Nicolae Manolescu – Viaţa pe un peron
Fiind membru într-un juriu de creaţie teatrală originală, am descoperit un dramaturg: Valentin Nicolau. Juriul i-a acordat marele premiu. La deschiderea plicurilor, n-am ştiut din prima clipă despre cine e vorba. Numele îmi era cunoscut, dar aparţinea unuia din principalii editori postdecembrişti, despre a cărui operă dramaturgică nu auzisem. Era vina mea. Valentin Nicolau fusese nominalizat la două concursuri anterioare. Detaliul cu pricina îmi scăpase.
Piesa premiată, care se regăseşte în volumul de faţă, era cea dintâi pe care o citeam. Nici acum, după ce le-am citit şi pe celelalte două, nu sunt sigur că ordinea prezentării lor este şi aceea în care au fost scrise. Cea mai matură şi mai bine construită este Ca Zăpada şi cei doi. Dar nu este deloc exclus ca ea să fi fost scrisă înaintea celorlalte. Lucrul e mai puţin important. Valentin Nicolau este, incontestabil, un dramaturg care ştie cum se face o piesă de teatru, stăpân pe replici, firesc în limbaj şi, nu în ultimul rând, plin de idei de teatru. Toate piesele lui pot fi puse în scenă. Sunt gândite pentru scenă. Mâna regizorului n-are de retuşat decât mărunţişuri.
Toate piesele sunt parabole, cu personaje generice (rareori au nume şi, atunci, din raţiuni estetice precise). E un teatru “abstract”, postpsihologic şi postrealist, politic, în esenţă (mai puţin Ca Zăpada şi cei doi), oarecum în felul lui Bertolt Brecht (de la care vine şi ideea cântecelelor comice, rizibile), pitoresc, spiritual şi dinamic.
Fantoma de la clasa întâi este o mise en abîme a României din tranziţie de astăzi. Pe un peron de gară îşi dă întâlnire toată fauna socială, de la şefi şi politicieni la aurolaci şi prostituate. Toţi sunt în aşteptarea unui tren care nu mai vine. Această alegorie eroi-comico-satirică are momentele ei patetice, dar şi unele rizibile, sugerând un univers social şi moral apăsător şi fără ieşire. Fantoma din titlu este cea a trecutului, a lui Ceauşescu, la rigoare.
Ceva mai complicată este, în aceeaşi manieră, Lume, lume, soro lume… În primul rând, fiindcă acţiunea implică o anumită evoluţie (sau, mai bine zis, involuţie). Un bloc de locuinţe pe cale de a fi abandonat de locatari, ca şi cârciuma de la parter, o gară, întrucâtva asemănătoare cu aceea din Fantoma de la clasa întâi, care îşi are cârciuma ei, o piaţă din marginea oraşului, şi iarăşi o cârciumă, o casă ţărănească şi, în fine, din nou, un apartament de bloc: treaptă cu treaptă, protagonistul (care are un nume: Vasile) coboară bolgiile infernului spre cele mai întunecate şi mai derizorii. Personajul face, în sens invers, drumul pe care ţărănimea l-a parcurs în comunism, de la sat spre oraş. Vasile revine în sat, o dată cu moartea oraşului. Fabricile se închid, industria şomează, foşti ţărani urbanizaţi pe jumătate încearcă să se întoarcă în locurile de baştină. Dar întoarcerea e imposibilă. Vasile se agaţă de iluzia că Gheorghe, singurul lui prieten, rămas la ţară, a reuşit. Dar şi acesta e un ratat, ca şi Vasile. Ei ilustrează două categorii de lumpeni: ţărăşeni, cu un cuvânt creat de autor, au rămas amândoi la jumătatea drumului dintre ţărani şi orăşeni, într-un limb care nu e nici sat, nici oraş, nici industrie, nici agricultură.
Cea mai ionesciană, până şi în simplitatea ei, este Ca Zăpada şi cei doi. Şi singura nepolitică. Este o parabolă poetic-metafizică, precum atâtea ale lui Ionesco. Un bătrân se pomeneşte cu un chiriaş nedorit în garsoniera lui: sfâşiat între tulburarea micii lui ordini morale de prezenţa intrusului şi nevoia de comunicare, personajul e un amestec delicios de stupoare, neînţelegere, timiditate şi surpriză a noului. Al treilea colocatar e o fată culeasă de Chiriaş de la o Linie Fierbinte care nimereşte în plin malentendu şi nu mai iese, practic, niciodată din el. Are mai puţină importanţă ce se întâmplă (de exemplu că norocul cade pe capul Chiriaşului, devenit brusc câştigător al tuturor concursurilor de la radio, televiziune, bingo etc., dar pe numele şi adresa Bătrânului, căci el n-are nume şi nici adresă!). Relaţiile dintre personaje sunt pline de delicateţe, în pofida caracterului conflictual, şi o solidaritate discretă se instalează între oameni care n-au nimic comun, care se angoasează reciproc, se detestă sau se urăsc, dar care nu mai pot trăi separat. Replicile au poezie şi un umor ascuns. Bine ritmată scenic, piesa ar putea da un spectacol încă mai emoţionant decât celelalte două.
Cititorul de teatru care sunt nu-i poate ura dramaturgului care este Valentin Nicolau decât să-şi vadă piesele pe scenă. O scenă pe care mi-o imaginez ca pe un peron, în toate trei cazurile. Viaţa pe un peron – loc de aşteptare şi de trecere – e caracteristică tuturor, fie că acţiunea se desfăşoară pe o scară de bloc, într-o cârciumă, într-un talcioc sau într-un apartament. Oamenii vin şi pleacă: aceasta e, în fond doar o iluzie, unanim împărtăşită, căci, dincolo de dorinţele şi speranţele lor, nu se schimbă nimic, nici măcar decorul, decât, poate, în închipuirea fiecăruia. (Nicolae Manolescu, Postfaţa la volumul „Dacă aş fi un înger”, UNITEXT, 2000)