Mircea Morariu – Dacă aş fi un înger

În urmă cu vreo doi ani, am avut ocazia de a citi în manuscris piesa de teatru Fantoma de la clasa întâi al cărei autor, Valentin Nicolau, director general al unei cunoscute case de editură, mi s-a părut a fi un dramaturg promiţător, stăpân pe replică, abil în construirea unor scene, bun cunoscător al legilor teatrului şi, mai presus de toate, posesor al simţului măsurii cuvântului în ansamblul textului destinat scenei. Am apreciat capacitatea cenzurării pernicioasei tendinţe a exploziilor metaforice în lanţ care prea adesea gâtuiesc dramaticitatea şi care se lăbărţează frecvent în scrierile celor ce confundă literatura dramatică cu o subspecie a poeziei epice. Volumul intitulat Dacă aş fi un înger, apărut în urmă cu puţine luni la Editura Unitext, îmi întăreşte bunele impresii de la început, ca şi convingerea că Valentin Nicolau este un scriitor de teatru autentic.

Cartea reuneşte între coperţile ei trei piese, primele două, Fantoma de la clasa întâi – subintitulată Dacă aş fi un înger – şi Lume, lume, soro lume, dezvăluind în autorul lor un dramaturg preocupat de dosarele actualităţii. Ele sunt creaţia unui diagnostician social care prin intermediul scrisului dramaturgic însumează imagini dintr-o realitate neprietenoasă, agresivă, cu tumori uriaşe ce macină inexorabil substanţa vitală a lumii româneşti de azi. Sunt nişte reportaje dramatice abil concepute, deloc ilustrativiste, care frapează frecvent prin replici ce concentrează o realitate, o mentalitate, o durere.

În Fantoma de la clasa întâi scriitorul face apel la generosul topos al gării, loc al aşteptărilor şi al întâlnirilor. O sumă de personaje, lipsite de nume proprii, identificate doar prin apartenenţa lor la o anume categorie socială populează pestriţul spaţiu, lunga lor aşteptare reprezentând metafora societăţii româneşti aflată într-o nesfârşită tranziţie. Aparent febrilă şi zgomotoasă, respectiva faună e, în fond, încremenită într-un prezent mocirlos, purtându-şi în braţe, cu vinovăţie, viitorul mort şi suportând cu o voluptate maladivă agresiunile trecutului a cărui maximă expresie e concentrată în metafora Fantoma de la clasa întâi, adică fantoma comunismului şi a lui Ceauşescu. Bătrâni şi surzi, şefi de două parale şi politicieni agramaţi, târfe şi călugăriţe aşteaptă laolaltă cu încăpăţânare un tren care nu mai vine.

Politicianul, personajul de altminteri cel mai intens desenat, emite câteva replici cu valoare de sentinţă: „Aşa îmi place poporul, vesel şi inconştient” sau „Suntem un popor născut în sala de aşteptare”. Sunt afirmaţii ce surprind cu duritate şi cinism realul social al unui popor care e încercat de sentimentul că nimeni nu mai are nevoie de el. Autorul inserează în text o serie de songuri de extracţie brechtiană care întăresc cruda imagine a derizoriului şi neputinţei: „Cine strigă, cine urlă/ De durere sau de ură/ Cine-ntreabă, cine zbiară / Nimic nu se-aude-n ţară?”

Mai complicată din punctul de vedere al construcţiei dramatice, solicitând schimbări spaţiale, dar transfocând cu aceeaşi acuitate o realitate politică şi socială gravă e Lume, lume, soro lume… Acţiunea „se petrece în mahalale, acolo unde  deopotrivă încep şi se termină oraşul şi satul”. Vraiştea colorată a mahalalei muncitoreşti, pe cale de a fi dezafectată fiindcă cei care o populau şi-au pierdut locurile de muncă, ori a satului lipsit de identitate explică destinul categoriei sociale a ţărăşeanului, om-hibrid, nici orăşean, nici ţăran, care, din pricina vremurilor şi-a abandonat odinioară locul de origine fiind transplantat la oraş şi înghesuit în nişte apartamente de bloc care „sunt ca serele; ne coacem devreme şi putrezim lent”. Acum, ţărăşenilor li se cere să facă drumul invers, să se întoarcă la ţară, însă procesul înseamnă un cost uman enorm, care merge până la preţul suprem.

Minciuna ajunsă la scadenţă e resimţită dureros, aproape insuportabil. Vasile şi Gheorghe s-au minţit reciproc, şi-au inventat stări sociale de invidiat, ele au căpătat în scrisori proporţii fabuloase, însă dezvăluirile de la ora adevărului au consecinţe dramatice. „Grădina din apartament” pe care şi-a construit-o Gheorghe e simbolul existenţei acestor oameni cărora nu li se mai adresează decât îndemnul „ascunde-te în blestemata aia de cameră să nu te găsească viaţa”. E meritul lui Valentin Nicolau că a tratat această temă a dezrădăcinării, de altfel deloc nouă, fără accente melodramatice, fără împrumuturi sămănătoriste, în limitele ascuţite ale unei lucidităţi ce-i face textul deopotrivă grav şi credibil.

De cu totul altă factură stilistică e cea de-a treia piesă din volum, Ca zăpada şi cei doi, lucrare aparent îndatorată teatrului ionescian, de la care împrumută unele premise, fără a le absolutiza. În casa unui bătrânel simpatic, cu tabieturi şi motan, năvăleşte chiriaşul nedorit, urmat la scurtă vreme de o Telefonistă de la hot-line. Chiriaşul se dovedeşte a fi un „câştigător profesionist”, participă cu o frenezie suspectă la concursurile în avalanşă organizate de televiziuni şi gazete, câştigă în devălmăşie bani, frigidere, televizoare, maşini de spălat, automobile de lux. Casa celui caracterizat drept „un moşulică a-ntâia” se transformă în depozit, însă – lucru interesant, căci Valentin Nicolau iese de sub umbrela ionesciană – personajele nu se supun unui proces de reificare, ci, din contră, încearcă un emoţionant sentiment de solidaritate unul faţă de celălalt. Cu meandre reflexive, cu un dispozitiv al relaţiilor ingenios reglat, piesa propune o poveste frumoasă, un basm contemporan căruia i-ar sta bine pe scenă.
Literatura dramatică scrisă de Valentin Nicolau, fie că e generată de împrejurări din realitatea imediată, fie de unele uşor enigmatice, are un palpit vital şi autenticitate. Se caracterizează prin deschideri simbolice care nu artificializează fabula, printr-un fond conflictual bine gradat, de natură să-i faciliteze drumul spre scenă. E de dorit ca respectivul parcurs să fie rapid. (Mircea Morariu, Familia, nr. 9, septembrie 2000)