Nicolae Coande – “Dumnezeu este în sens invers”, de Valentin Nicolau

« Acum, la noi, ticăloşi sunt mulţi şi feluriţi, până la speciile cele mai abjecte. Această situaţie are o componentă naturală, care ţine, dincolo de coordonatele noastre de loc şi de timp, de caracteristicile speciei. Dar ea a fost considerabil agravată de dezastrul social şi moral a două perioade din istoria noastră: secolul fanariot (1711-1821) şi jumătatea de secol comunist (1946-1989). Dominaţia comunistă, impusă din afară dar altoită apoi pe bogata moştenire lăsată de vremile fanariote – pe care Eminescu le numea „veacul de tină“ – a dat, în ceea ce priveşte nivelul moral al naţiunii, rezultate dezastruoase şi adânc coruptive. Ne aflăm curpinşi cu toţii, cu buni, cu răi, într-o societate grav deteriorată, ticăloşită, rămasă, din propria ei alegere, pe mâinile oamenilor vechii puteri, ai vechilor rânduieli şi ai vechilor mentalităţi. Numai buni pentru un veac de scârnă. »

Aceste cuvinte vrednice de pana unui înţelept îi aparţin lui Petru Creţia, unul dintre învăţaţii noştri din secolul al XX-lea, şi au fost scrise într-o carte care s-ar putea socoti un îndreptar pentru o naţiune care şi-a pierdut cândva dreapta cărare. Dacă ar fi vrut să-şi ia un moto pentru articolele sale indignate de presă, pamflete mai mult sau mai puţin virulente, Valentin Nicolau aici ar fi putut găsi cuvintele juste.

Dacă nu şi-ar fi numit astfel culegerea de articole (publicate între 2008 şi 2011 la Jurnalul naţional), Valentin Nicolau ar fi putut-o liniştit intitula « Politicăloşia Băsescu », aşa cum sună unul dintre 27 de articole din cuprins. În orice caz, majoritatea acestora atacă « fenomenul public Băsescu », unul negativ, în concepţia autorului, dar şi carenţe de ordin moral ale intelectualităţii de dreapta care îl sprijină pe actualul preşedinte. Se înţelege că Valentin Nicolau, dramaturg, fost preşedinte al SRTV în perioada guvernării Adrian Năstase, este un intelectual de stânga, cu nostalgia omogenizării acestora într-un « cartel » care ar trebuie să fie mai eficient în a se opune tendintelor autoritariste ale actualei conduceri a ţării.

Indignarea (autorul publică inclusiv fragmente din prefaţa sa la volumul Indignaţi-vă !, al lui Stephane Hessel, apărut la Nemira în 2011) este motorul pamfletelor sale, cu ţinte explicite sau subînţelese în anumite cazuri. De la Andrei Pleşu (« încă o statuie căzută printre atâtea socluri goale ») pentru care simte, totuşi, stimă şi admiraţie, Gabriel Liiceanu, preocupat grotesc, în viziunea sa, de maşini şi creme de corp, un sibarit, aşadar, Mona Muscă, aruncată ca o măsea stricată de Băsescu după ce s-a folosit de incisivitatea ei, sau un anume « Horia » (Roman Patapievici, fireşte), până la clasa politică aservită Cotroceniului, autorul reconstituie un traseu al « elitei prădalnice », demisionare, aservită unui spirit incult, care nu ştie « să citească decât etichetele de whisky ». Valentin Nicolau cunoaşte spiritul tranzacţionist al elitei bucureştene, aşadar şi al aceleia de stânga (despre care nu se pronunţă, totuşi, poate altădată). Cu toate astea, se miră cum este posibilă « acestă farsă politică sinistră » ? Cred că este o mirare oarecum jucată, atâta vreme cât un scriitor ca el, care a citit, sunt sigur, câteva cărţi despre « psihologia poporului român » (ale unor autori ca D. Drăghicescu, Şt. Zeletin, E. Lovinescu, poate N. Porsenna), ştie că există o genă a dezerţiunii, acomodării şi tranzacţiei profitabile denunţată, iată, de Eminescu încă acum 150 de ani!

