Mircea Ghiţulescu – Ţara lui Bingo

Valentin Nicolau este indignat de România ca Emil Cioran, trist ca Schopenhauer şi supărat pe viaţă ca Urmuz. Te-ai aştepta, după ce ai citit cele trei drame din volumul „Dacă aş fi un înger”, să auzi că şi-a pus capăt zilelor pe o bancă la Şosea, asemenea lui Urmuz. Dacă nu o face este, probabil, pentru că îl laudă Nicolae Manolescu într-o Postfaţă. Criticul susţine că Nicolau este un dramaturg adevărat şi are dreptate. Indignarea pe România, tristeţea şi supărarea pe viaţă te ajută să scrii bine. Nu-i vorbă, sunt destule motive să fie supărat. România promisă arată ca o Gară mizerabilă, un maidan în care orbecăiesc surzi şi te asurzesc orbii. Din canale răsar aurolacii, târfele îşi strigă sila faţă de sex, totul sub controlul unui politician plebeu, „un nou ciocoi”, vechi dintotdeauna, şi al unui „ţuţer” al său, şeful de Gară. Halucinaţiile unei memorii îndurerate evocă şi fantoma lui Ceauşescu,  „tatăl aurolacilor”, ce bântuia prin Gara România, în care nu opreşte nici un tren. „La noi mândria naţională e să pierzi un tren”.
Nici viaţa nu e mai veselă decât patria. În stilul metonimic al lui Nicolau, viaţa românului este o pereche de pantaloni dată o dată pentru totdeauna, cârpiţi la nesfârşit, cusătură peste cusătură. (Bătrânul din „Fantoma de la clasa întâi”). Trimitere oare la reportajele lui Cristoiu despre românul cu pantaloni rupţi în fund? Viaţa e o bătrâneţe mereu amânată ce trebuie întreruptă la un moment dat, aşa cum ai opri soneria unui ceas sau limbile unei pendule („Ca zăpada şi cei doi”). Ce poate fi vesel într-un spaţiu în care singura ofertă de supravieţuire sunt concursurile bingo? Nici Ca zăpada (adică ceea ce a mai rămas din Albă ca Zăpada), o nefericită provocatoare erotică prin telefonia hotline, care pătrunde în garsoniera celuilalt Bătrân al lui Nicolau, nu îl relaxează pe autor încât să-ţi restituie pofta de viaţă. Iar Lumea, fie ea „ca voinţă şi reprezentare”, nu este numai trecătoare ca într-un cunoscut cântec lăutăresc, ci numai bună de a fi părăsită („Lume, lume, soro lume…”). Înţelepciunea (Bătrânul din „Fantoma de la clasa întâi”), Bunătatea (Bătrânul din „Ca zăpada şi cei doi”), Satul (un sat blagian reprezentat de Ţăranca din „Fantoma…”) şi Credinţa pusă la cerşit (Călugăriţa) sunt speranţele umilite şi, totuşi, speranţe în viziunea lui Valentin Nicolau.
Deprimarea activă a dramaturgului ar părea şi este românească prin scenografie, dar universală prin nevoia de reflecţie asupra vieţii. Doar că spaţiul de reflecţie nu mai este nici Akademia platoniciană, nici Poiana lui Iocan a lui Marin Preda, ci closetul. Scena dialogului filozofic din pisoar este emblematică. Această filozofie de pisoar pare semnul unui sfârşit de civilizaţie. Etapa în care omul nu mai are nevoie de filozofie, dar nici nu poate renunţa la ea şi o practică în astfel de forme rudimentare. Izbitor de asemănătoare cu textele semiobscene sau obscene de-a dreptul din muzica turco-ţigănească din noua Românie sau a concursurilor de tip bingo din care nimeni nu înţelege altceva decât că nu trebuie să ai nici o valoare ca să fii miliardar.
Sunt imagini ale României contemporane alterate de presă, compuse parcă din articole de ziar retuşate şi ficţionalizate. Imagini ale unui lumpen-proletariat atât de energice, încât capătă înfăţişarea unor pamflete dramatice în manieră expresionistă. La noi, numai Romulus Guga a practicat această formulă pe care o putem numi, cu foarte multă prudenţă, „brechtiană”. Doar că la Guga, referinţele naţionale erau imperceptibile şi facultative, iar Lumea ca maidan, ca pubelă a umanităţii, era strivită nu numai de promiscuitate, ci şi de un mecanism strivitor al puterii.
Tendenţioase şi acuzatoare cum stă bine unor pamflete, dramele lui Valentin Nicolau concentrează pe pagini nu o dată „cusute cu aţă albă” din cauza abuzului metonimic (Lumea ca o gară, viaţa ca o pereche de pantaloni cârpiţi, simbolurile descoperite, limbajul aluziv) o decepţie integrală, dar ofensivă. Puse în scenă, ar avea vigoarea „de stânga” (în fond, existenţială) a protestului din „Împărat şi proletar” sau a disecţiei capitalismului mafiot din piesele lui Brecht. (Mircea Ghiţulescu, „Istoria dramaturgiei române contemporane”, Bucureşti, 2000, Editura Albatros, p.450 – 451)