Bronto, un dinozaur încă mic

Pentru Ana, Andra şi Radu

A fost odată ca niciodată, pe când omul nu se născuse şi nu avea cine să vadă toate acestea, o altfel de lume. Dacă cerul era la fel de albastru, în schimb, plantele creşteau mult mai înalte şi mai bogate în sevă, iar animalele care populau Pământul ne-ar părea astăzi ciudate. Nicicând nu s-au pomenit creaturi mai înalte, mai lungi şi mai grele ca în acele vremuri pe care oamenii mari le numesc Jurasic. Plantelor le-au spus în fel şi chip, nume complicate, ca la Grădina Botanică, iar animalelor ciudate şi uriaşe le-au zis dinozauri, ceea ce ar însemna şopârle teribile, înspăimântătoare. Dar nu vă speriaţi, nu erau neapărat animale rele sau, oricum, nu erau toate rele. Cum altfel să le fi spus când ştii că o şopârlă e astăzi cât palma şi tu eşti obligat să-ţi închipui că ar fi fost cândva cât casa. Şi aflaţi că erau atât de uriaşe, încât, dacă v-aţi putea aşeza alături de ele, aţi părea pitici, exact ca piticii din alte poveşti.
Dar şi când eşti un pui de dinozaur lumea tot mare ţi se pare, aşa cum i se părea şi micului Bronto în acele zile în care părinţii lui, din familia Brontosaurus, hotărâseră că el poate să părăsească voios cuibul, lăsând în urmă coaja oului din care ieşise.
Bronto nu înţelegea de ce trebuie să plece din locurile acelea atât de plăcute, cu frunze verzi şi zemoase, cu cotloane furişate printre liane şi trunchiuri groase, cu scoarţă dulce.
– Fiule, nimeni pe lumea asta nu poate sta locului. Mai ales când trebuie să cunoşti obiceiurile noastre şi ale celorlalte familii. Să cunoşti viaţa – cu bunele şi relele ei.
Micul Bronto era un copil cuminte şi îşi asculta părinţii. Dacă tatăl său îi spunea că aşa este bine, însemna că, într-adevăr, aşa este bine. Îi părea rău după locurile de joacă pe care le îndrăgise, dar credea că e interesant să cunoască şi alte văi, cu poieniţe poate şi mai grozave.
Astfel, familia Brontosaurus porni la drum în lungul râului. Din când în când făceau pauze, timp în care mama şi tatăl lui Bronto îi destăinuiau secretele altor plante, obiceiurile altor animale şi îl învăţau de ce fulgeră când fulgeră şi cum trebuie să te adăposteşti când tună şi plouă. Însă, la un moment dat, mare bucurie! Se întâlniră cu familia Diplodocus, rudele lor dragi. Erau cei mai lungi dinozauri din câţi existaseră vreodată, foarte prietenoşi, dar, mai cu seamă, plăcută surpriză, aveau un fiu de aceeşi vârstă cu Bronto, pe nume Diplo. Vă închipuiţi că Bronto şi cu Diplo se împrieteniră imediat.
– Tu de ce ai gâtul şi coada mai mari ca ale mele? îl întrebă Bronto.
– Fiindcă sunt mai mare.
– Minţi. Tata mi-a spus că suntem de-o seamă.
– Atunci, pentru că…
– Nici tu nu ştii. Asta e. Poate din lăcomie, poate că ai mâncat prea mult.
Diplo chiar nu ştia de ce era aşa de lung şi, oricum, nici n-avea mare importanţă. Se uitară pe furiş la părinţii lor, care se puseseră pe vorbă, şi apoi o şterseră într-un luminiş grozav, cu flori multe şi gâze zumzăitoare.
– Ce gălăgie fac chestiile astea mici!
– Cred că sunt păsări.
– Habar n-ai! Sunt insecte. Mi-a spus mie mama. Dar ierburile astea or fi bune de mâncat?… Diplo, auzi ce te întreb?
– Nu ştiu. Mai bine uită-te într-acolo. Acolo, după tufiş. Vezi ce văd şi eu?
– Îhâm…
Dintr-o tufă de ferigi uriaşe îi pândea o pereche de ochi. Era un animal mic, poate tot un pui, ridicat pe picioarele din spate şi sprijinit în coadă ca pe un al treilea picior. În labele din faţă, ceva mai mici, ţinea bine o ramură plină cu frunze care ar fi trebuit să-l ascundă.
– E un Tyranosaurus pui, şopti Diplo.