Monica Andronescu – „Păstrează copia şi nu uita originalul” sau vitrina cu singurătăţi

Doi bărbaţi se întâlnesc din întâmplare într-un compartiment al unui tren care urcă spre munte,  prin tuneluri întunecate şi descoperă cum, fără să ştie, şi-au marcat viaţa unul altuia. O femeie, ziua educatoare şi noaptea târfă, se întoarce în cămăruţa ei sordidă… Un bărbat închiriază o cameră de hotel ca să se sinucidă şi moare de… frică. O femeie reclamă că i-a dispărut omul de zăpadă…

Poveştile pe care le adună Valentin Nicolau în volumul „Păstrează copia şi nu uita originalul”, publicat de curând la Editura Nemira, sunt piese de puzzle ce recompun o lume alienată şi tristă, cu oameni chinuiţi de propriii demoni, o lume cu jocuri subtile de planuri, în care absurdul şi realitatea se întâlnesc în cele mai diverse locuri.

E vorba despre şapte piese scurte – o idee bine-venită într-o perioadă în care teatrul scurt are o tot mai mare căutare –, patru publicate deja în volume mai vechi şi trei inedite, care-i oferă cititorului o vitrină mare cu singurătăţi. Diverse feluri de singurătate. Ca nişte imagini decupate din vâltoarea existenţei, câteva minute-ore din viaţa unor oameni, surprinşi în momente în care devin eroi pentru ei înşişi, fără să conştientizeze. Valentin Nicolau îşi construieşte personajele în aşa fel încât să le dea voie se dezvolte în timp real, alegând exact acele clipe din viaţa lor când, de fapt, timpul se opreşte în loc.

„De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de <concert de cameră> au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat”, spune dramaturgul. „Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet… Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate.”

Un volum de dramaturgie care să conţină doar piese scurte e mai puţin obişnuit în România, destul de săracă în astfel de apariţii editoriale. Se publică puţine cărţi de teatru în general, fie ele studii, monografii, sinteze sau piese. Iar „Păstrează copia şi nu uita originalul” propune texte care pot fi în aceeaşi măsură citite sau montate, oferind, într-adevăr, avantajul că, pentru a fi puse în scenă, nu e nevoie de decoruri elaborate sau de artificii complicate. Diferite ca structură şi ca problematică, textele surprind în fond şi o evoluţie a ideilor dramaturgului şi a modalităţilor lui de scriitură, precum şi un traseu interesant al subiectelor care-l interesează.

Piesa cu care se deschide volumul şi care-i dă şi numele este o incursiune subtilă în psihologia a două personaje, care, în mod credibil, în timpul unei călătorii de mai puţin de-o oră cu trenul ajung să-şi descopere secrete îngropate de ani întregi. Cu fiecare dintre replici tensiunea creşte, ca-ntr-un meci pe viaţă şi pe moarte, despre viaţă şi despre moarte. Unul dintre cei doi tocmai a ieşit din închisoare după 19 ani, unde  a fost închis pentru o crimă pe care n-a comis-o. Cel de-al doilea ia trenul pentru prima dată după 19 ani şi se trezeşte faţă în faţă cu propriul destin, aruncat la gunoi tot în urmă cu 19 ani. O poveste plină de suspans, cu accente de thriller şi tenebre dostoievskiene, care începe într-un compartiment de tren cu doi oameni şi se încheie în acelaşi compartiment, cu unul singur… Cine rămâne, cine şi, mai ales, unde dispare sunt întrebări la care dramaturgul în parte răspunde, în parte le lasă deschise.

Monologul cu care se încheie volumul, „Joi la două”, este un text cu rădăcini în zona absurdului. Şi care s-ar putea rezuma aşa: de la o vreme, lui – „un bărbat matur şi uşor fanat” – începe să i se întâmple ceva ciudat. Toată lumea din jur se poartă „minunat” cu el, timpii şi spaţiile se amestecă, nimic nu mai seamănă cu nimic, doar cuvintele de pe buzele tuturor îl chinuiesc din ce în ce mai tare şi devin din ce în ce mai agresive, mereu aceleaşi şi acelaşi cuvinte repetate obsesiv: „joi la două”. Joi la două trebuie să moară… condamnare absurdă a nimănui şi a tuturor, căreia nu i se poate sustrage, ca-ntr-un alt fel de proces kafkian. Textul reface traseul ultimelor minute dinainte de ora două, când gândurile, amintirile, totul se amestecă şi lasă loc în final uneia dintre cele mai frumoase replici care s-a scris: „Cum să mor, dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?”

Între aceste două piese există altele cinci – „Puţină rugină”, „Room service”, „Dacă va ninge”, „Poveşti din al nouălea cer” şi „Zi că-ţi place” –, fiecare poveste fiind un alt fel de schiţă a realităţii, urmărind, cum spuneam, singurătatea în diversele ei grade şi faţete. Personajele sunt oameni care-şi caută nu fericirea, pentru că nu cred în ea, ci doar o formă oarecare de a-şi umple însingurarea – unii cu disprare asumată (ca târfa din „Puţină rugină” sau ca bărbatul care vrea să se sinucidă din „Room service”), alţii cu tristeţe bine camuflată în spatele zâmbetului amar (în „Dacă va ninge” sau chiar în „Zi că-ţi place!”). Oameni cu visuri frânte, care-şi umplu existenţa cu surogate, ce ajung la un moment dat să îi înghită şi să le ucidă şi visele… rătăciţi cu toţii într-un univers „omenesc preaomenesc” ce nu-i mai încape.

Cu alte cuvinte, volumul lui Valentin Nicolau este o „copie prescurtată a vremurilor” pe care le trăim şi care-l conţine deopotrivă pe dramaturg, cu lumile lui.

Text apărut în Revista Yorick