Legenda ultimului împărat

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Spectacolul a fost pus în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, în stagiunea 2002 -2003, la Sala Atelier, şi a avut premiera pe data de 10 octombrie 2002. Versiunea de la TNB este o prelucrare realizată de dramaturg a textului „Fotograful Majestăţii Sale” („Ultimul împărat”) apărut în volumul „Ultimul împărat”, Editura Polirom. Spectacolul a fost prezentat în 2003, în cadrul celei de-a X-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Regia şi ilustraţia muzicală: Alice Barb
Scenografia şi light design: arh. Cătălin I. Arbore
Coregrafia: Roxana Colceag

Majestatea Sa – Claudiu Bleonţ
Măscăriciul – George Ivaşcu
Generalul – Mircea Albulescu
Marele Preot – Ion Lucian
Sfetnicul – Constantin Dinulescu
Bucătăreasa – Rodica Popescu Bitănescu
Curtezana – Ilinca Goia
Regina Mamă – Carmen Ionescu
Curtea – Mihai Perşa
Aghiotantul – Ioan Andrei Ionescu
Fotograful – Georgian Ilie
Cerşetorul – Sorin Sandu

„Piesa porneşte de la o legendă autentică, lansată de Caligula, care spune că, într-o bună zi, va apărea un ultim împărat. Acesta va cuceri întreaga lume şi va prevesti cea de-a doua întoarcere a lui Iisus. Autorul dezvoltă tema într-un sens apocaliptic, adunând toate marile teme ale secolului XX şi stabilind diverse relaţii între ele”. – Alice Barb, regizoarea spectacolului

Spiritul de aventură al lui Valentin Nicolau este iremediabil. L-a ţinut viu înainte de ’89, îmbogăţindu-l într-un anumit fel, i-a dat forţă şi curaj după 89 când a început Nemira, când a cunoscut fel de fel de voci noi, din lumi noi, incitante, năstruşnice ca însăşi structura propriului eu. Deşi taciturn şi puţin exuberant, este depozitarul unor experienţe speciale, numeroase, a cotrobăit prin toate cotloanele sau saloanele luxoase ca să vadă omul într-o multitudine şi varietate de ipostaze, situaţii, lumini şi umbre, cu străluciri aiuritoare şi cu un stupefiant miros al putrefacţiei. Încet-încet, aceste imagini au început să coboare din capul lui şi să se lase aşternute pe hârtie. Aşa s-a născut teatrul lui Valentin Nicolau. În modul cel mai firesc, pe cale naturală, fără cezariană. Aşa este scris: febril, cu nerv, cu replică, cu patima scenei în gând şi în condei. (…) Pe de-o parte veţi întâlni farmecul unei poveşti subtile, cu multe planuri, spusă într-un limbaj poetic, pe de altă parte veţi da nas în nas cu patologicul grobian adăpostit în minţile unui dictator (…). „Acţiunea se petrece în palatele puterii, acolo unde fiecare clipă ce creşte e istorie şi trebuie imortalizată”, spune dramaturgul Valentin Nicolau. Ceea ce nu ne semnalează este uimitorul fapt că Majestatea sa creşte. Coroana este prea strâmtă, pantofii prea mici, hainele par că au intrat la apă, patul e prea mic, sala tronului s-a micşorat, palatul însuşi are dimensiuni din ce în ce mai reduse. Puterea nu-l mai încape.”(…) (Marina Constantinescu, „Ca nasul lui Pinocchio”, în Caietul-program la „Legenda ultimului împărat”)

