirea ambalajului mimetic al comunităţii româneşti, declanşat spontan – după cum reiese din texte – chiar de către opţiunea pentru un anumit buton al telecomenzii. Lu­mea românească din cartea lui Valentin Nico­lau este una văzută pe un imens ecran, ceea ce creează condiţii optime fenomenului contagiunii mimetice, prin închinăciunea în faţa postului de televiziune preferat. Iată tehnica cea mai bună de a instaura şi de a face să supravieţuiască un regim pentru desemnarea căruia Valentin Nicolau preferă termenul cacocraţie (guvernarea răilor, puterea răului). Sprijinul celor recunoscuţi ca inteligenţi în societate face chiar ca această putere să dobîndească – vedem bine – autoritatea unui mit fondator; cei care sacralizează nu strigă în gura mare „noi sacralizăm!“ şi nici nu prezintă termenii „pactului cu diavolul“ pe care l-au semnat. Însă, prin lucrarea lor, violenţa şi puterea răului pe care le apără sînt mascate cu o aură sacră. Întrebîndu-se ce ar putea să explice această muncă fondatoare şi acest suport pentru un regim de dreapta – atitudine contrară celei a intelectualilor din democraţiile occidentale –, Valentin Nicolau deduce două posibilităţi şi lasă cititorii să aleagă între ele: „1. Au fost inocenţi şi se poate admite că nu i-a dus mintea, chiar şi la nivelul lor intelectual; 2. Au ştiut bine la ce se înrobesc, şi atunci problema se desparte iarăşi în două. Au ştiut, dar au vrut să profite; au ştiut, dar n-au avut încotro, pentru că înrolarea lor în solda preşedintelui a survenit în urma unui ordin, în virtutea unei mai vechi apartenenţe la un sistem secret de putere“.
Indiferent de scuza sau de motivaţia lor, nu trebuie să uităm că ei – intelectualii pe care-i numeşte preşedintele Băsescu „de calitate“ – au contribuit la sculptarea cu migală a unei măşti respectabile pentru un personaj violent şi căruia i se justifică dreptul de a se manifesta violent, pentru că obiectul violen­ţei lui îl reprezintă comuniştii, lichelele, colaboratorii Securităţii, ticăloşii, puşcăriabilii etc. Iată cum violenţa este privită ca fiind ceva benefic şi devine fondatoare, instituie o grilă axiologică!? Faptul că intelectualii din apropierea preşedintelui Băsescu au tăcut sau chiar s-au contaminat mimetic, devenind la rîndul lor violenţi, a permis degenerarea malignă a mîniei şi propagarea ei pe toate canalele de televiziune, astfel încît, oricare ar fi butonul telecomenzii pe care-l apeşi astăzi, dai numai şi numai de ea.

Niciunde nu scrie Valentin Nicolau că lichelismul, minciuna, simulacrul, violenţa sînt exclusivitatea puterii pe care o reprezintă Băsescu. Ele sînt, din păcate, coordonatele esenţiale ale zodiei măscăriciului, zodia „şmecheraşilor de partid“, a „briganzilor cu suflet de violator“, a „politicienilor veroşi, a şmecherilor, a Securităţii privatizate, a mediocrilor şi a intelighenţiei profitoare“.

De cînd lumea, culegem exact ceea ce semănăm

Sămînţa viitorului prezentă în cronica „personală“ şi în neliniştile celui care se intitulează „comediograf de ocazie“ a dat exact roadele pe care le culegem acum şi pe care, în mod straniu, le anticipa autorul cărţii pe care o prezint, încă din 2010, atunci cînd scria de­spre „țara ruginită şi descompusă“ şi despre conducătorul ei care preferă „să rămînă comandant, fie şi al unei epave“, sau atunci cînd arăta că întoarcerea la popor, arma favorită a conducătorului, „s-a întors împotriva sa“.

Cea mai sinistră anticipare a lui Valentin Nicolau mă face să constat viitorul ne-a ajuns din urmă: „Băsescu e o pacoste pentru Româ­nia, s-au lămurit cei mai mulţi. Problema e cine vine după? Are cine să-l înlocuiască, există un lider credibil şi capabil de a guverna altfel? În pofida faptului că Traian Băsescu a coborît standardul de preşedinte atît de jos, încît cetăţeanul s-ar mulţumi cu oricine numai să-l vadă scăpat de pacostea hăhăitoare, nici un nume-alternativă nu stîrneşte cu adevărat entuziasmul…“.
Nu pot să nu evoc aici punctul de vedere exprimat pe forumul revistei Observator cultural, al unui om onest, pe care îl stimez mult şi care ne spune că, în viziunea lui, Băsescu nu este nimic altceva decît „UN RĂU MAI MIC“… Îi las cititorului plăcerea de a citi ultimul fragment din articolul intitulat „Suc­cesiunea răului“, de fapt, ultima parte a previziunii lui Valentin Nicolau, pentru că şi acest viitor se apropie de noi cu paşi repezi…

Încă din primele pagini, acesta mărturiseşte că revolta l-a făcut să răbufnească scriind şi că şi-ar dori să se poată desprinde de „patima de a se enerva pe ceea ce nu poate schimba“. Dacă-şi doreşte, nu pot decît să sper, pentru domnia sa, că va reuşi să pună surdină vocea halucinantă a cotidianului şi să se reîntoarcă de pe drumul întortocheat al zodiei măscăriciului, pentru că, aşa cum spune titlul cărţii, „Dumnezeu e în sens invers“. Poate în sensul direct spre „al nouălea cer“, acolo de unde ne-a adus deja Valentin Nicolau nişte poveşti extraordinare, acolo unde, cu siguranţă, va mai găsi şi altele…

 Text apărut în Observator Cultural