Marina Constantinescu – A scrie. A (se) juca

Problema dramaturgiei româneşti contemporane pare să fie aceea că ea mai mult se discută decât se joacă. Dramaturgii din vechea generaţie continuă să scrie – iar cel mai jucat rămâne Dumitru Solomon şi, desigur, în alt plan, Matei Vişniec – jucat în Franţa, România, dar şi America. Dramaturgii din noua generaţie continuă să apară, să se exprime şi să fie puşi în scenă. Uneori. Mă gândesc la Vlad Zografi, Radu Macrinici şi alţii. Un nume interesant care a intrat în rândul dramaturgilor cu multă modestie şi nu cu multă vâlvă este acela al lui Valentin Nicolau, geolog de meserie, directorul Editurii Nemira din Bucureşti. De fapt, back-ground-ul noilor dramaturgi este mai degrabă tehnic sau ştiinţific, decât umanist: fizicieni, ingineri ş.a.m.d. Asta aduce şi o altfel de punere în valoare a Cuvântului, poate o mai mare concizie şi, nu în ultimul rând, un alt fel de experienţă umană, un alt tip de receptare a realităţii.
Volumul lui Valentin Nicolau „Dacă aş fi un înger”, publicat de Editura UNITEXT, pune în valoare foarte bine afirmaţiile de mai sus. El cuprinde trei piese, nu ştim dacă autorul a mai scris şi alte piese, trei piese remarcabile în diferite concursuri: cea dintâi – „Fantoma de la clasa întâi” sau „Dacă aş fi un înger” a fost nominalizată la premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă românească a anului 1998”; a doua – „Lume, lume, soro lume…” a primit, un an mai târziu, în 1999, aceeaşi distincţie; cea de-a treia „Ca Zăpada şi cei doi” a câştigat Marele Premiu al Concursului de dramaturgie originală „Camil Petrescu” ediţia a VII-a 1999, concurs organizat de Ministerul Culturii. Ordinea aşezării în volum nu este doar una cronologică, să-i spunem, sau nu doar în sensul creşterii… premiilor. Nu. Ordinea marchează şi o împlinire a scriiturii, a simţului dramaturgic şi scenic. Pentru că trebuie spus un lucru extrem de important. Cele trei piese ale lui Valentin Nicolau sunt elaborate nu în primul rând ca literatură, ci ca propunere pentru spectacol. Replicile sunt vii, directe, personajele lumii lui nu vorbesc sofisticat, dar dezvoltă, în mod evident, mai mult prin situaţii, context şi prin situaţiile în care se mişcă, o parabolă a realităţii noastre imediate. Valentin Nicolau este plin de idei şi pune reflectorul pe individ, pe tipurile de relaţii în societatea postcomunistă. „Fauna” pieselor lui politice, abstracte sau psihologice este plină de sosul existenţei, crud, tranşant, nemilos poate, un univers nefardat, ci ordonat prin cuvinte. Tipul de conflict pare banal, pentru că se întâlneşte la tot pasul. De aceea nu frapează imediat. Pe dedesupt însă circulă frământările, alienarea, pierderea identităţii, obsesiile noastre de zi cu zi, problemele specifice transformării societăţii noastre postcomuniste, purtătoare de tare ale trecutului şi împovărată de ale prezentului, dar şi acelea universale, ale oamenilor debusolaţi în pragul trecerii mileniului. Aceste fire se strâng în jurul personajelor, sugrumându-le sau măcar jenându-le fiinţa. În toate cele trei piese se caută redefinirea omului la acest sfârşit de secol, posibilităţile de adaptare la realitate, suspendarea ratării. În toate piesele însă ratarea, în planul individual sau în cel al societăţii, este prezentă, este personajul principal. Un umor negru, sordid, cinic chiar, traversează volumul „Dacă aş fi un înger”. Personajele par să-şi fi pierdut îngerul păzitor, par să fie abandonate de un sens spre care să se ducă viaţa, alegând întâmplarea, contextul mai bun sau mai rău, aproape deloc salvator.
„Fantoma de la clasa întâi” ne face să ne petrecem ceva mai mult timp într-o gară, nu pentru a lua un tren, ci pentru a observa. Oricum, în această gară pare să nu circule nici un tren sau, altfel spus,  pare să nu sosească acel tren de care să aibă toată lumea nevoie: acela care să ne smulgă din trecut şi să ne ducă spre un prezent, dacă nu spre un viitor. Textul este politic şi social totodată. Este un studiu de caz, teatral, al României de astăzi. În sălile de aşteptare bântuie şi un şef oportunist – şef peste neputinţe şi dezastre – , şi o prostituată, o călugăriţă, pseudo-surzi şi pseudo-muţi ca o masă de manevră, o ţărancă, aurolaci şi, evident, un politician demagog, diriguitor al marasmelor tranziţiei. Fantoma dictatorului încă mai înfricoşează, iar trenul spre o societate aşezată nu mai soseşte. „Lume, lume, soro lume…” are un decupaj aproape cinematografic. Spaţiile din piesa precedentă sunt recognoscibile şi aici: gara, cârciumile. Situaţia se complică atât uman şi moral, cât şi social: oameni dezrădăcinaţi, ţărani mutaţi la oraş pentru zonele industriale (numiţi de autor cu o formulă hibrid lămuritoare: ţărăşeni), inundaţi de minciună şi mizerie, condamnaţi să nu-şi mai găsească rostul şi împlinirea niciodată. O singură soluţie (nu o revoluţie) pare să fie adevărată: moartea, dar prin supremul păcat creştin – sinuciderea.
Poate cea mai rotundă şi cu greutate din toate este „Ca Zăpada şi cei doi”, foarte aproape de un teatru absurd, modernă ca scriitură, cu un umor conţinut şi foarte suplu, o piesă deloc politică, ci, aş spune, metafizică. Cele trei personaje sunt puse toate, împreună, în situaţii pe care nu le-au mai trăit. Un bătrân singur şi însingurat, plin de tabieturi şi amintiri se trezeşte într-o bună zi cu un chiriaş nedorit, care atrage după sine ca un magnet o telefonistă de la „firul fierbinte”. O serie de neînţelegeri mistifică aproape adevărul şi îi proiectează în plin absurd. Chiriaşul devine jucător la tot ce s-a inventat: bingo, „asculţi şi câştigi”, „te uiţi şi câştigi”, „taci şi câştigi” etc. El nu este doar jucător, ci câştigătorul prin excelenţă. Garsoniera bătrânului se transformă în scurt timp într-un depozit neîncăpător de televizoare  storcătoare ş.a.m.d. O asemenea aventură nu trăise bătrânul niciodată. Cum nici telefonista, violată în copilărie, nu descoperise până la această ciudată şi tensionată convieţuire, ce înseamnă să iubeşti. A fost vindecată de traume. Un singur lucru scapă de sub orice fel de control: chiriaşul nu are identitate. Numele şi l-a împrumutat de la pisicul bătrânului. Odată cu omorârea pisicii, i se spulberă misterul. Şi individul dispare. Aşa cum a venit, pe nepusă masă. Tulburând însă o ordine deja stabilită.
Aşteptăm cu nerăbdare ca măcar una dintre piese să intre pe o mână regizorală bună. Un spectacol pe un text de Valentin Nicolau va avea priză la public şi va întruni şi exigenţele specialiştilor. Sub o formă sau alta cu toţii ne întâlnim în lumea dramaturgului Valentin Nicolau pentru că este lumea noastră, a sfârşitului… de lume. (Marina Constantinescu, România literară, 2000)