„Aplauze pentru Lena”

APLAUZE PENTRU LENA

(O zi, aproape)

piesă într-un act

Personaje:

ELENA

DINU

Acţiunea se petrece într-o vilă elegantă, proprietatea celui care a câştigat.

Scena 1

Apare ELENA, grăbită să deschidă uşa de la intrare. În prag, DINU o salută respectuos, scoţându-şi pălăria. Poartă barbă şi părul cu cărare pe mijloc.

DINU: Sărut-mâna, doamnă!

ELENA: Bună ziua! Soţul meu nu este acasă. Vine mai târziu.

DINU: Doamnă, pe dumneavoastră vă caut. Mă numesc Dinu…

ELENA: Vă ştiu de la televizor. Şi din poveştile soţului meu, evident, doar sunteţi amici. Sunteţi om de afaceri. Domnul Dinu…

DINU: Mă cunosc destul de bine, doamnă. Am venit pentru că…

ELENA: Dar, v-am spus, soţul meu nu s-a întors încă, e prea devreme.

DINU: Ştiu. Însă nu pe el îl caut. Cu dumneavoastră…

ELENA: A păţit ceva?!

DINU: Nicidecum. Ne-am despărţit acum douăzeci de minute, era în formă. Am de discutat cu dumneavoastră o problemă… delicată. Putem intra?

ELENA: Sigur, scuzaţi-mă, m-am speriat o clipă. (Venindu-şi în fire rămâne, totuşi, în cadrul uşii, blocând accesul în casă.) Spuneţi-mi aici, ca să nu mai pierdem timpul.

DINU: Cred că, totuşi, e mai bine să intrăm. Subiectul e special, delicat şi… Credeţi-mă. Altfel, n-aş insista.

(Deloc convinsă, ELENA se mută din cadrul uşii, lăsându-l pe DINU să pătrundă în hol. Închide uşa în urma ei şi trece pe lângă el, spre sufragerie. Sufrageria, mobilată cu lucruri scumpe, este dominată de un tablou mare, ce-l înfăţişează pe soţul ELENEI vorbind la tribuna Parlamentului. Pe un alt perete sunt multe fotografii de-ale ELENEI, iar în colţul camerei, pe un manechin, o rochie fastuoasă – un costum dintr-un spectacol de teatru. Sub fotografii este o măsuţă de machiaj care completează zona dedicată amintirilor din teatru. ELENA se aşază pe un fotoliu şi îl invită şi pe DINU să facă la fel. DINU, rămas în picioare, priveşte tabloul.)

ELENA: Vă rog, aşezaţi-vă.

(DINU se uită la tabloul de pe perete. ELENA sună clopoţelul, chemând servitoarea.)

DINU: Soţul dumneavoastră e un orator excelent.

ELENA: Am uitat că i-am dat liber! (Se ridică din fotoliu.) Scuzaţi-mă, vreţi ceva, o cafea, apă…?

DINU: După.

ELENA: Nu prea înţeleg. Tot aşa cum nu înţeleg ce poate fi aşa delicat, încât să fie nevoie…

DINU: Doamnă, am să fiu direct.

ELENA: Vă ascult.

DINU: Am marea plăcere să vă anunţ că sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Ce?!

DINU: Pentru 24 de ore, dumneavoastră, împreună cu toate bunurile soţului, sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Eu… bunuri… proprietate?!

DINU: A mea. V-am câştigat la poker sau, mai bine zis, soţul dumneavoastră v-a pierdut. Nu mai avea bani şi a ţinut morţiş să pluseze o sumă uriaşă. Atunci mi-a semnat o chitanţă. Un act cu martori…

ELENA: Poftim?! Eu, pe o chitanţă?!

DINU: Şi casa. Şi mobilele, maşinile, bijuteriile… Tot!

ELENA: Ieşiţi afară! Nu v-ar fi ruşine! Ieşiţi până nu-l chem pe soţul meu. O să…

DINU: O să confirme. Sunaţi-l, vă rog!

ELENA: Chem Poliţia!

DINU: M-am gândit că e posibil să aveţi o reacţie emoţională. Am prevăzut în actul notarial pe care l-am încheiat cu soţul dumneavoastră înainte să vin aici, că, în cazul în care veţi refuza, averea care altfel mi-ar fi aparţinut, împreună cu dumneavoastră, numai o zi, va deveni proprietatea mea pe veci. În plus, mi-e teamă că presa va afla de năzbâtia soţului şi… cariera lui de politician se va sfârşi brusc şi lamentabil. S-a mai scris în ziare despre pasiunea lui pentru jocuri de noroc şi femei tinere, dar până acum a scăpat ieftin.