Un aspect interesant al cărţii este acela că insistă (în mod straniu uneori, prin elipse şi aluzii care sugerează faptul că ştie ceva, dar nu spune clar) asupra faptului că destui intelectuali sunt agenţi acoperiţi sau că politicienii au legături strânse cu Securitatea redivivus. Un soi de conspiraţie este denunţată, deşi, repet, adesea senzaţia e că autorul doar sugerează fără a avea curajul să pună punctul pe i. Probabil şi pentru faptul că trebuie să demonstrezi în faţa unei eventuale instanţe astfel de acuzaţii grave.

Aşadar, nimic nou sub soare, într-un oraş cu apucături fanariote, şi nu tocmai dintre cele care îl fac pe Neagu Djuvara să creadă că veacul de tină a adus şi oarece brumă de civilizaţie. Mai degrabă, Valentin Nicolau îl poate citi şi cita credibil în acest sens, pe Petru Creţia, autorul acelor eseuri morale extraordinare, publicate în anul 2000 la Ed. MLR, unde acesta descoperise cum geniul limbii populare reţinuse prin cuvinte-martor tragedia depersonalizării unui între popor. Aşadar, după învăţatul român, « am ales cuvântul ticălos, dar mai sunt câteva lângă el, cu sensul acesta mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit. Însă limba ştie să facă şi portretul ticălosului la tinereţe, oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimica fiind, vrea să devină cineva; când este doar o mică secătură, o hahaleră şi o farfara, se dă pe lângă alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic, linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţăr şi un ţucălar. Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbătător şi ajungăreţ, este înfigăreţ sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi parşiv. În ordinea economică nu este încă un mare spoliator şi un tâlhar, nu este încă fur şi lotru, el este doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi cu şiretlicuri. Te trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte aşa cum se află a fi: un coţcar, un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar şi un panglicar, un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi după pleaşcă. Adică după câştig nemuncit, scos de la oameni cărora le dă pe bani chiar dreptul lor legiuit, practică pe care o va folosi până la sfârşitul, de obicei fericit, al vieţii sale. » Geniul limbii româneşti este strălucit expus de un mare filolog şi un om de o fibră morală deosebită.

Cred însă cu putere că pe lîngă carenţa individuală atinsă mai avem o problemă de fond: instituţiile, acel ceva misterios despre care toate lumea vorbeşte şi crede că trebuie să fie reformate, dar nu există oameni să facă reforma. Şi atunci, revenim la materialul pamfletarului: « România nu a excelat niciodată în exersarea meritocraţiei (eu aş fi spus altfel: impunerea acesteia, de exersat tot exersăm, n.m. N. C), competenţa nu a fost primul atribut luat în seamă la numirile în funcţii publice. Apetenţa pentru curvocraţie s-a exprimat prin succederea diverselor camarile care au indus în societate propriile lor rutine viciate de promovare. Diferenţele istorice şi ideologice sunt haine ce odată dezbrăcate descoperă aceleaşi anatomii malforme: imbecili cu conştiinţă mimată de sine, dar fidelitate totală pentru cel care i-a ridicat în funcţie; grobieni cu fălci şi cefe late, ce tresar doar la ordinul stăpânului, umplându-şi maţul şi portofelul obsedaţi că în orice clipă pot fi înlocuiţi cu alţi grobieni; şantajabili disciplinaţi ce execută orice pentru că oricând li se poate accesa dosarul ţinut în sertar pe post de buton de comadă… Astfel, supremaţia rebuturilor se continuă peste măsură. Lehamitea şi senzaţia lipsei de perspectivă invadează psihicul colectiv, determinând o amorţire şi mai mare a corpului social. »

În acest tip de arguţie este credibil Valentin Nicolau, fiindcă are curajul să arate cu degetul înspre întreg spectrul politicii româneşti: toţi sunt o apă şi-un pământ, europenizarea este de faţadă, iar meritocraţia nu a devenit apanajul niciunei guvernări. Toţi au condus în stil mafiot: Famiglia a fost mai importantă decât ţara.

Culegerea directorului de la Nemira are meritul că nu întrerupe tradiţia critică a intelectualului în vremuri becisnice.

Text apărut în Ora de Dolj