Mihaela Michailov – Gradul maxim al mistificării

Adoptând perspective multiple, piesele reunite de Valentin Nicolau sub titlul „Dacă aş fi un înger” converg către un efect similar. Forma dramaturgică aleasă şi tipurile de personaje reflectă o lume sordidă şi incitantă, fascinantă prin trivialitatea şi mizeria ei. O lume a mahalalelor şi a persoanelor pe care se joacă spectacolul adesea grotesc al unor marionete de fundal,  ieşite rând pe rând în faţă pentru a-şi prelua rolurile. O lume unde coexistă mai bine decât oriunde „credinţa şi necredinţa”, Dumnezeu şi îngerii căzuţi.
Cu o minuţie cinematografică, abil dozată, fiecare din cele trei piese – „Fantoma de la clasa întâi”, „Lume, lume, soro lume…” şi „Ca Zăpada şi cei doi” – surprinde detalii aparent insignifiante, captate în replici ambigue, care alternează ingenios constatări banale cu aluzii abstracte, cinismul morbid cu patetismul, mizând pe expresivitatea absurdului. Marginalul se transformă astfel în cadru spectacular prin excelenţă. Personaje generice (Bătrânul, Chiriaşul, Hoţul), măşti care ascund vidul căutării haotice, joacă şi de-joacă rolurile unei aşteptări continue, de tip beckettian: „O luăm noi de la capăt… Mâine…”
„Fantoma de la clasa întâi” are ca protagonist un personaj emblematic, Călătorul, surprins în ipostaza sa caracteristică: aşteptarea obsedantă a unui tren pe un peron de gară. Trenurile se succed prin faţa ochilor spectatorilor-actori, însă nu opresc niciodată. Vocile peronului – Politicianul, Târfa, Călugăriţa – şi figuranţii – Aurolaci, Orbi, Surzi – îşi declină pe rând starea privilegiată şi în acelaşi timp damnată, căreia i se subscriu programatic: „Decât să pleci undeva, mai bine aştepţi să te duci nicăieri… Suntem un popor născut în sala de aşteptare.” O sală-cadru propunând un tablou generic, din care fiecare personaj se desprinde în final pentru a-şi pregăti „noua” aşteptare: „personajele intră în propriile lor valize şi închid capacul”. Peronul îşi dispune actanţii în funcţie de propria sa coerenţă, imaginând un spaţiu straniu şi totuşi familiar, recognoscibil prin fiecare detaliu inserat, conferind discursurilor performate semnificaţii complementare: „Orbii, Surzii, Aurolacii: „Nu vedem, nu auzim? Nenăscuţi, totuşi trăim? Din gară o bucată suntem puţini? Despre noi nu povestim…”. La capătul acestei lumi-peron se conturează o altă gară, din care răzbate cântecul sacadat al Călugăriţei, recurent sub alte forme şi în celelalte piese, sugerând o virtuală deschidere: „Dac-aş fi un înger zburând pe deasupra, şinele de tren mi s-ar părea ca liniile din palma gării…”
În „Lume, lume, soro lume”…, spaţiul ales este cel al localurilor sordide, accentuând,  după cum se menţionează în indicaţiile scenice, derizoriul atmosferei, starea de aşteptare / stagnare inevitabilă: „Ne omorâm timpul aşteptând”. Dialogurile alerte dintre personaje revin asupra unui motiv central al dramaturgiei lui Valentin Nicolau: eşecul disimulat şi implicita mistificare a realităţii, aparenta salvare printr-o falsă identitate, percepută drept compensatoare, în realitate distructivă.
Pe această strategie mistificantă e construită şi „Ca Zăpada şi cei doi”. Personajele se raportează la un alter ego imaginar (ca ordine temporală sau ca mod de existenţă), asumându-şi un joc cu implicaţii duale, fără a anula marja de luciditate necesară:
„Nu există <o mie şi una de nopţi>. Există doar noapte după noapte. Şi toate sunt negre şi chinuite.” Fiecare personaj îşi construieşte identitatea temporară, frântura de destin, pentru a transgresa starea de normalitate şi a institui un alt tip de reprezentaţie. Mimica artificial impusă transformă chipurile în grimase, iar partiturile dramatice degenerează în cabotinaj. Totul dezvăluind şi disimulând în acelaşi timp o formă de mistificare a întregii poveşti: „Moşule, minţi lumea povestind că ai trăit-o”.
Sub forma unor interesante parabole, dramaturgia lui Valentin Nicolau concentrează aspecte ale societăţii româneşti postdecembriste, figurate în toată concreteţea lor (muzică de cartier, jocuri de bingo, aurolaci), caracteristice şi pentru spaţiul care se întinde mult dincolo de lumea gărilor şi a mahalalelor. (Mihaela Michailov, Observator cultural, nr.  26, 22 august 2000)