ELENA: Ce om de nimic sunteţi!

DINU: Aşa cum mă vedeţi, sunt proprietarul dumneavoastră pe 24 de ore, distinsă doamnă.

ELENA: E o glumă… Vă bateţi joc!

DINU: Mă bucur să vă cunosc şi nu-mi pare rău că v-am preţuit la o sumă exorbitantă. Meritaţi.

(Revenindu-şi o clipă, ELENA se ridică, ia telefonul mobil şi formează un număr.)

ELENA: Javră!… La dumneavoastră mă refer, că ăstălalt nu răspunde.

DINU: O să răspundă, are în contract obligaţia să vă lămurească, să…

ELENA: Mitocan!

DINU: Să vă convingă.

(ELENA continuă să apeleze numărul de telefon.)

ELENA: Minţi!

DINU: Sunt om serios. O să vedeţi, o să mă cunoaşteţi şi-o să vă convingeţi că sunt o persoană onorabilă.

ELENA: Alo? E adevărat ce mi-a spus escrocul ăsta?… Mă liniştesc, numai spune-mi că e doar o glumă proastă, o poantă de-a voastră, făcută la beţie… Ce?! Tu eşti în toate minţile?!…

(În acest timp DINU se plimbă prin cameră examinând obiectele, calitatea lor, ca şi cum ar vrea să le stabilească preţul, dacă tot sunt ale lui. Dă drumul la televizor şi se aşază în fotoliu.)

DINU: Foarte comod! Câtă tihnă!

(ELENA termină de vorbit la telefon. E devastată. Rămasă cu privirea în gol, pare să calculeze cum să procedeze.)

ELENA: Cred că am cedat nervos.

DINU: Mă bucur că aţi înţeles situaţia. Aţi evaluat toate posibilităţile?… N-aveţi alternativă, e corect calculul dumneavoastră, vă confirm. Unei femei care nu a mai avut serviciu de unsprezece ani şi care s-a obişnit cu luxul i-ar veni greu… Nu v-aş vedea în Gara de Nord cu o boceluţă, luând trenul aiurea…

ELENA: Încetaţi!… vă rog.

DINU: Am să vă spun un secret, poate o să vă fie mai uşor. Prietenul meu, soţul dumneavoastră, era dispus să-mi dea totul şi pentru o săptămână, doar să-i semnez chitanţa şi să poată continua jocul. Eu am insistat să fie doar o zi. Ştiţi, mă plictisesc repede… Iar căsnicia nu e o experienţă nouă pentru mine.

ELENA: Sunteţi însurat, din câte ştiu.

DINU: A treia oară. Dar sunt fidel. Pe parcursul celor trei căsnicii am avut aceeaşi amantă.

ELENA: De prost-gust!

DINU: Poftim?

ELENA: De ce faceţi asta? Ca să-l umiliţi? De ce vreţi să vă bateţi joc de mine, de noi?

DINU: Soţul dumneavoastră nu cred că este atât de afectat pe cât credeţi.

ELENA: V-a făcut vreun rău, e o răzbunare?

DINU: Doamnă, eu sunt om de afaceri, nu am asemenea abordări… Dacă lucrurile s-au lămurit, aş vrea să ne fixăm ceasurile şi să dăm drumul celor douăzeci şi patru de ore de armonie şi fericire. De acord?… Ne tutuim?… Cum vă spune prietenul meu în intimitate?… Lena, aşa-i? L-am întrebat, fiindcă am anticipat că ăsta va fi ultimul obstacol. Deci Lena, dragă, acum chiar că aş bea o cafea.

ELENA: Nu vreţi să o scurtăm? Haideţi în dormitor şi terminăm odată tot circul!

DINU: Lena, spune-mi „tu” şi fă-mi toate poftele.

ELENA: Du-te dracului!

DINU: Ai văzut că poţi?

ELENA: Cândva, într-o cameră de spital, o fată care venise, ca şi mine, pentru chiuretaj mi-a povestit că rămăsese gravidă în urma unui viol. Povestea nişte grozăvii cu o seninătate care mă înspăimânta şi mai tare. Când a fost să ne despărţim, în loc de „la revedere” mi-a spus: „Ştii cum scapi de un viol?… Te laşi violată!”. A trebuit să trecă mulţi ani ca să ajung să-i dau dreptate.

DINU: Exact! Minunat! Sunt convins că o să ne înţelegem de minune.

