„Editura nu este o fabrică de detergenţi spirituali”

Directorul Editurii Nemira, Valentin Nicolau, are o… viaţă secretă. Este autor de teatru. A ajuns să fie, sub presiunea unei realităţi deloc roz, care ne agresează din toate părţile. Piesele lui au fost remarcate de lumea teatrală românească, primind două nominalizări la titlul de „Cea mai bună piesă a anului” (concursul organizat de UNITER în colaborare cu Fundaţia „Principesa Margareta a României”) şi Marele premiu la concursul „Camil Petrescu”, organizat de Ministerul Culturii.

Dle Valentin Nicolau, sunteţi cunoscut mai mult ca editor, decât ca dramaturg. De ce scrieţi teatru?

Faptul că scriu teatru, astăzi, este un răspuns la provocarea pe care mi-o adresează societatea. Cred că acest răspuns are şanse să ajungă la oameni şi să le vorbească despre lumea în care trăim şi despre excrescenţele ei (a se citi: forme de manifestare) maligne, ce trebuie sesizate şi extirpate. În ultimă instanţă, teatrul este pentru mine un exorcism.

Autorul de teatru al zilelor noastre trăieşte un paradox – scrie piese care nu ajung pe scenă. Cum vă împăcaţi cu această situaţie?

Fiindcă sunt editor, ştiu foarte bine cât de mare e masa de maculatură care circulă în lumea editorială şi cred că şi în aceea a teatrului. Printre aceste tone de hârtie scrisă, există şi valori care, din păcate, se pierd deseori în aceste condiţii.
Dacă teatrul ar reveni la forţa cuvântului, fără a încerca să concureze prin imagine cinematografia şi televiziunea, sălile s-ar umple din nou. De asemenea, dacă directorii de teatre şi secretarii literari ar avea curajul să propună pentru scenă scrierile dramaturgilor contemporani, s-ar face un pas în plus către spectatori. Cred că nu se poate trăi permanent într-o cultură de import, nu se pot auzi pe scenă numai cuvinte traduse din alte limbi şi exprimând realităţi care nu se găsesc şi la noi.

Faceţi parte dintre autorii dramatici români ale căror scrieri au fost remarcate şi premiate. Au însemnat aceste premii ceva pentru dumneavoastră, schimbă ele, în general, destinul unui dramaturg?

Eu am avut nevoie de ele fiindcă încerc să fiu sincer, în primul rând cu mine şi pe urmă cu ceilalţi. De aceea, aveam nevoie de confirmarea unui mecanism de selecţie şi de judecată rece, imparţială. Stând în scaunul editorului, ştiu ce uşor este să amesteci lucrurile, ce capcane imense există pentru un scriitor sau un om care vrea să devină aşa ceva. Etapa aceasta de dobândire a acestei siguranţe s-a încheiat. Acesta a fost singurul scop pentru care am trimis piesele la concurs, l-am atins, de-acum îmi văd în continuare de treabă.

În calitate de editor, cum reacţionaţi în faţa propunerii de a publica un volum de teatru? Rentează cartea de teatru în România?

Din punct de vedere al vânzării, sigur nu rentează. Mai mult, pot să vă spun că a început să nu mai renteze nici un fel de carte. Însă editura nu este doar o fabrică de „detergenţi spirituali” sau de „confecţii culturale”, ci şi o instituţie care trebuie să impună anumite lucruri pe piaţă, să-şi asume un program editorial care nu are întotdeauna legătură cu finalitatea economică.

Nu v-a tentat, ca editor, să vă publicaţi propriile piese, care nu pot ajunge altfel la cititori şi chiar la regizorii care ar putea fi interesaţi de ele?

Am luciditatea şi, în acelaşi timp, onestitatea de a nu face din mine un om-orchestră. Aşa că mi-am propus să mă situez pe poziţia autorului şi să aştept un editor. Care, din fericire, a şi venit. Am o propunere din partea Editurii UNITEXT, care vrea să-mi publice un volum şi sper ca acesta să ajungă într-o lună, o lună şi jumătate pe piaţă. Vor fi incluse aici piesele „Fantoma de la clasa întâi”, nominalizată anul trecut la UNITER, „Lume, lume, soro lume…”, nominalizată anul acesta, şi „Ca Zăpada şi cei doi”, premiată de Ministerul Culturii, volumul urmând să fie numit cu subtitlul primei piese, „Dacă aş fi un înger”. Pot să spun că e un teatru foarte direct, inspirat din realitate. Mă uit în jurul meu, văd ceea ce văd, se produce alchimia şi se nasc situaţii de viaţă, în care oamenii se pot recunoaşte.

Cristina Modreanu (Adevărul, 27 martie 2000)