„Cu piesa Legenda ultimului împărat, păşim pe tărâmul parabolei filozofice şi al unui tragi-comic în care se regăsesc mari teme ale dramaturgiei universale. Dacă, în acest sens, mulţi s-au grăbit să se refere la relaţia shakespeariană dintre regele-clovn şi bufonul înţelept, dar trist, unii critici au lărgit şi mai mult aria similitudinilor către opera unor Alfred Jarry şi Evgheni Şvarţ, fără a-l ocoli nici pe Vasile Alecsandri. Nimic dăunător pe acest teren al speculaţiilor, căci, dacă ne gândim şi la raporturile despotului cu poporul ori la accentele comic-groteşti ce le dobândeşte în piesă imaginea totalitarismului, textul lui Valentin Nicolau se apropie şi de verva vitriolantă a unor piese de Teodor Mazilu, ca „Sărbătoare princiară”, după cum, în judecarea relaţiei insului (rege, bufon sau om simplu) cu Dumnezeu putem desluşi binişor câte ceva din întrebările dramatice ale misticilor ruşi sau din „negaţia” existenţialiştilor. Mi-e teamă însă că, mergând pe această cale, vom ajunge să nedreptăţim însăşi piesa „Legenda ultimului împărat”, care, dincolo de livrescul ei evident, se înfăţişează ca o lucrare de o indiscutabilă autonomie, a structurii şi a semnificaţiilor, oferind totodată regiei şi interpreţilor şansa unei împliniri scenice moderne şi atractive. (…) (Ion Parhon, „Toamna se numără premierele!”, România liberă, 17 octombrie 2002)

„Unul dintre cele mai bune spectacole cu o piesă scrisă de un autor român contemporan pe care le-am văzut în ultimii doi-trei ani este, fără îndoială, Legenda ultimului împărat de la Teatrul Naţional din Bucureşti. (…) Explicaţia acestui succes incontestabil al dramaturgiei româneşti este exact ce ne interesează în această cronică de spectacol. Fără îndoială, distribuţia de elită (…). Pe de altă parte, este o piesă bine scrisă, ale cărei replici (dar mai ales monoloagele personajului titular vorbind despre Dumnezeu, credinţă, putere) capătă o rezonanţă aforistică inconfundabilă. Sigur, Valentin Nicolau este preocupat, ca şi în dramele anterioare (în mod special Fantoma de la clasa întâi), de experienţa totalitarismului românesc pe care a trăit-o, ca scriitor şi victimă, cu toată simţirea, dar lucrurile primesc aici o surdină artistică ce atenuează „specificul românesc” pentru a vorbi despre delirul puterii care îl face pe dictator să se simtă nici mai mult, nici mai puţin decât fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria. (…) În spectacol, mai mult decât la lectură, Legenda ultimului împărat pare mult mai aproape de Ionesco din „Regele moare” decât ne-am închipuit. Are, parcă, aceeaşi structură de basm cumplit pentru adulţi ca şi piesa slătineanului de la Paris, dar nu moartea omului, a civilizaţiei, a planetei, o deplânge Valentin Nicolau, ci dispariţia lui Dumnezeu, prin vanitatea omului. (…)” (Mircea Ghiţulescu, „Legenda ultimului împărat”, Curentul, 11 ianuarie 2003)

„Imaginaţi-vă o tablă de şah cât lumea, arhicunoscutele pătrăţele albe şi negre înşiruindu-se cuminţi una lângă alta, alternativ, asemenea întâmplărilor vieţii – şi bune şi rele. Pe ea se mişcă oameni – fie ei regi şi regine, fie simpli pioni, iar oamenii se luptă, iubesc, ucid şi ajung să se creadă zei. Cam asta e metafora propusă de piesa lui Valentin Nicolau, Legenda ultimului împărat (…). Cu toate lungimile şi momentele statice, impuse de tonul meditativ al piesei, care conţine replici memorabile (cu care dramaturgul Valentin Nicolau îşi înzestrează de obicei textele) şi chiar dacă spectacolul nu are un final puternic, Legenda ultimului împărat poate fi o lecţie teatrală esenţială pentru trezirea spiritului civic, adâncit la români într-un somn periculos. (Cristina Modreanu, „Radiografia paranoiei”, Adevărul de weekend)