ELENA: Vă rog eu frumos, hai să terminăm cât mai repede!

DINU: Sunt eu, Dinu, spune-mi pe nume!

ELENA: Te rog, nu mă mai chinui. Hai să facem ce vrei şi să încheiem. Simt că înnebunesc!

(ELENA, într-o evidentă stare de încordare, începe să se dezbrace mecanic.)

DINU (privind-o admirativ): Şi el zicea că eşti frigidă, că te-ai veştejit… N-aş zice… Fii drăguţă, aş prefera să-mi faci o omletă, aşa cum îi place lui. Cu costiţă prăjită… Unde-i baia? (Deschide o uşă.) Uite c-am nimerit, parc-aş fi la mine acasă. De fapt, sunt la mine acasă! (Se întoarce privind încă o dată portretul din sufragerie, apoi intră în baie.) Dă-mi, te rog, chiloţi şi ciorapi curaţi. Şi restul de haine, evident. Lejer, de casă… Tihnit.

 

Scena 2

DINU are înfăţişarea uşor schimbată: barba rasă, doar cu mustaţă, părul dat pe spate – după chipul din tabloul care domină sufrageria. Stă la masă îmbrăcat într-un halat de casă elegant şi mănâncă.

DINU: Deliciosă omletă! Nevastă-mea n-o face aşa de bună.

ELENA: Nici primele două?

DINU: Nici un dubiu, peste! Nici cum o face…

ELENA: Amanta?

DINU: Exact. Peste ea.

ELENA: Atunci, m-am liniştit. Aşa m-a făcut pe mine mama, să n-am concurenţă la omlete!

DINU: Cu costiţă prăjită! Draga mea, nu mi-ai spus cum îmi stă. (Îşi priveşte halatul, apoi ridică ochii spre tablou.) M-am gândit că o să-ţi fie mai uşor dacă semăn cu el, cât de cât. Ce zici? Aducem?

(ELENA citeşte preocupată un SMS. Aruncă telefonul pe masă.)

ELENA: Jigodie! Stai liniştit, la el mă refeream. Mi-a dat un mesaj: „Iartă-mă!”.

DINU: Ştiu, eu l-am rugat. M-am gândit că o să-ţi facă plăcere, dacă va fi delicat.

ELENA: Delicat?! Şi asta a fost o clauză în contractul notarial?

DINU: Crede-mă, nu. Sărut-mâna pentru masă! Găteşti excelent!

ELENA: Doar când nu e plecată femeia de serviciu.

DINU: Ştiu, e ziua ei liberă, de-asta am şi ales momentul.

ELENA: Şi ce mai ştii tu, ce-ai mai planificat tu? Ce-ai mai anticipat tu?

DINU: Sâmbătă, după un mic dejun târziu, mai degrabă prânz, ar merge o cafeluţă, cum îţi spuneam mai adineauri… Am uitat! (Se ridică în grabă şi intră în baie, de unde iese imediat cu hainele şi pantofii pe care îi purtase la venire. Rămâne dezorientat, cautând cu privirea în jur. Se duce în holul de la intrare şi le aşază cu grijă pe un scăunel.)

ELENA: Ai zis ceva… Că sunt frigidă.

DINU: Eu doar am infirmat ce spunea…

ELENA: Că sunt trecută… Ţi-a zis el asta?

DINU: Discuţii banale, la masa de joc.

ELENA: De faţă cu toată lumea?!

DINU: Pokerul se joacă în patru. Asta-i formula ce-a mai uzuală şi mai plăcută. Dar se poate şi în doi.

ELENA: Ce ticălos! Dar şi tu… şi mai şi! La un ticălos, un ticălos şi jumătate!

DINU: Dacă asta te răcoreşte şi-ţi face bine, nu mă supăr. Cafeaua?

ELENA: Şi ce mai povestea la masa de joc?

DINU: Nimicuri. Aiurelile de zi cu zi… Sunt convins că şi cafeaua o faci mai bună decât…

ELENA: Amanta.

DINU: Ce-o tot pomeneşti? Eşti geloasă?

ELENA: Mă faci să râd! La câte scriu revistele de scandal despre soţul meu, ar fi trebuit să o iau razna de mult… Cum e amanta ta? Va fi cea de-a patra?

DINU: N-am s-o iau niciodată de nevastă, pentru că aşa sunt sigur că n-o să divorţez de ea niciodată.

ELENA: Şi dacă te părăseşte ea?

DINU: Ciorbă ştii să faci?

ELENA: Nici despre nevestele tale nu vrei să vorbeşti? Trei! Alţi bărbaţi sunt la locul lor.

