Sorin Radu Cucu – Cortinele tranziţiei

Scriam acum un an, doi un articol pentru revista „Orizont”, în care, pornind de la celebra afirmaţie că tot românul s-a născut poet, deplângeam starea de inundare a pieţei de carte româneşti cu maculatură pre versuri tocmită. Din acest motiv, când am văzut că volumul despre care acceptasem să scriu nu e un volumaş de poezele am răsuflat uşurat. Şi asta nu pentru că n-aş fi cititor de poezie, ci tocmai din acest motiv. Despre proza românească se discută în topuri, dar tristeţea de fond e tot acolo: când ne vor citi şi pe noi ceilalţi? Nu voi participa de această dată la lectura unui proaspăt romancier, listele sunt deja pline, cei tineri să-şi mai aştepte canonul. Am ajuns la teatru. Românul s-a născut pentru spectacol, e un lucru cert, dar fiind mai simplu, mai metafizic să scrii proză (poate chiar te mai şi citeşte careva şi te dă la gazetă), puţini se mai încumetă să scrie teatru. Standardul e foarte ridicat (Caragiale, Ionescu), iar angoasele influenţei influenţează pe mulţi potenţiali dramaturgi. Din fericire nu pe toţi, iar dovada o reprezintă textele prezentate la concursurile UNITER, respectiv la Concursul de dramaturgie originală „Camil Petrescu”. Din nefericire, creaţia dramaturgilor tineri din generaţia ’90, cu excepţia, cred, a lui Vlad Zografi, este foarte puţin cunoscută, iar uneori chiar şi critica literară nu acordă suficient de multă atenţie acestui gen literar.
Deşi cunoscut doar ca publicist, Valentin Nicolau dă dovada că şi scrie bine. Volumul publicat la Editura UNITEXT în decembrie 2000, „Dacă aş fi un înger”, mă convinge de acest lucru. Cele trei piese publicate, cunoscute criticilor de la concursurile menţionate propun teme îndrăzneţe, având în centru lumea în care trăim, o lume cu susul în jos, bântuită de trecut şi ameninţată de ironia prezentului. De viitor nici că se poate vorbi.
Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea pare unul convenţional, uşor de reprezentat pe scenă – în „Fantoma de la clasa întâi”, „acţiunea se desfăşoară într-o gară ce-şi adăposteşte personajele şi călătorii”, iar pentru „Lume, lume, soro lume” reţinem toposul fundamental al crâşmei de mahala aflată undeva între sat şi oraş. „Ca zăpada şi cei doi”, cea de-a treia piesă în volum, limitează şi mai mult spaţiul de acţiune la o garsonieră, spaţiu simbolic al memoriei unuia dintre personaje. M-am oprit la chestiunea aceasta a spaţiului scenic pentru a arăta cum Valentin Nicolau reuşeşte să confere acestui spaţiu semnificaţia participării la actul teatral, în calitate de personaj.
Acest lucru se întâmplă de obicei în teatrul cu un subtext parabolic. Gara nu este o gară obişnuită, ci un fel de mise en abîme a aventurii noastre post-decembriste. Cârciumile sunt spaţii ale unei interferenţe periculoase, între sat şi oraş, personajele piesei „Lume, lume, soro lume”, ţărăşenii nu sunt altceva decât o corcitură între orăşean şi sătean, la nivelul limbajului şi la nivel identitar. Într-un astfel de spaţiu „matrice”, apartamentul ţărăşeanului Gheorghe, în care acesta are o cămară-grădină pentru creşterea ardeilor iuţi, apare fisura existenţială (sinuciderea lui Gheorghe după întâlnirea cu prietenul Vasile).
Totuşi, această piesă este mai puţin convingătoare decât celelalte două, fără a omite impactul unei ideologii ne-teziste a ratării de care se leagă scene memorabile. Gara este un topos mult mai puternic, iar piesa lui Valentin Nicolau o parabolă cu accente politice evidente. Personajele se individualizează nu prin nume, ci prin categoria din care fac parte. Sunt în primul rând tipologice, dar această tipologie distruge existenţa lor umană pentru că orice categorie care limitează este un univers concentraţionar, gara însăşi funcţionând ca un ghetto al istoriei: prezentul bântuit de trecut, aşteptarea salvării (cu referire directă la investitorii străini), complexele de inferioritate, dar şi de superioritate ale naţiunii: „Excepţional! Nu te prinde omul cu nimic. (…) Să vedeţi cum or să se minuneze ăştia, de-or să desfacă încuietorile de la genţile-diplomat cu părăluţe uite-aşa, ca pocnitorile”.
