Monica Andronescu: „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, vise dintr-o altă viață

Când s-a întâmplat să plece dintre noi, Valentin Nicolau tocmai terminase lucrul la un nou volum de dramaturgie. „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, ultimul lui volum de teatru, în curs de apariție la Editura Nemira, conține trei vise într-un act și eseul „Un teatru al cunoașterii interioare”, un text pe care l-a scris în urmă cu câțiva ani pentru un număr al revistei „Alternatives Theatrales”.

Toate cele trei texte dramatice adunate în acest ultim volum configurează un univers tulburat, cu realități paralele, planuri multiple, vieți frânte și, într-un fel, deasupra tuturor planează amenințarea morții. În toate se simte căutarea unui altceva, a unui sens, a unei alte lumi, a unor semne tainice, în toate timpul e suspendat și redimensionat, în toate, „viața e în altă parte”…

Piesa cu care se deschide volumul, „Om fără om”, cu subtitlul care dă și numele volumului „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, este o parabolă ce are la bază legenda Scăldătoarei Vitezda, acolo unde oamenii așteaptă ca îngerul să vină să tulbure apele, pentru ca cel care se aruncă primul să fie vindecat. Dar Valentin Nicolau transformă lumea toată într-o mare Scăldătoare Vitezda, unde fiecare așteaptă (sau nu…) o minune: „Acţiunea se petrece în lumea largă, marele spital unde se tranzacţionează viaţa de zi cu zi, unde conştiinţa n-o mai tulbură niciun înger.”

Subiect pe care l-ar fi putut dezvolta într-un text epic spre care e evident că-l trăgea inima – bogăția didascaliei o arată din plin –, povestea din această piesă e mai degrabă o non-poveste. Este configurarea unui spațiu spiritual și expresia unei căutări. Valentin Nicolau căuta răspunsuri la întrebări care l-au tulburat profund în ultimii ani, încerca să înțeleagă nu atât „de ce”, cât, mai ales, „cum”. Cum funcționează mecanismul lumii. Iar în acest text, bine ascuns în spatele unei istorioare cu oameni fără nume, care așteaptă la marginea unei ape, stau de vorbă și-și povestesc viețile, este sugerat un răspuns. Dumnezeu e un copil care se joacă… Iar diavolul e un scamator care îi stă mereu în preajmă și e singurul dispus să se joace cu el… În afara istoriei, la umbra unor biografii pe jumătate inventate, pe jumătate biblice, dramaturgul aduce în prim-plan personaje ale căror suferințe și existențe sunt încă de neînțeles. Un Iov nou, bolnav, puțin răzvrătit, eșuat pe malul scăldătoarei Vitezda, stă de vorbă cu Slăbănogul biblic, căruia Iisus i-a spus să-și ia patul și să umble. Cu toții îl așteaptă sau îl caută pe Dumnezeu, dar e în așteptarea și în căutarea lor ceva din disperarea și speranța cu care ne trăim cu toții viața. În piesa „Om fără om” așteptarea e personajul principal. Așteptarea este însăși sensul existenței. Aici, oamenii bolnavi cu toții de un virus numit „viață” trăiesc crezând că așteaptă vindecarea în apele lacului, însă niciunul nu vrea cu adevărat „vindecarea”. Toți iubesc „așteptarea”… Dramaturgul se joacă frumos cu metaforele și îi place să-și imagineze toate dispozitivele construite de cei care așteaptă, pentru a intra primii în lac.

„La apele lacului accesul se face prin cinci locuri amenajate, ca un fel de ştranduri, înşirate unul după altul la mică distanţă. Cea mai mare parte a malurilor e mai tot timpul acoperită de aburul ce se ridică din lac. În aceste „pridvoare” stau oameni fără număr, cei mai mulţi zac pe priciuri sărăcăcioase, aproape nemişcaţi, privind fix oglinda netedă a apei. Locului i se spune „Casa milei”. Cu toţii sunt bolnavi care trăiesc cu speranţa că un miracol îi va salva. Printre ei sunt oameni-praştie, oameni în catapulte, paralitici în cărucioare cocoţate pe planuri înclinate, gata oricând să se prăvale în lac, schilozi purtaţi pe umeri de namile de bărbaţi încordaţi, pregătiţi mereu să o rupă la fugă spre apă în orice clipă, suferinzi închişi în colivii suspendate deasupra lacului, gata să cadă în momentul în care apele se vor tulbura, trupuri scheletice şi galbene de boală înghesuite în vagonete pe şine ce se sfârşesc în apa lacului etc. Din difuzoare gâjâite se aud din când în când frânturi de muzică, sfaturi medicale şi reclame.”

Iar prima replică a piesei sună azi tulburător: „Doftore, mor! Ai milă şi fă-mi ceva să-mi recapăt puterile. (Arată către bolnavii ce zac pe priciuri.) Nu vreau să ajung ca amărâţii ăştia fără nicio şansă. Dă-mi un leac, vindecă-mă! Nu mă lăsa să aştept în zadar o minune!”

Departe de trendul literaturii dramatice contemporane, piesa „Om fără om”, deși cu un final ușor abrupt, ca o ieșire grăbită din scenă, îmi pare azi un interesant (și premonitoriu) semn de întrebare adresat universului. Iar până când, în curând, o veți putea răsfoi, într-o ediție prefațată postum de George Banu, vă dezvălui și ultima replică: „Auziţi?… Pământul! Parcă bate o inimă în el… Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu asalt!”

Deși scrise în cu totul alt registru stilistic, și celelalte două piese scurte, „Francezul” și „Fotografia”, sunt metafore ale unui altceva. În prima, un alpinist trece limita dintre viață și moarte undeva, în zăpezile unui vârf de munte, iar în cea de-a doua un bărbat și o femeie împietresc într-o fotografie o existență pe care n-au apucat s-o trăiască niciodată, dar care există și e trăită, undeva, într-o altă dimensiune…