DINU: Mult mai mulţi bărbaţi şi-ar părăsi nevestele, dacă ar şti să-şi facă singuri bagajul. Eu am avut avantajul că am călătorit de tânăr.

ELENA: De ce?!

DINU: Jucam.

ELENA: Să creditezi pe cineva în schimbul soţiei e meschin. E odios!

DINU: Sunt om de afaceri, doamnă. Nu pot rata oportunităţile dacă se ivesc. Şansele nefructificate se răzbună. Nu iroseşti decât ce ai.

ELENA: A cui a fost ideea?

DINU: Nu mai ţin minte.

ELENA: A ta!

DINU: Nu cred, dar mi-a plăcut la nebunie.

ELENA: Ce poate să-ţi placă să trăieşti în casa altcuiva, cu femeia lui…

DINU: Lena, dragă, e ca un fel de turism. Călătoresc pentru o zi în viaţa unui om, la modul cel mai concret… sunt aproape chiar el. Apropo, unde ţineţi albumele de fotografii?

ELENA: Dezgustător!

DINU: Tot timpul vrem să fim alţii, dar nu reuşim niciodată să ieşim din propria persoană şi să intrăm în pielea altcuiva. Aproape niciodată… Îmi arăţi şi mie fotografiile, să mă obişnuiesc cu trecutul?

(DINU se plimbă prin cameră ridicând şi examinând obiectele, mângâindu-le, reaşezându-le în poziţii care i se par mai potrivite.)

ELENA: Parcă eşti un câine care-şi marchează teritoriul, teritoriu care nu-i al lui.

DINU: Douăzeci şi patru de ore, al meu e! Eşti în afara timpului, dacă vei continua să crezi asta.

ELENA: Ce-am ajuns?! Un jeton de schimb în mâna soţului meu!

DINU: Nu, scumpă doamnă Lena: o miză între doi bărbaţi… La masa de joc. Să nu-ţi închipui c-ai fost mai mult. Mai bine mi-ai povesti despre tine.

ELENA: Vrei să ştii la ce vârstă am făcut pojar?

DINU: De ce nu?

ELENA: Când, cum şi cine m-a dezvirginat?

DINU: De ce te-ai măritat?

ELENA: Mama nu mă lăsa la mare cu iubitul meu. „La hotel stau doar bărbaţii cu nevestele sau cu târfele lor.”

DINU: Minţi!

ELENA: Contează?

DINU: Povesteşte-mi despre tine. N-am decât douăzeci şi patru de ore ca să recuperez o viaţă întreagă, pe care, în final, trebuie să simt că am trăit-o lângă tine.

ELENA: Închipuieşte-ţi ce va fi de aici încolo.

DINU: Nu-mi pot imagina decât trecutul. Arată-mi o fotografie şi reconstitui momentul, povesteşte-mi o întâmplare şi…

ELENA: Baţi câmpii! Nu afli nimic din câteva poze şi nişte istorioare.

DINU: Corect! Omul este ceea ce ascunde, nu ce lasă să se vadă. Am crezut că-ţi face plăcere să vorbim despre trecutul tău.

ELENA: Care trecut?!

DINU: Ai fost o mare vedetă. Ai strălucit, lumea te adora.

ELENA: Şi?… Întreab-o pe ea! (Arată către manechinul din colţul camerei.) Poate-şi aduce ea aminte. A supravieţuit miraculos.

DINU: Mai bine să revenim la ritmul normal al unei după-amieze.

ELENA: Gata, nu vrei să te mai implici în viaţa mea? Nu te mai interesează trecutul meu? Nu mai vrei în pielea altuia?

DINU: Ce face „altul” de obicei sâmbăta după prânz?

ELENA: Dacă e acasă…

DINU: Moţăie cu o carte în mână, în fotoliul… (Caută cu privirea prin cameră.) Ăsta trebuie să fie! Corect?… (ELENA cotroboie într-un dulap, în timp ce DINU ia câteva reviste şi se aşază comod în fotoliu.) Spun unii despre mine că mai întâi am învăţat să joc cărţi şi pe urmă să citesc. Nişte debitori invidioşi… Lena, dragă, dacă aţipesc, te rog să nu mă trezeşti. Trebuie să fie tare dulce să dormi aşa, aici, cu tine, cu amintirile…

(ELENA aduce un vraf de albume cu fotografii şi i le trânteşte în braţe.)

ELENA: Nu, scumpule, nu facem nani, ne aducem aminte totul, până la ultima lacrimă!