Marian Popescu – Un dramaturg care ştie să-şi aleagă subiectele

Al doilea volum de teatru al lui Valentin Nicolau, „Ultimul împărat”, conţine, ca şi primul – „Dacă aş fi un înger” (Editura UNITEXT, 2000) – trei piese; ambele volume poartă, ca titlu, subtitlul piesei care deschide volumul, ambele sunt postfaţate de doi critici literari de notorietate (primul de către Nicolae Manolescu, al doilea de către Dan C. Mihăilescu), ambele au coperta realizată chiar de autor. Simetriile se opresc însă aici, căci între cele două cărţi există o diferenţă dată de opţiunea pentru subiect şi pentru temă.
Nicolau este unul dintre foarte puţinii scriitori de teatru care ştiu să-şi aleagă subiectele. În dramaturgia română de după 1990, unde ierarhiile, temele şi subiectele dramaturgilor de dinainte de 1989 nu au fost încă reevaluate, scriitorii care au în vedere scena teatrală, care se situează în relaţie directă cu aceasta sunt foarte rari. Scenele noastre, pe de altă parte, sunt foarte conservatoare în ce priveşte primirea unor noi autori şi texte. S-a scris/vorbit îndelung despre acest fapt, constatându-se mai degrabă un deziderat, o carenţă, un deficit decât să se fi observat că, de multe ori, inactualitatea demersului dramaturgului, conjugată cu inactualitatea managementului instituţiei teatrale, produce efecte inacceptabile pentru situaţia reprezentării scenice a noilor piese româneşti de teatru. Valentin Nicolau încearcă să iasă din această inactualitate cu volumele sale publicate până acum.
„Ultimul împărat” produce un teatru în care temele social-politicului, marcă a primului volum, sunt ecranate de opţiunea pentru seducţie: politică, electorală, amoroasă. Dacă e adevărat, după Dan C. Mihailescu, în Postfaţă, că Puterea şi transferul ei „compun numitorul comun“ al celor trei texte, anatomia seducţiei mi se pare că este zona în care se regăsesc noile subiecte ale scriitorului. Pare că Nicolau – altfel decât Alina Mungiu în „Evangheliştii” şi „Studioul zero” sau Vlad Zografi în „Petru” sau „Oedip la Delphi” – îşi structurează demersul dramaturgic pe linii de forţă, urmărite cu o anume pedagogie a alegerii temelor. „Fotograful majestăţii sale” (sau „Ultimul împărat”) reia vechea temă a Puterii care fascinează şi produce inflaţia egoului în date parabolice. Teroarea este în acelaşi timp un exerciţiu al lucidităţii conducătorului, dar şi unul al nebuniei: relaţia acestuia cu timpul, prin Fotograful venit la curte, este de alt ordin decât, să zicem, aceea din „A treia ţeapă” a lui Marin Sorescu, unde Ţepeş e model pentru tabloul Pictorului. La Nicolau, Împăratul este sacrificat după ce lumea pe care a modelat-o nu-l mai poate cuprinde: gonflabilă, împărăţia sa este un proiect care îl apropie de un Dumnezeu absent. Măscăriciul, fratele, e cel care va prelua „gestiunea“. E nevoie de o altă imagine, într-o lume în care imaginea se substituie naturalului. Seducţia este a Puterii, a unei luări în posesie unde sexualitatea Puterii e implicată profund. Avatarurile acestei idei în România post-89 nu sunt deloc de trecut cu vederea şi astfel, cu această piesă, cred că se impune o direcţie de abordare a politicului în actul puterii care nu a mai fost abordată în acest fel până acum.
A doua piesă, „Zi că-ţi place!”, e un exerciţiu didactic pe tema seducţiei-posesiei sexuale generate de zbaterea electorală.

Candidaţii, reuniţi în întâlnirea finală, sunt urmăriţi la televizor de o Femeie care vrea să vadă în fiecare Bărbatul, dincolo de promisiunile electorale. Detaliile fizice sunt analizate într-un limbaj când comic, când dramatic, excitaţia Femeii atingând faze diferite, ca şi dezamăgirea şi insatisfacţia în faţa pretenţiilor mereu aceleaşi ale Don Juanilor politici. Proiecţiile ei, dorinţele ei îi „smulg“ din ecran pe candidaţi, dar, evident, ceea ce se va întâmpla contrastează violent cu ceea ce ea aştepta. Violul „politic“, limbajul sexual-politic au dezvoltat imagini puternice în jurnalistica românească, de la Academia Caţavencu la celebrul articol al lui Cristian Tudor Popescu: Un scuipat în obrazul clasei politice. Cum se vede, Valentin Nicolau transferă, cu alte mijloace, tema primei piese în planul ironic-pragmatic al jocului erotic: seducţia este, în fapt, un argument electoral puternic. Să nu uităm cum a fost privită figura lui Petre Roman, de pildă, de către o parte a electoratului feminin în perioadele alegerilor.
În fine, „Ultima haltă în paradis” este imaginea seducătorului care îl antrenează pe succesorul său. Mitică, un Don Juan spitalizat acum, exersează transferul „puterii“ cu mai tânărul Ionel, un sparring-partner care, ca şi Măscăriciul din prima piesă, îi va lua locul. Lumea spitalului, a corporalităţii în suferinţă exacerbează jocul erotic. Nicolau se dovedeşte aici un spirit analitic extrem de interesant, nelipsit de ironie şi de grotesc.
Marca acestui volum e dată de un limbaj teatral personalizat. Dramaturgia sa are acum contur, autorul devenind stăpân pe tehnici de construcţie a conflictului, dar, mai ales, pe acea intuiţie a umanului metamorfozat de mutaţiile fundamentale petrecute în societatea românească a ultimului deceniu. Aceasta îl distinge net între noii dramaturgi. Volumul său are o unitate greu de regăsit la alţii. Autori mai noi, cu volume recente, precum Alina Nelega, Saviana Stănescu (prin cele patru texte pentru teatru, „Black Milk”), Ştefan Caraman (cu XXI de scene din viata lui Ştefan) şi Cristian Juncu (Două piese de teatru), delimitează deja cert noua dramaturgie românească. După centrele de interes născute de scrisul unor Zografi, Mungiu, de experienţele produse de scriitorii citaţi mai sus, dramaturgia lui Valentin Nicolau e o ofertă sigură pentru scena teatrală. (Marian Popescu, Observator cultural, nr. 73, iulie, 2001)