Ultima haltă în Paradis

Teatrul Naţional de Televiziune

Spectacolul a fost montat la Televiziunea Română, în 2002, în regia lui Alexandru Tocilescu. A fost prezentat în Festivalului Naţional de Teatru „I.L. Caragiale”, ediţia a XIII-a, 2003, în cadrul secţiunii Teatru TV şi a fost nominalizat la premiile UNITER pentru teatru TV, ediţia 2003.

Regia şi adaptarea: Alexandru Tocilescu
Redactor: Doina Teodoru
Decor: Ion Olaru

Distribuţia:
Mitică – Florin Piersic
Asistenta – Mariana Dănescu
Doctoriţa – Florina Cercel
Ionel – George Ivaşcu
Luminiţa Erga, Mirela Oprişor, Oana Tatu, Georgiana Purcaru, Luminiţa Roşu

„Am spus întotdeauna că pe mine nu mă interesează nici măcar acele texte premiate la concursuri dacă nu-mi trezesc pofta de a le transforma în spectacole. Afirm asta cu autoritatea morală a regizorului din a cărui spectacologie jumătate din titluri sunt româneşti. Nu vreau să mint, am pus în scenă şi piese slabe, dar nu mai doresc să salvez asemenea texte. Dramaturgii trebuie să se salveze singuri, prin piese cu adevărat ofertante. Am citit textul lui Valentin Nicolau în volum şi mi s-a părut că e foarte bine scris. Mi-a amintit pe alocuri de vioiciunea şi farmecul teatrului lui Tudor Popescu. Sunt personaje vii, pitoreşti, care aduc viaţa pe scenă. De aceea am solicitat şi interpreţilor, şi echipei de televiziune să punem accentul pe adevăr şi firesc, pe viaţa surprinsă aproape ca într-un documentar. Am lăsat larg deschisă poarta spre improvizaţii, tocmai de dragul firescului, ca să evităm premeditarea, lucrul contrafăcut. Este mai bine şi pentru ritm, pentru tensiunea spectacolului. (Alexandru Tocilescu în dialog cu Ion Parhon, România liberă, 3 octombrie 2002)

„O forţă a naturii se dezlănţuie în studioul 1 al Televiziunii Române, dansează, se zbate şi smotoceşte un tânăr slăbuţ, parcă speriat de ceea ce i se întâmplă. Undeva, în spate, aşezat într-un scaun cu rotile, posesorul a doi ochi ageri, îi urmăreşte atent, fără a-şi putea stăpâni zâmbetul ce-i urca pe buze. Scena s-a petrecut cu adevărat, mult mai plină de tensiune decât am putut eu s-o descriu, miercuri după-amiaza, chiar în locul amintit mai sus. Sunt în toi filmările la prima piesă de teatru turnată în platou după cinci ani de zile. Sunt întrunite toate condiţiile pentru a spune că e vorba de un eveniment: pentru prima dată, Alexandru Tocilescu, incontestabil vârf al regiei româneşti, montează o piesă pentru Televiziune, „Ultima haltă în Paradis” de Valentin Nicolau şi, tot pentru prima dată, Toca se întâlneşte cu un mare actor român, dispărut de ani buni din ochii iubitorilor de teatru, Florin Piersic (…). El este forţa despre care vorbeam mai devreme, el este cel care a strâns atâta “dor de teatru” încât ai senzaţia că ar putea muta munţii din loc, dacă regizorul i-ar cere-o, darmite camera de spital recompusă pe platou de scenograful Ion Olaru, ca să-i dea ceva din preaplinul lui. Până una-alta, îl învaţă să danseze pe tovarăşul său de suferinţă, ca să-i dea ceva din preaplinul lui. (…) Teatrul Naţional de Televiziune are toate şansele să dea o lovitură în această toamnă, atât în ochii publicului său, care a dus lipsa unor adevărate spectacole de teatru de televiziune, semnate de creatori notabili, cât şi în ochii breslei teatrale. („Alexandru Tocilescu şi Florin Piersic fac o “halta” la Televiziunea Română”, Adevărul, 14 septembrie 2002)

„Piesa este o originală aducere a mitului lui Don Juan pe cheiul Dâmboviţei, unde acesta ia numele lui Mitică şi câte ceva din obiceiurile locului, iar personajul neaoş, legendar şi el, are o frumoasă deschidere filozofică. E metafora unui sfârşit obosit, fiindcă Mitica trăieşte aici amintirea gloriei sale, dar şi a unui alt început, prin transferarea cu stoicism a experienţelor sale unui viitor posibil discipol. Acest Sganarel original, care-l însoţeşte aici pe Don Juan-Mitică, e un Ionel oarecare, dornic să deprindă tehnica de cuceritor a maestrului şi ceva din reţeta succeselor lui. Ritualul iniţierii în dragoste devine astfel o emoţionantă lecţie despre şi pentru viaţă, pe care bătrânul i-o transmite tânărului odată cu neobişnuita sa energie vitală.
Dincolo de inedita portretizare a celor doi, pendularea între comic şi tragic e o miză importantă a textului. Umorul şi veselia cu care Mitică şi Ionel trăiesc în imaginaţie pasionante aventuri amoroase au în permanenţă umbrele unei tragice amăgiri. Dar dacă viaţa e o plăcută amăgire, moartea care-i dă târcoale bătrânului Don Juan e cumplit de reală. (…)
Din echipa excelentă mai sus menţionată, primul care se impune invocat e regizorul Alexandru Tocilescu. Nu numai pentru că la prima sa întâlnire cu platourile televiziunii se dovedeşte acelaşi mare şi experimentat artist, ci şi pentru că, datorită măsurii şi simţului sau artistic de excepţie, spectacolul e de o admirabilă discreţie şi poezie. (…) Datorită lui Florin Piersic, uităm repede că am avea de-a face cu un chefliu oarecare, simpatic şi afemeiat (numele personajului restrânge obligatoriu background-ul) şi devenim curioşi să-i cunoaştem lumea interioară, bogata experienţă umană, aici la ceasul din urmă al mărturisirilor. (Doina Papp, Premiere la Teatru TV, 19 noiembrie 2002)