Monica Andronescu – Oameni şi îngeri
Şi dacă taina îngerilor e cea pe care o descoperă Valentin Nicolau – „Dragostea dintre doi oameni e consecinţa iubirii îngerilor lor păzitori.” – atunci, întreaga istorie a lumii se citeşte altfel… Antologia publicată de curând la Editura Nemira este o invitaţie la (re)citire, la (re)descoperire, a unuia dintre cei mai jucaţi dramaturgi contemporani, ale cărui piese au fost montate pe scene din Bucureşti şi din ţară. „Taina îngerilor” apare la puţin timp după ce, în primăvară, Lansman, cea mai importantă editură de teatru din Europa, i-a publicat varianta în limba franceză a celui mai recent text, care dă şi numele volumului.
taina-ingerilor1Şapte piese de teatru, aproape fiecare dintre ele având deja o istorie pe scenă şi una în afara ei, au fost adunate laolaltă, conturând împreună un drum… e un drum pe care scriitorul s-a întâlnit într-o zi cu-n înger. Nu-i o întâmplare că prima piesă din volum este „Fantoma de la clasa întâi”, subintitulată „Dacă aş fi un înger”, iar cea din urmă, „Taina îngerilor”. Între ele, se aşază un univers întreg de poveşti nu întâmplate, ci întâmplabile, lumi multe de descoperit, între râs şi plâns, între pământ şi cer… Şi un dramaturg care amestecă tărâmurile, niciodată hotărât să lase în urmă pe de-a-ntregul pământul cu oamenii şi gri-urile lui şi să se înalţe spre cerul cu îngeri. Şi mereu gata să-şi coboare îngerii printre oameni, să-i amestece cu ei şi să le taie puţin din aripi.
Povestea unei întâlniri
Aşezate cronologic, textele marchează nu o evoluţie, ci o trecere – dinspre subiecte ancorate într-o realitate care ne trăieşte ea pe noi, şi nu invers – către un alt plan. Primele două, „Fantoma de la clasa întâi” şi „Lume, lume, soro lume…”, au fost nominalizate în 1998, respectiv 1999, la premiul Uniter pentru cea mai bună piesă a anului, iar cea de-a treia „Ca Zăpada şi cei doi” a primit Marele Premiu al Concursului de Dramaturgie Originală „Camil Petrescu” în anul 2000. Prezentate ca spectacole lectură în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu sau montate pe scene importante – „Ca Zăpada şi cei doi” se joacă la Teatrul „Nottara” din anul 2002, sub titlul „Uzina de plăceri”, „Fotograful majestăţii sale” a fost pus în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti sub titlul „Legenda ultimului împărat”, iar „Ultima haltă în paradis” a cunoscut o adaptare pentru televiziune – piesele adunate în volumul publicat de Editura Nemira sunt, în fapt, povestea unei întâlniri… Valentin Nicolau se trezeşte singur într-o gară în care trenurile fie nu opresc, fie, atunci când opresc, au uşile închise, ca-n „Fantoma de la clasa întâi”, şi o porneşte de-a lungul şinelor, urmându-şi îngerul…
România din prima lui piesă, cu rănile deschise şi dureros de fragilă, este redusă simbolic la o gară în care timpul stă în loc şi oamenii aleargă pe lângă el. Se lărgeşte apoi în „Lume, lume, soro lume…” şi marginile nu i se mai văd. I se deschid, în schimb, rănile şi mai adânc, iar personajele îi devin mai vii, mai calde, mai triste, mai oameni… Îngeri nu sunt în „Lume, lume, soro lume…”. Sunt doar doi bărbaţi care trăiesc inventându-şi în scrisori fericiri trimise în plic de la unul la celălalt, pentru ca în final universurile să li se prăbuşească înghiţite în aerul otrăvit de „grădina” de ardei iuţi din apartament – poate una dintre cele mai frumoase metafore care s-au creat în literatura de după 1989 pentru cutia cenuşie inventată de sistemul comunist ca să ţină loc cuvântului „acasă”.
Basmul Albei ca Zăpada e spart în mii de cioburi în „Ca Zăpada şi cei doi” şi cioburile sunt apoi lipite la loc, recompunând deformat o femeie nici copil, nici târfă, „muncitoare” la linia erotică, servind poveşti „adevărate” (?!) la telefon. O inocenţă perversă, închisă într-un trup plin de răni cicatrizate, o poveste în care din Albă ca Zăpada mai rămâne doar jumătate… Şi, din nou, o Românie traumatizată, de data asta pierdută printre jocuri şi concursuri. Şi oameni care şi-au pierdut îngerul… Şi, poate mai rău, poveşti şi eroi din poveşti care şi-au pierdut îngerii.
În căutarea îngerului pierdut
Părăsind lumea cea mare cu tristeţile ei, Valentin Nicolau se opreşte în „Ultima haltă în Paradis” în universul muribund al unui Don Juan puţin caraghios şi puţin trist, într-o cameră de spital în care închide cu duioşie dragostea unui bărbat pentru toate femeile lumii. E, poate, textul cel mai senin al lui Nicolau, o comedie transformată pe ultima sută de metri într-un „love story” autohton.
Nici în „Fotograful Majestăţii Sale”, nici în „Vecinii noştri de pat” oamenii nu-şi regăsesc îngerii. Se observă căutarea, pe alocuri încrâncenată, a mecanismelor puterii şi a modului în care funcţionează ele. De la regele cu replici de geniu nebun din „Fotograful…” la Traian, „împăratul” din Românica Mare, personajul din „Vecinii noştri de pat”, e doar un pas. Îi desparte doar forţa poeziei… Genii ale răului sunt amândoi, dar instrumentele cu care dramaturgul îşi construieşte textele sunt diferite. Cele două viziuni sunt copii deformate – una în plan superior, cealaltă în plan inferior – ale oricărei forme de dictatură. Cea dintâi este înălţată în lumea ideilor, iar cea de-a doua coborâtă în mundan…
„Taina îngerilor” este un text care orientează dramaturgia lui Valentin Nicolau spre o cu totul altă zonă, un „univers arhaic reactivat”, aşa cum scria George Banu în prefaţa volumului publicat la Lansman. Oamenii, diavolii şi îngerii se amestecă, între cer şi pământ încă nu s-au aşezat mii de lumi distanţă, între viaţă şi moarte barierele sunt încă uşor de trecut. Cât e curaj de a înfrunta limitele şi cât e blasfemie e greu de spus, într-o poveste în care Moartea învaţă să devină femeie şi să înţeleagă minunea a ceea ce se cheamă „o zi din viaţa mea” sub atingerile unui bărbat. Şi odată devenită femeie îl va naşte pe Antihrist. Ceea ce omoară învaţă să trăiască în „Taina îngerilor”. Iar omul transformă iubirea în cea mai subtilă şi mai periculoasă dintre arme. Viziunea biblică asupra dragostei, care poate muta munţii din loc, este reinterpretată periculos de seducător… de vreme ce din iubire se naşte cel sortit să devină Antihrist. Iar taina îngerilor, de la care începeam comentariul – „Dragostea dintre doi oameni e consecinţa iubirii îngerilor lor păzitori.” – capătă cu totul alte dimensiuni şi posibilităţile de interpretare se adâncesc, ca şi întrebările…
(Text apărut în revista Yorick)