Monica Andronescu – Al nouălea cer e lângă noi
Un volum de dramaturgie contemporană românească este o rara avis în peisajul editorial de la noi, în care textele dramatice sunt semnate fie de oameni de teatru care le scriu cu scopul imediat de a fi montate, nu publicate, fie pentru cele câteva concursuri de gen, tot mai puţine de altfel. În acest context, volumul lui Valentin Nicolau, publicat la Editura Nemira, intitulat „Poveşti din al nouălea cer” şi reunind trei piese – „Aplauze pentru Lena”, „Aleluia” şi textul care dă numele volumului – este mai degrabă un gest de normalitate, care invită în primul rând la redescoperirea plăcerii de a citi teatru.
Dramaturgia românescă actuală merită o dezbatere în sine, pe care revista Yorick o pregăteşte pentru unul dintre numerele viitoare. La o privire în fugă, este evident că majoritatea acestor texte – atâtea câte sunt – se ocupă mai ales de realităţi sociale, înfăţişate adesea tezist şi ca fenomene în sine, reprezentând o formă strâmt înţeleasă a ideii „teatrul – oglinda lumii”. De unde, o acută lipsă a poveştilor cu amprentă general umană. Volumul lui Valentin Nicolau îşi asumă povestea chiar prin titlu. Iar dramaturgul, fără să ignore realităţile sociale contemporane, îşi conduce textele tocmai în zona general umană, fapt care le salvează de artificial şi le face cu adevărat reprezentabile pe scenă.
„Aplauze pentru Lena”, având subtitlul „O zi, aproape”, este o piesă într-un act, care propune un joc, o (falsă) poveste de dragoste, ascunsă în spatele unui joc de măşti. Şi care, pe alocuri, devine el însuşi povestea. Pornind de la o temă ofertantă, „veche şi nouă” deopotrivă, un bărbat care-şi pierde soţia la poker, textul dezvăluie nu atât sentimente (deşi nu fuge de ele), cât, mai degrabă, vorbeşte cu umor şi tristeţe despre singurătatea în doi. „Povestea bărbatului care şi-a pierdut nevasta la poker am auzit-o în copilărie, acum mai bine de 40 de ani. Istoria m-a urmărit în toţi aceşti ani. Unul dintre motive a fost că nu pricepeam ce înseamnă poker. M-am lămurit relativ repede. A durat mai mult să înţeleg cum poţi pierde pe cineva care este încă prezent…”, spune autorul despre subiectul primei piese din noul volum. Două partituri dezvoltate solitar, El – miliardarul Dinu, şi Ea – Lena sunt două măşti care nu-şi pot dezvălui niciodată chipul. Poveste despre cuplul frânt, despre teatru, despre neputinţa de a comunica, „Aplauze pentru Lena” este o piesă construită pe o graniţă fragilă şi bine asumată, unde se întâlnesc drama psihologică şi absurdul.
Abordând un subiect mai degrabă curajos şi deloc bătătorit în teatrul autohton, „Aleluia” deschide o discuţie despre Dumnezeu şi credinţă, aşezate faţă în faţă cu societatea contemporană. Text care nu se teme să vorbească despre minuni, cu personaje decupate din realitatea de lângă noi, cea de-a doua piesă dezvoltă o poveste într-un spaţiu provocator pentru regizor: o cârciumă – biserică. Un spaţiu extrem de colorat, în care se întâlnesc exemplare diferite dintr-o „faună” umană din care nu lipsesc beţivii, târfele, matroanele, politicienii corupţi sau îmbogăţiţi postrevoluţie, un spaţiu urban dintr-o Românie ale cărei coordonate nu sunt neapărat accentuate, un spaţiu metaforic, transformat într-unul real în care lupta dintre alb şi negru se dă la propriu şi se măsoară în jumătăţi de metru cucerite de zidul ce împarte în două cârciuma-biserică. O poveste care ar începe aşa: Într-o zi, un preot primeşte o cârciumă în schimbul unei icoane şi îşi propune să transforme cârciuma în biserică. Ce ascunde lumea dintr-o cârciumă oarecare, dintr-un oraş oarecare, ce taine poartă cu ei oamenii, cum se schimbă atunci când se întâlnesc (sau nu) cu Dumnezeu sunt întrebări care-şi dau (sau nu) răspunsul pe parcurs…
Într-o zonă cu totul diferită de cele explorate în primele două piese, „Poveşti din al nouălea cer” este un text în care dramaturgul vorbeşte cu umor şi ironie despre… culisele televiziunii şi ai ei eroi. A cărui savoare se poate descoperi la faţa locului.
(Text apărut în revista Yorick)