În ultimă instanţă, personajele devin ele însele ca personaje într-un act de metateatru pe care cititorul nu-l observă, furat de situaţiile comice şi de replici, un teatru „abstract”, postrealist, în opinia mea, şi un teatru cu mesaj critic, în care apare şi nostalgia inocenţei. Ideologia textului nu se consolidează prin crearea unei contrautopii, ci prin dorinţa de a dezvălui artistic maladiile societăţii, care sunt puse la zid.
Nici un moment nu este tragică această lume îmbolnăvită. Ca în Caragiale, maestru al reprezentării dramatice a cotidianului, situaţiile, oricât de grave realităţi ar oglindi, nu stârnesc plânsul, ci, dimpotrivă, râsul în hohote. Limbajul este din acest punct de vedere un mijloc important de coagulare a ideologiei textului şi o sursă a comicului. Sursele teatrului lui Valentin Nicolau se găsesc acolo unde nu te aştepţi. Autorul parodiază, glumeşte nu neapărat având în minte un model literar, ci inspirându-se şi din show-ul de televiziune care s-a dezvoltat cu repeziciune după 1989. Pamfletul politic, în special cel de tipul „Chestiunea zilei” este destinat să puncteze zilnic anumite evenimente politice. Piesa de teatru trece de acest nivel superficial al reprezentării, sparge convenţiile, datele clare ale evenimentului, politic particular, devenind un model de ideologie critique.
Valentin Nicolau rămâne consecvent ideilor exprimate şi în ultima piesă din volum, „Ca zăpada şi cei doi”. Construcţia piesei este mult mai simplă: doar trei personaje, bătrânul, chiriaşul, telefonista intrate în acelaşi spaţiu în mod accidental. Nu au nevoie de nume din diferite motive, bătrânul pentru că trăieşte în trecut, chiriaşul pentru că a vrut să dispară ca actor al vieţii sale. Un personaj pitoresc este şi telefonista de la linia erotică.
Are curajul să transforme relaţia imaginară de la telefon într-o experienţă reală, de fapt, o harababură. Nu înţelege nimic din ce se întâmplă în garsoniera cu mobile şi amintiri vechi, ar vrea să nu fie doar un intrus – nu are, fireşte, nici o şansă. Singurul personaj numit al piesei, cu care bătrânul mai poate comunica, este Costică, motanul otrăvit de vecini pentru că lăsa toate pisicile din cartier gravide.
Personajele sunt foarte reale, fac parte din spaţiul social, mai ales telefonista, cu nume de cod Albă ca Zăpada, este un personaj specific postcomunist. Bătrâni şi chiriaşi existau şi înainte. Mania telefonului, a televizorului, a apărut după ’89. Iar Valentin Nicolau reuşeşte să scrie despre aceste modificări în spaţiul social o piesă originală. Chiriaşul este personajul central în reprezentarea unor vicii sociale. E dreptul lui să refuze normalitatea, să o sune la linia fierbinte pe Albă ca Zăpada, să joace la toate jocurile televizate. E mai puţin dreptul lui să câştige. Râdem în această piesă de mania jocurilor tip bingo din mass-media, a căror nebunie ne transformă în chiriaşi ai propriei existenţe.
Chiriaşul nu mai munceşte („E ora la care începeam serviciul… Care serviciu? Nu mai există.”) pentru că munca devenise banală. Dă telefoane, completează taloane, schimbă canalele unul după altul şi ia tot. Misteriosul inamic public al concursurilor televizate nu poate însă beneficia de toate premiile primite pentru singurul motiv că el nu este el: „Costică Paşa nu a existat. (…) Interviurile lui şi câteva articole mai vechi despre un caz de dispariţie. (…) Băiatul acesta a plecat să-şi ia ţigări. Şi-a mai luat şi un ziar… (…). A deschis paginile la mica publicitate, a pus degetul la întâmplare pe-un anunţ de închiriere şi a ieşit din normalitatea care-l apăsa. A fugit în alt destin… schimbi locul, schimbi norocul”. Mişcare inteligentă a autorului, piesa fiind până în ultimul moment imprevizibilă. Această ultimă confirmare a talentului lui Valentin Nicolau mă va face să-mi cumpăr bilete la teatru pentru una din piesele sus discutate. Şi fiindcă autorul şi-a făcut bine treaba, sper ca nici regizorul să nu dezamăgească! (Sorin Radu Cucu, Orizont, nr. 1 (1420), 20 ianuarie 2001)