Bronto, un dinozaur neastâmpărat

Pentru Ana, Andra şi Radu

1-2.
De ce oare, atunci când eşti mic, aproape tot ce faci pare prea puţin important în ochii adulţilor? Fără rost sunt jocurile, întrebările prea multe îi enervează imediat. Mirările noastre li se par simple banalităţi. La tot pasul auzi: „nu ai voie!“ sau „nu face asta!“ sau „nu pe acolo!“ Părinţii ăştia! Aşa gândea posomorât Bronto, întins pe pajiştea verde, în iarba răcoroasă printre ferigile cu tulpini înalte.

3-4.
O gâză uriaşă, cu aripi mari şi lucitoare, zumzăia harnic, ca o albină, deasupra florilor cu petale roşii precum soarele în asfinţit. Deasupra lui Bronto norii de spumă îşi schimbau mereu conturul, semănând când cu crestele munţilor, când cu un imens peşte argintiu, când cu mutrişoara simpatică a lui Diplo.
Măi, să fie, seamănă cu Diplo, murmură pentru sine Bronto. Cu el aş putea vorbi despre toate astea. El m-ar înţelege. Dar Diplo era dincolo de pădure, lângă lac, împreună cu părinţii lui. Ce trist e să n-ai lângă tine un prieten căruia să-i împărtăşeşti gândurile, cu care să alergi pe tăpşan, să sperii gâzele şi păsările! Bronto îşi ridică privirea deasupra florilor, la gângăniile care-şi vedeau nestingherite de zborul lor. Ce sperietură le-am fi tras, Diplo şi cu mine! Şi dacă ar fi apărut şi Tricer, Stega şi Tyrano, atunci chiar că ar fi fost o nebunie!

5-6.
Se ridică din iarbă şi porni agale către părinţii lui. Aceştia se sfătuiau ce să-l mai înveţe, cu ce să-i completeze educaţia – cei şapte ani de acasă, atât de necesari în viaţă. Bine, dar eu când mai am vreme de joacă? Totul e atât de plictisitor!
Lovi cu lăbuţa o floare şi reuşi să sperie o gâză ce tocmai vroia să se aşeze. Întâmplarea reuşi să-l amuze  doar pentru o clipă. Tristeţea îl năpădi din nou.
Mă duc la mama şi la tata şi le cer voie să… Să plec la Diplo şi la ceilalţi prieteni, dincolo de pădure… Dar n-or să mă înţeleagă! Adulţii parcă  trăiesc într-o altă lume, zău aşa! Lumea lui „ceea ce trebuie făcut“, a lui „aşa e bine şi frumos să faci“. Nu mai ştiu să se bucure de nimic, să se mire de nimic. Mă întreb, au fost vreodată cu adevărat şi ei copii, aşa ca mine? Şi, dacă au fost, de ce au uitat cum e să fii mic şi să ai atâtea probleme? Cu aceste gânduri se apropie Bronto de părinţii lui.

– Bronto, nu-ţi mai târî picioarele!
– Da, tata, ştiu, nu e frumos să-mi târăsc picioarele.
– Bronto, nu vorbi cu gura plină! Ce mesteci acolo?
– Gata, mama, am înghiţit. Ştiu că nu-i frumos să vorbesc cu gura plină.
– Ce-ai mâncat?
– Muguri din copacul cu frunze lunguieţe.
– Nu ţi-am spus că mugurii ăia nu sunt buni?! O să te doară burta.
– Mie-mi plac, că sunt acrişori.
– Ascult-o pe mama şi nu mai răspunde, interveni tatăl Brontosaurus.

7-8.
– Am înţeles… Tată, îmi dai voie să mă duc la Diplo, să mă joc cu el? Sunt şi ceilalţi copii acolo.
– Nu se poate, Bronto. Ar însemna să traversezi singur pădurea.
– Te rog, tată! Te rog, mamă!
– Bronto, tata are dreptate. Pădurea e un loc periculos şi plin de capcane pentru un pui de dinozaur ca tine.
– Dar vreau să mă joc cu prietenii mei!
– Dacă nu vin ei azi la noi, mâine o să plecăm noi într-acolo, îl asigură Brontosaurus.
– Eu vreau acum! N-am răbdare până mâine, răspunse supărat Bronto şi un gând îi încolţi pe dată în minte: Ce-ar fi dacă…
– Bronto, nu fi obraznic! Ai răbdare până mâine. Hai să mănânci ceva şi să te culci de prânz!

9-10.
– Pot să mănânc din tufa aia de lângă pădure şi pe urmă să mă culc la umbra ei? întrebă Bronto, arătând spre tufa cu fructe mari, ştiind că asta le va face plăcere părinţilor. Era o plantă pe care nu o putea suferi din pricina gustului îngrozitor al fructelor pe care părinţii săi îl obligau să le mănânce spunându-i că sunt hrănitoare şi-l vor face mare şi sănătos şi-aşa mai departe. Dacă Bronto ar fi cunoscut medicamentele de azi, ar fi spus despre ele că au acelaşi gust.
– Sigur că da, Bronto, dar să nu te depărtezi prea mult.
– Da, mama, o asigură Bronto, blând, însă gândul acela năstruşnic tot nu-i dădea pace, tocmai pentru că ştia că nu e bine.
Apoi îşi luă un aer poznaş, aşa cum se face când vrei să pari cel mai cuminte copil din lume, şi porni spre tufa cu pricina, simţind deja cum i se strepezesc dinţii.
Măi, să fie, acum chiar va trebui să mănânc chestiile astea greţoase. Dar pe urmă… Pe urmă le spun că mi s-a făcut somn şi o şterg în pădure. Mama şi tata n-or să bage de seamă. Traversez pădurea şi dau de Diplo, de Tricer şi Stega şi de Tyrano. Ce-o să ne mai jucăm!… Pe urmă ne întoarcem cu toţii înapoi. De ce zice tata că e periculos în pădure? Pădurea e formată din copaci, iar copacii nu sunt periculoşi. Copacii nu sunt răi. Sunt şi ei nişte fiinţe bune.